Reportaj spectaculos despre explotarea petrolului în România interbelică: „Infernul animat, unde muncitorii negri și murdari scrijelesc cumintele pământ...”
Una dintre cele mai spectaculoase reviste din perioada interbelică, din punct de vedere grafic, dar și al conţinutului, „Realitatea Ilustrată” nu avea cum să nu abordeze, în numeroase ediţii, subiectul exploatării petrolului. Și cum în epocă reportajele erau la mare căutare, revista a publicat în anii ’30 o serie de articole care au devenit astăzi surse istorice importante despre modul în care se făcea exploatarea acestei importante resurse, dar și despre viaţa petroliștilor. Redăm în cele ce urmează unul dintre aceste reportaje.
„Cunoaștem cu toţii petrolul, licoarea aceasta pe care fiecare o întâlnim în activitatea noastră, dând viaţă rigidelor vechicule de fier cu roate, cu aripi sau cu helice. Iese negru și uleios din măruntaiele întunecoase ale pământului, apoi trecând prin uriașe rafinării, se preface în benzină, petrol lampant, ulei incolor ca apa sau slab gălbui, parafină, astfalt și în cele din urmă în păcură, ce arde în cuptoare uriașe. Nu oricine cunoaște infernul animat, unde muncitorii negri și murdari scrijelesc cumintele pământ, spre a pompa uleiul negru și fierbinte.
O viziune de infern
De departe, spre Moreni, pâlpâirea unei flăcări uriașe te face să crezi că intri iară în infernul de altădată, când ardea aici, neîntrerupt, celebra sondă. Dar șoferul meu cunoscător are grije să mă liniștească, spunându-mi că flacăra aceia spăimântătoare e un incendiu «oficial», un tub uriaș, înălţat la douăzeci de metri deasupra solului și prin care se scurge, ca să fie mistuit de învolburarea flăcării, surplusul de gaze, care altminteri, lăsate libere, ar ameninţa întreaga regiune. Acest uriaș luminător predomină peisajul, din vârful dealului unde a fost instalat. Roiau pretutindeni, în jurul nostru, muncitori negri de păcură și de noapte. Treceau peste grămezi de fierărie, în grupuri, înarmaţi cu instrumente ciudate. Chiar o lopată obișnuită ţi se părea ireală, în mâinile lor pline de crăpături adânci, prin care uneori păcura se scurge ca prin niște șănţuleţe. Alţii, cu câte o pâine mare, rotundă, sub braţ, mergeau la odihnă. Se așezau pe iarba uscată a unui dâmb, își puneau o mână sub cap și adormeau liniștiţi, sub cerul liber și la o sută de metri de flacăra luminătorului.Am colindat satul care se întinde câţiva kilometri, înţesat de sonde și case albe, pe care flacăra luminătorului își joacă reflexele, ca pe un decor de arabescuri. Pretutindeni se aude murmurul neîntrerupt al pământului, când înfundat ca mârâitul unui monstru subteran, când dezlănţuindu-se ca o cascadă de trăsnete: zgomotul vieţii petroliere.Un tren mic ca o jucărie te duce până în gara Băicoi. În spatele ei, o pădure de sonde. De departe, sondele par subţiri, dar când te apropii vezi că ai putea să te plimbi prin ele cu automobilul.
Câmpina și Buștenari
Câteva minute după ce pierise, în urmă, câmpul de sonde de la Băicoi, altele au apărut, înșirându-se pe lângă linia de fier. Era Câmpina, capitala petrolieră a ţării. Orașul mic e alb și curat de parcă zilnic ar fi spălat cu benzină. Numai cerul deasupra e murdar de fumul rafinăriilor, cărora, de pretutindeni, li se văd furnalele înalte. Doar când vine noaptea, cerul capătă culoarea roșie a flacărei luminatorului de la Moreni, care-și reflectează pâlpâirile până aici, pe nourii cerului. De aci, plecăm printre dealuri, la Buștenari. Urcuș greu, până la satul căţărat pe înălţimi. Ca într-o poveste, pădurile verzi de odinioară s-au transformat în păduri de sonde. S-au tăiat drumuri pe unde a pătruns automobilul.La Buștenari, unde este cea mai veche exploatare petrolieră din România, am găsit gama tuturor instalaţiunilor pentru extras petrolul: de la cele mai primitive până la ultimul cuvânt al tehnicei, o tehnică ce, progresiv, întrebuinţează tot mai mult forţa motoarelor, înlăturând braţele muncitorilor flămânzi.
