„România și Războaiele Balcanice. Pacea de la București”, în numărul de vară al revistei „Historia Special”

Ediția de vară a revistei „Historia Special“ vă propune o amplă analiză a celor două Războaie Balcanice. La o privire superficială a celor două conflicte pare că episoadele belice au fost simple răfuieli regionale, nimic mai mult. Pătrunzând însă în profunzimea conflictelor și analizând forţele ce au susţinut din umbră beligeranții, lucrurile se complică dramatic. Ce Mari Puteri au sprijinit combatanții? Cum au acționat statele ce constituiau Antanta? Dar Puterile Centrale? De ce a intervenit România în conflict? Care au fost consecințele celor două Războaie Balcanice? Răspunsurile la toate aceste întrebări, și la multe altele, în revista „Historia Special” ce este disponibilă din 30 iunie la toate punctele de difuzare a presei.

Cum s-a ajuns la Pace de la București, 1913

Istoricul Dan Falcan analizează într-un amplu articol evenimentele care au dus către cele două Războaie Balcanice și Pacea de la București:

„România își câștigase independenţa în urma războiului din 1877-1878, dar rămăsese și cu gustul amar al feloniei aliatului nostru rus, care, după ce ne garantase integritatea teritorială, ne-a răpit fără nicio justificare cât de cât plauzibilă cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) ce reveniseră Moldovei în urma Războiului Crimeii, în care Imperiul ţarilor fusese înfrânt (1856).

Aparent, marea câștigătoare a războiului fusese Rusia, dar doar până la tratatul de la San Stefano (3 martie 1878), care asigurase un avans substanțial al acesteia în Balcani și o influenţă covârșitoare în zona Mării Negre. Îngrijorate, Marile Puteri, în principal Marea Britanie și Austro-Ungaria, presaseră pentru convocarea unui nou congres de pace, care, în final, s-a ţinut la Berlin, potrivit dorinţei cancelarului Otto von Bismarck, care dorea, ca după triumful unificării Germaniei și al proclamării celui de-al doilea Reich (18 ianuarie 1871), ţara sa să joace rolul de mediator în conflictele ce măcinau atunci bătrânul continent. (...)

Foto: Hartă a teritoriilor europene controlate de Imperiul Otoman la începutul secolului XX

Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obţinerea independenţei a fost stabilirea graniţei cu Bulgaria. «Hotărâtă să recupereze o parte din influenţa de care se bucura la San Stefano, și să-și refacă prestigiul serios știrbit la Berlin, Rusia s-a folosit de prezenţa în comisie (cea pentru stabilirea frontierei românobulgare – n.a.) pentru a obţine, în sensul dorit de ea și în dauna României, o modificare a traseului stabilit în capitala Germaniei». La 16 ianuarie 1879, trupele române au ocupat Abu-Tabia, punct strategic ce domina orașul Silistra, rămas Bulgariei, fapt ce a tensionat din nou relaţiile româno-ruse. Problema de fond era că graniţa româno-bulgară stabilită la Berlin era nesatisfăcătoare pentru ambele părţi, deoarece dădea Bulgariei puternice fortificaţii cu care domina Dobrogea, iar României îi dădea Dobrogea. Diferendul româno- bulgar pe chestiunea Abu-Tabiei a fost rezolvat definitiv în 1908, când, la 14 ianuarie, s-a semnat la Sofia convenţia privind delimitarea frontierei fluviale pe Dunăre. În tot acest răstimp (1879-1908), poziţia Bulgariei a fost puternic susţinută de ruși, în timp ce România a beneficiat de sprijinul cu rezerve al Austro- Ungariei, Angliei și Italiei. (...)”

Glorie, răzbunare și dezastru. Primul Război Balcanic, 1912-1913

Istoricul Andrei Pogăciaș examinează în detaliu Primul Război Balcanic și forțele ce s-au confruntat:

