Regi, curtezane şi maşini de război jpeg

Regi, curtezane şi maşini de război

📁 Grecia Antică
Autor: Zoe Petre

Despre Demetrios – distrugătorul de fortificaţii, fiul lui Antigonos cel Chior – atenienii povesteau vrute şi nevrute. Când evocându-l cu adoraţie, ca pe un zeu pogorât printre bieţii muritori ca să-i mântuie de primejdii – aşa îi adresa rugile lui un contemporan, amintind că niciun alt zeu nu poate fi văzut de oameni, doar Demetrios se află printre ei, poate fi văzut, auzit şi pipăit –, când luând peste picior excesele lui erotice şi bachice. Atenienii în special, şi grecii îndeobşte, aveau faţă de Demetrios atitudinea ambivalentă pe care o nutreau îndeobşte faţă de tirani, poate şi faţă de eroi:un amestec de veneraţie, ironie şi teamă.

Fondatorul dinastiei Antigonide

Alături de tatăl său Antigonos, Demetrios a fost unul dintre cei mai aprigi competitori în luptele dintre diadohi – „moştenitorii”, generalii lui Alexandru care s-au înfruntat vreme de decenii pentru a pune stăpânire pe teritoriile cucerite de fiul lui Filip şi rămase fără stăpân legitim când Alexandru, înainte cu o lună de a fi împlinit 33 de ani, moare pe neaşteptate la Babilon în 323 a.Chr. Antigonos şi Demetrios s-au proclamat regi în 306 a.Chr., stăpânind o vreme atât Asia Mică şi Siria, cât şi, indirect, cetăţile Greciei. Înfrânţi în bătălia de la Ipsos în 301 a.Chr., când Monophtalmos şi moare, pierd cea mai mare parte dintre posesiunile cucerite, şi doar urmaşii lor, Antigonizii, vor stăpâni regatul Macedoniei până în 168 a.Chr., când ultimul reprezentant al dinastiei, Perseus, a fost înfrânt la Pydna de armata romană comandată de Lucius Aemilius Paullus.

Helepolis, maşinăria distrugătoare de cetăţi

Demetrios a fost un formidabil general, supranumit Poliorketes în timpul asediului din 304 a.Chr, când a reuşit să izoleze cetatea Rhodos de portul acesteia, cucerind portul de pe uscat cu ajutorul unei uriaşe maşini de război supranimite Helepolis, „distrugătoarea de cetăţi”, probabil după numele pe care Eschil i-l dăduse Elenei în tragedia Agamemnon. A construit – scrie Diodor din Sicilia în Biblioteca Istorică, (XX, 92.1-8) – o maşină de război care depăşea de departe ca dimensiuni tot ce se construise până atunci. Fiecare latură a platformei pătrate număra aproape 50 de coţi (un cot în Grecia antică măsura 0, 46 m) într-o ramă din butuci prinşi cu crampoane de fier;în interior, spaţiul era împărţit de bârne distanţate una faţă de cealaltă astfel încât să rămână spaţiu pentru cei ce împingeau maşinăria. Întreaga structură era mobilă, fiind montată pe opt mari roţi îmbrăcate în fier... Din fiecare colţ porneau în sus alte bârne, egale în înălţime, cam de o sută de coţi fiecare, înclinate astfel încât formau nouă etaje... Fiecare dintre acestea avea obloane care se ridicau cu un mecanism special şi asigurau securitatea trăgătorilor, fiind formate din plăci legate între ele şi umplute cu lână la mijloc, astfel încât să reziste loviturilor de balistă. Selecţionaţi din întreaga armată, cei care mutau maşinăria erau în număr de 3.400 de bărbaţi... Rhodienii îl poreclesc pe Demetrios cu numele de Poliorketes, „marele maestru al asediilor”. 

Generalui petrecăreţ, generalul invincibil

Din relatarea lui Diodor din Sicilia, autorul care ne-a transmis cele mai multe amănunte în legătură cu aceste evenimente, rhodienii au fost însă impresionaţi nu numai de iscusinţa şi îndrăzneala lui Demetrios în asedierea cetăţilor, ci şi pentru calităţile lui personale. DS XX. 92.3 Avea o înfăţişare demnă de un erou, atât în ce priveşte statura, cât şi frumuseţea. Aşa că până şi străinii veniţi de departe, când vedeau ţinuta şi splendoarea portului său regalesc, se minunau şi îl urmau ca să-l admire mai bine. Era foarte mândru, şi privea de sus pe oricine, nu doar pe cei de rând, ci şi pe cei de rang regesc. Dar trăsătura lui cea mai aparte era că, în timp de pace, îşi petrecea mai tot timpul bând vin şi petrecând însoţit de dansatori şi cheflii, şi în general imita comportamentul atribuit de mituri zeului Dionysos printre oameni;dar în războaie era activ şi mereu treaz, astfel că, mai presus de toţi cei care proacticau meşteşugul armelor, se consacra îndatoririlor militare trup şi suflet. 

