Ritual augural într-un castru roman. Ilustraţie de Cătălin Drăghici

Religia „romană” și religia Imperiului

📁 Roma, măreţia şi declinul său
Autor: Sorin Nemeti, arheolog

Istoria religiei epocii elenistico-romane este afectată de preconcepții și locuri comune puternic sedimentate, de generalizări fragile impuse prin autoritatea științifică a unor savanți de excepție. Religia romană arhaică a fost caracterizată de moderni în strânsă legătură cu personalitatea poporului roman: este considerată o religie rece și puternic ritualizată.

Zeii au un caracter funcțional și prezidează întregul evantai al activităților umane, relațiile pe care omul roman le stabilește cu acești zei, în vederea obținerii mult râvnitei pax deorum („pacea zeilor”), fiind de tip contractualist, subsumate formulei do ut des [Cic. Rep. I. 38.59: do (tibi) ut des = „îți dau (ceva), pentru ca și tu să îmi dai”, o formulă care exprimă reciprocitatea contractului între om și divinitate în religia romană].

Zeii romani sunt lipsiți de mitologie, existența lor fiind redusă, datorită ritualizării excesive, la nume pe jumătate uitate din indigitamenta varroniene. Romanul îi evocă precaut, cu formule specifice și rituri minuțioase, încercând să se adreseze adecvat fiecărui numen – de aici apariția unor formule de tipul sive deus, sive dea, sive quo alio nomine fas est appellare („fie zeu, fie zeiță, sau sub orice alt nume este potrivit să te invoc”).

„Asaltul” cultelor orientale, pătrunderea și răspândirea creștinismului

Această religie preocupată de eficacitatea individuală și socială, îmbogățită prin aporturile mitologiei grecești, caracterizată prin contractualism pragmatic și ritualism utilitarist, este asaltată, la sfârșitul Republicii și începutul Imperiului, de cultele născute în Orientul Apropiat.

Răceala religiei oficiale este considerată principalul motiv pentru pătrunderea cultelor orientale, exotice, mai susceptibile să satisfacă nevoile profunde ale sufletului, să stabilească legături apropiate cu zeii, să ofere un sprijin moral și o nemurire preafericită. Criza morală și spirituală a societății romane va favoriza atât pătrunderea religiilor orientale, cât și răspândirea victorioasă a creștinismului.

Misterele Antichității clasice – grecești sau orientale – și creștinismul promit deopotrivă o viață fericită în lumea de dincolo rezervată inițiaților sau credincioșilor. Pentru a accede la această condiție specială, locuitorul lumii antice trebuie să se supună unor rituri inițiatice speciale (fără să-și abandoneze moștenirea cultural-religioasă ancestrală, în cazul aderării la „mistere”) sau să se convertească la această nouă religie monoteist-exclusivistă a Cărții (convertire ce atrage abandonarea credo-ului politeist).

În spatele imaginii-monolit, sumedenie de nuanțe

Aceasta este imaginea curentă a realității religioase antice în literatura științifică a secolului XX, redusă la câteva dintre liniile și contururile generale. Simplificarea și vulgarizarea acestui univers complex sunt inerente și necesare pentru a facilita cunoașterea și înțelegerea lui.

Există însă întotdeauna loc pentru nuanțe. Astfel, religia romană nu este atât de anostă și de ritualizată, istoricii moderni proiectând succesul și eficiența romanilor din viața practică în domeniul organizării religioase.

Există în studiul religiei romane acest clișeu peren, cel al contractualismului și răcelii religiei tradiționale (greco-romane, civice), născut din epoca în care s-au pus bazele studiului modern al religiozității Republicii Romane și a Imperiului Roman, în vremea lui W. Otto, L. Preller și G. Wissowa. Această viziune a unui do ut des rigid între om și zeu, a unui contract formal cu divinitatea, lipsit de alte trăiri ale religiozității, trădează cumva atitudinea protestantismului german al secolului al XIX-lea.

Dar romanii nu sunt un popor amitologic, miturile indo-europene moștenite regăsindu-se în tradiția istorică. Epoca imperială este în mare măsură o epocă de prosperitate și de progres, și nu de criză economică și morală, iar religia oficială și cultul imperial se bucură de succes în straturi largi ale populației.

La rândul lor, religiile orientale nu sunt toate „misterice” și nu propun soluții „soteriologice” (de la gr. sōtēr – salvator, lógos – discurs). Unele religii misterice sunt grecești, nu orientale (eleusianismul, dionisianismul) și nu sunt de formație târzie, ci arhaice; altele primesc acest aspect misteric numai după elenizarea lor (isianismul, mithraismul); nu sunt toate spiritualizate și preocupate de viața de apoi, ci și de salvarea terenă și succesul în viața de zi cu zi, astfel că prevalează practica votivă, vechiul contract cu divinitatea, blamat de istoricii moderni ca factor al „răcelii” și distanțării omului de divinitate.

Pe fondul acestei așa-zise răceli a religiei civice se profilează o religie alternativă, transnațională, care transcende atât religia civică, cât și religia sanctuarelor, anume cultele de mistere. Prin analogie cu lumea modernă, misterele elenistice ar fi religia New Age a Antichității. Religiile misterice se adresează, într-adevăr, individului, nu comunităților, ca religia civică sau cultele sanctuarelor. Identitatea civică sau națională este secundară în momentul în care te inițiezi în misterele lui Mithras, Isis sau Cybele, pe de o parte, dar apartenența la aceste culte este o simplă opțiune personală a credinciosului, ca un pelerinaj al catolicului la Santiago de Compostella sau frecventarea ashram-ului lui Osho.

Acest text este un fragment din articolul „Religia în provincia romană Dacia", publicat în revista Historia Special nr. 32, disponibilă  în format digital pe platforma paydemic.com.

historia ro Historia Special, nr  32, Septembrie 2020	 jpeg
Cumpără acum!

Foto sus: Ritual augural într-un castru roman. Ilustraţie de Cătălin Drăghici