„După 1908, când Austro-Ungaria a anexat Bosnia și Bulgaria și-a declarat independenţa, Rusia a încercat să se amestece în politica balcanică, pentru a opri influenţa Vienei în această zonă. Pentru asta, rușii erau chiar pregătiţi să se alieze cu otomanii, vechii lor inamici principali în zonă. Rusia a avut meritul de a apropia cele două principale state slave din Balcani, Serbia și Bulgaria, aflate pe poziţii antagonice din anii 1885-1886, când Serbia atacase Bulgaria (tehnic vorbind, atacase Imperiul Otoman), dar ţara autonomă din Balcani îi învinsese pe sârbi, armatele bulgare trecând chiar graniţa comună spre vest. Atunci, conflictul se oprise la ameninţările Vienei. Acum, alianţa dintre Sofia și Belgrad s-a făcut sub oblăduirea rusească, Petersburgul sperând că va rămâne puterea dominantă și influentă în această alianţă. Noua alianţă balcanică va ieși însă repede de sub tutela rusească și va atrage și celelalte ţări din regiunea sud-dunăreană. Serbia dorea accesul la mare prin anexarea zonei Kosovo și a Albaniei de Nord, unde se suprapunea peste interesele Austro-Ungariei. De asemenea, dorea anexarea unor zone din valea Vardarului. Bulgaria dorea anexarea zonelor dinspre Istanbul, inclusiv orașul Adrianopol/Edirne și mai ales Macedonia, unde se intersecta cu interesele sârbești și cele grecești.

Foto: Primul Război Balcanic, în viziunea pictorului Joseph Koehler

În Macedonia și avusese de fapt loc un brutal război între grupuri armate etnice în perioada 1904-1908. Negocierile greco-bulgare s-au desfășurat astfel anevoios, până când Bulgaria a acceptat ca Grecia să anexeze Creta și Insulele Egee. Bulgaria a demarat negocieri și cu Muntenegru, regat din 1910, stat care se bucurase de o oarecare autonomie în cadrul Imperiului Otoman, datorită reliefului său muntos și greu de stăpânit. Micul regat a semnat alianţa cu Serbia doar după ce părţile s-au înţeles asupra împărţirii sangeacului Novi Pazar, chiar înainte de începerea războiului. Separat au avut loc negocieri între Serbia și Grecia, dar și între Grecia și Muntenegru. În spiritul vremii, cele patru state au aplicat diplomaţia secretă prevalentă în epocă, un soi de congres de alianţă fiind oricum imposibil sau aberant, având în vedere că otomanii ar fi aflat despre alianţă și s-ar fi simţit vizat direct. Mai ales după Războiul italo-otoman din 1911-1912, când italienii au cucerit/ocupat Tripolitania (Libia) și mai multe insule din actualul arhipelag grecesc, Constantinopolul părea o victimă sigură, iar ţările balcanice erau mult mai motivate să acţioneze rapid. Un singur impediment se afla în faţa declanșării războiului – având în vedere că armatele erau formate în majoritate covârșitoare din ţărani, ostilităţile trebuiau să înceapă în toamnă, după adunarea recoltei, astfel încât aceste ţări să nu se găsească repede în faţa unei foamete de amploare. Administraţia otomană din Balcani își trăia ultimele clipe și le trăia în neliniște. Pe lângă problemele pe care le avea Imperiul, Balcanii erau frământaţi de mișcări naţionale ale sârbilor, macedonenilor, bulgarilor și grecilor, plus de o mică mișcare a aromânilor și de rebeliuni albaneze. Toate acestea erau sprijinite de statele naţionale, iar în cazul Albaniei, de Viena și de Roma. Era clar pentru aliaţi și pentru toată lumea că interesele teritoriale ale părţilor se suprapuneau în multe locuri și că acestea nu vor putea soluţionate pașnic și repede. (...)”

Armata Română în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic

Istoricul Emil Boboescu, specialist de seamă al istoriei Armatei Române, prezintă cititorilor revistei „Historia Special” armamentul, uniformele, echipamentul și planul de operații al Armatei Române în al Doilea Război Balcanic:

„Despre Armata Română în cel de-al Doilea Război Balcanic s-au spus, poate, prea puţine lucruri, iar ce s-a scris în anii anteriori s-a aflat, de multe ori, sub imperiul evenimentelor de trei ani mai târziu, din campania anului 1916, considerându-se, cu oarecare dreptate, că victoria prea lejer obţinută în 1913 a dus la o «culcare pe laurii victoriei» pentru cei care ar fi trebuit să continue eforturile de modernizare a Armatei Române. Izbucnirea conflictului din Balcani prinde Armata Română într-un complex proces de modernizare, într-un moment în care arta militară se afla în plină schimbare. (...)