Adesea pomenit şi de alte izvoare ca prea entuziast participant la banchete, Demetrios e frecvent menţionat nu atât ca un amfitrion darnic, cât mai ales ca beneficiar al unor desfătări bachice care îi erau oferite de către admiratori – persoane sau cetăţi întregi. În schimbul de scrisori citat de Athenaios, pe care l-am reprodus într-un text precedent, relatării lui Hippolochos despre nunta lui Caranos îi răspunde Lunkaios cu scrisoarea referitoare la ospăţul oferit lui Demetrios de către iubita lui, curtezana Lamia. 

Felul întâi – peşte

Din păcate, Athenaios nu a considerat relatarea lui Lunkaios la fel de surprinzătoare ca aceea a lui Hippolochos, şi nu a dat prea multe amănunte în legătură cu banchetul Lamiei. Doar într-un pasaj din cartea a 3-a, 101'e, aminteşte în treacăt că Lunkaios, descriind banchetul oferit de Lamia, cântăreaţa din aulos, la care l-a poftit pe Demetrios Poliorcetes, îi înfăţişează pe oaspeţi când ajung la ospăţ ca mâncând toate soiurile de peşte şi carne;tot aşa, când povesteşte despre banchetul oferit de regele Antigonos la sărbătoarea Afroditei, ca şi despre cel oferit odată de Regele Ptolemaios, vorbeşte de peşte la felul întâi, după care (s-a servit) carne. 

La curtezane, în costum oficial

În scrierea sa Istorii Variate, Aelianus (5. 12, 17) ne dă câteva amănunte despre relaţia dintre Demetrios şi frumoasa ateniană, scriind că regele, stăpân peste atâtea neamuri, s-a dus el însuşi acasă la curtezana Lamia îmbrăcat în armură şi purtând diadema:ar fi fost o dezonoare şi să trimeată după ea, dar şi mai şi să se ducă el însuşi la ea acasă mânat de amor. I-l prefer lui Demetrios pe Theodoros Auletes, căci Lamia l-a invitat pe Theodoros, dar acesta i-a refuzat invitaţia. E destul de evident că Demetrios e condamnat aici nu doar fiindcă, spre deosebire de un personaj ca Theodoros, care îi era cu totul inferior, chiar dacă renumit pentru talentul său, generalul se duce în vizită la curtezană, ci şi fiindcă o face nu doar în văzul tuturor, ci îmbrăcat oficial şi mai ales purtând diadema – panglica cu care îşi legau părul biruitorii olimpici şi pe care Alexandru o arborase ca pe un însemn regal.

Impozitul pentru săpun

Legătura dintre rege şi curtezana Lamia pare să fi ştirbit prestigiul lui Demetrios la Atena, Plutarh, care i-a consacrat lui Demetrios o biografie dintre cele mai bine documentate, povesteşte (Dem. 27, 1-2) că atenienii s-au simţit profund jigniţi când Demetrios le-a cerut să strângă 250 talanţi într-un răstimp foarte scurt. Când a primit banii, a poruncit să-i fie daţi Lamiei şi celorlalte iubite ale sale ca să-şi cumpere săpun. E drept că biograful adaugă o notă de îndoială asupra acestei anecdote, scriind că unii spun că nu cu atenienii s-a purtat el aşa, ci cu tesalienii. 

Cealaltă Helepolis

Plutarh continuă apoi cu banchetul de la care pornisem această discuţie:În afara acestui neplăcut impozit, Lamia a stors bani de la multe persoane din proprie iniţiativă, ca să-i permită să-i ofere regelui acel faimos ospăţ. Cheltuielile pentru acest banchet au fost atât de neobişnuite încât Lunkaios din Samos şi-a dat osteneala să-l descrie. Din acelaşi motiv, un poet comic din acei ani, vădind şi haz, şi respect pentru adevăr, a spus că Lamia este o altă Helepolis.