Factorul principal al acestei schimbări a constat în avansul tehnologic pe care armamentul, și nu numai, l-a primit în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Trebuie să ne referim aici la generalizarea armamentului portativ cu repetiţie, puști sau carabine cu repetiţie, pistoale „automatice“ sau revolvere, a căror cadenţă de tragere crescută a mărit capacitatea de luptă a ostașului, fie călare, fie pe jos, fie în poziţie. Tot aici avem pe post de lider al acestei măriri a cadenţei de tragere generalizarea mitralierei, piesă ce iese acum de sub oblăduirea artileriei, fiind considerată iniţial ca un alt tun de însoţire, și este trecută la infanterie sau cavalerie, ca armă proprie acestora. Fiindcă am vorbit de artilerie, trebuie să amintim de introducerea în număr cât mai mare a tunurilor și obuzierelor „cu tragere repede“. Tragerea repede presupunea folosirea unor mijloace de frânare a reculului care permitea tragerea repetată fără a mai fi nevoie de corecţii în poziţie, spre diferenţă de tunurile cu „tragere înceată“, care trebuiau repuse în bătaie după fiecare tragere și reîncărcare. Au existat și soluţii intermediare, care, prin montarea diferitelor resorturi sau frâne la acestea, au rezultat piesele cu „tragere accelerată“. Trei invenţii civile mai sunt de amintit aici, care intraseră recent în patrimoniul militar: telegraful fără fir, aeronava și automobilul. Acestea vor schimba total modul de ducere a războiului prin transmiterea cu și mai mare viteză a informaţiilor de pe câmpul de luptă în timp real, prin deschiderea unui nou front, cel al aerului, și prin creșterea vitezei de mișcare pe câmpul tactic. În materie de echipament defensiv sunt de amintit apariţia scuturilor de protecţie la tunuri, pentru a proteja servanţii de focurile inamicului, și dezvoltarea uniformelor și a echipamentului de culoare uni, în detrimentul celor în culori vii și lucitoare. Acum, griul, verzuiul, brunul, olivul, albăstruiul iau locul roșului, al verdelui, al bleu-marinului, al auriului sau argintiului. Toate aceste elemente generale enumerate mai sus sunt de regăsit și în Armata Română”.

Aeronautica română în Campania din Bulgaria (24 iunie – 1 august 1913)

Istoricul Alexandru Armă, un cercetător asiduu al aeronauticii române, a detaliat într-un articol, minunat ilustrat, modul în care a acționat aviația românească pe frontul din Bulgaria:

„România a fost printre primele ţări din lume care a folosit aviaţia într-un conflict militar. Participarea ţării noastre la cel de-al Doilea Război Balcanic, în vara anului 1913, a însemnat pentru tânăra Aeronautică militară română, care abia se înfiinţase ca armă de sine stătătoare, primul test prin care și-a demonstrat practic și convingător utilitatea. În timpul operaţiilor executate de Armata Română pe teritoriul Bulgariei, aviaţia noastră a adus importante informaţii Comandamentului român prin numeroasele recunoașteri executate la sud de Dunăre.

Foto: Avioane Blériot XI biloc românești utilizate în timpul Campaniei din Bulgaria

Chiar dacă nu au participat efectiv la acţiuni de luptă, prin misiunile de recunoaștere și observare, aviatorii români au făcut ca trecerea Dunării și marșul energic către Sofia să fie o reușită, deoarece informaţiile dublate de fotografii aeriene au arătat realitatea tactic-operativă a frontului româno-bulgar. Datorită acestor informaţii valoroase, Armata Română a ajuns rapid la Sofia și a urgentat încheierea celui de-al Doilea Război Balcanic. Acest lucru a fost evidenţiat și de generalul de divizie Dimitrie Cottescu, comandantul Corpului 1 Armată, care, la încheierea campaniei, menţiona: «... Foloasele trase în împrejurările arătate m-au dus la convingerea că aeroplanele, întrebuințate cu dibăcie, sunt de un folos remarcabil într- un război, ele trebuie să preceadă cele mai înaintate elemente ale armatei, pentru o informare la timpul oportun».

Ce au scris în memoriile lor participanții la război

Istoricul Dorin Stănescu a studiat literatura memorialistică românească a Campaniei din Bulgaria și jurnalele oamenilor politici care descriu intervalul anilor 1912-1913:

„Într-una dintre lucrările apărute acum două decenii în care a analizat Războaiele Balcanice (1912-1913), istoricul american Richard C. Hall a vorbit adeseori și despre România și participarea sa la evenimentele de atunci. El a surprins cu o moderată admiraţie, așa cum stă bine unui istoric, modul în care România a știut să-şi gestioneze interesele și să-și îndeplinească obiectivele sale strategice în Dobrogea și cele regionale în Balcani. Richard C. Hall descrie o Românie care se vede pe sine drept «Jandarmul Balcanilor» și care și-a propus în mod inteligent să rămână singura putere regională jucându-și abil șansele în faţa concurenţilor la această poziţie – Bulgaria și Serbia. Pentru Richard Hall, trecerea Dunării de către Armata Română a fost actul militar decisiv al celui de-al Doilea Război Balcanic, iar Pacea de la București a crescut enorm prestigiul României. Aceasta este perspectiva istoricilor!

Foto: Suplimentul ilustrat al ziarului francez „Le Petit Journal” prezintă în ediția din 27 iulie 1913 campania Armatei Române în Bulgaria

Pentru contemporani evenimentele s-au văzut altfel. Literatura memorialistică românească a Campaniei din Bulgaria și jurnalele oamenilor politici care descriu intervalul anilor 1912-1913 sunt, fără îndoială, relevante pentru modul cum s-au raportat trăitorii acelor vremuri la evenimentele la care au fost martori. În comparaţie cu prolifica literatură memorialistică a Marelui Război, literatura similară din vremea Războaielor Balcanice nu depășește câteva zeci de jurnale, amintiri ori memorii. Din rândul lor se desprind unele lucrări relevante pentru înţelegerea mentalului epocii: oamenii politici aflaţi în epicentrul evenimentelor – Titu Maiorescu și Alexandru Marghiloman, diplomaţi precum generalul Gheorghe Dabija, militarii care au trecut Dunărea în Bulgaria, Constantin Argetoianu – medic militar mobilizat, doctorul Melun, preotul D. Brumușescu”.

Cum se raportează memorialiștii la întâmplările din 1912-1913 din zona Balcanilor? Răspunsul îl găsiți în această ediție a revistei „Historia Special”.

România, între nevoia de securitate și aspiraţii naţionale – 1883-1913

Istoricul Manuel Stănescu a analizat parcursul României pe scena internațională de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până după cele două Războaie Balcanice:

„Aderarea României în 1883 la Tripla Alianţă a fost un demers firesc, în condiţiile în care, încă din 1877- 1878, principala ameninţare la adresa României rămăsese Imperiul rus. Evoluţia situaţiei din zona central-estică a bătrânului continent în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a întărit orientarea politicii externe a României și, totodată, a ridicat valoarea alianţei ei pentru Puterile Centrale, în ciuda divergenţelor tot mai evidente pe axa București – Viena via Budapesta. În jurul anului 1895, în zona Balcanilor au avut loc repoziţionări substanţiale care au îngrijorat autorităţile de la București. La începutul acelui an a expirat tratatul care lega Serbia de Austro-Ungaria, iar înlocuirea influenţei austriece cu cea rusă a devenit evidentă. În același timp, s-a produs și o orientare a diplomaţiei bulgare către Sankt-Petersburg, ceea ce a produs o vie emoţie la București. Conform reprezentantului Franţei la București, liderii români au fost tulburaţi de faptul că ţarul Rusiei «întinde loial» mâna ţarului Ferdinand al Bulgariei «într-un fel, peste teritoriul României». (...)

Pacea de la București

Tratativele de pace au avut loc la București, fapt care sublinia importanţa României în configuraţia sudest europeană. La tratative au participat doar ţările beligerante, fără participarea Marilor Puteri, o premieră în relaţiile internaţionale. Prin Pacea de la București, încheiată la 28 iulie (10 august) 1913, Bulgaria ceda Serbiei o mare parte a Macedoniei, Greciei sudul acestei provincii și o parte din Tracia apuseană, în timp ce Adrianopolul și o parte a Traciei răsăritene erau retrocedate Imperiului Otoman, Bulgariei fiindu-i interzisă ieșirea la Marea Egee. România primea sudul Dobrogei.

Foto: Participanții la Conferința de Pace de la București, august 1913. În centru, jos, la masă, Titu Maiorescu.

Pacea de la București a marcat desprinderea României de Tripla Alianţă, chiar dacă a rămas semnatară a tratatului de alianţă cu Puterile Centrale. Campania «victorioasă» de la sud de Dunăre (în condiţiile în care nu existaseră confruntări militare) și aura de «lider regional» în Balcani au creat o stare de euforie nejustificată. Mulţi lideri politici de la București și-au imaginat și viitoarea campanie din Transilvania tot ca pe un «galop de sănătate», pe modelul celui din 1913. Neglijarea carenţelor evidente în dotarea, instruirea și organizarea Armatei Române vor deveni dureros de evidente în 1916”.

Nu ratați, așadar, revista „Historia Special”!