Regele Mihai despre instaurarea comunismului în România

„[Anii 1944-1947] Au fost ani grei, obositori, cu puține satisfacții, și în ceea ce mă privește, și în ceea ce privește țara. Eram tânăr. Am învățat repede să renunț la mine însumi. Problemele țării erau prea multe și prea complexe ca să-mi mai rămână timp de gândire pentru persoana mea. Maturizarea s-a produs rapid și în mod dureros, pentru că aproape toate chestiunile care mă solicitau păreau să nu aibă ieșire. Și uneori nici nu aveau. În această perioadă au fost date lovituri decisive încercărilor noastre de-a reinstala, în drepturile ei tradiționale, democrația.

M-am gândit adesea la acești patru ani. Războiul a distrus nu numai bunuri materiale. A distrus bunul cel mai important al individului – încrederea în valorile în care crezuse până atunci. Pe acest fond, omul poate fi manevrat în direcțile cele mai greu de prevăzut și, nu o dată, împotriva lui însuși. Comuniștii au fost întotdeauna puternici în perioadele de confuzie. De aceea le-a și plăcut confuzia și au întreținut-o, fără să aleagă mijloacele. […]

Știam că sovieticii sunt experți în diversiune și că atunci când își aleg oamenii au în vedere nedumerirea celor care-i cunosc. Aceștia trebuie să-și ocupe mult timp întrebându-se care a fost criteriul după care s-a făcut alegerea. De cele mai multe ori, ajung la concluzia că omul care a ales nici să fi vrut n-ar fi ales mai rău. O persoana normală ajunge să se îndoiască de sine când constată că între el și cel despre care știa că-i este inferior a fost preferat acesta din urmă. Au fost selectate deseori persoane compromise sau care, deși nu s-au remarcat prin nimic, posedau un potențial mare de ură și dorință de a distruge. Orice societate are asemenea indivizi în sânul ei. Legile sunt făcute pentru a le îngrădi libertatea de acțiune. Din rândurile unor asemenea caractere și-au ales sovieticii oamenii;cu ei au lucrat, asmuțindu-i împotriva tuturor și dându-le senzația că sunt utili. Este de neimaginat cât rău poate să producă în viața politică un singur mediocru când i se acordă atenție și putere asupra unor oameni ce îi sunt superiori în mod evident.La formarea guvernelor prosovietice, Moscova a întrebuințat numai criterii de care și cei mai cinici politicieni se feresc să se atingă. [...]

După mai 1945, Bucureștiul arăta ca un oraș ocupat. Atmosfera politică era irespirabilă. Trupele sovietice se aflau în țară. La adăpostul și cu sprijinul lor, comuniștii se organizau și-și făceau, cum spuneam mai înainte, aderenți, fără să aleagă prea mult, căci era nevoie de un număr care să impresioneze și să excludă argumentul reprezentativității. Din când în când, în momentele când propunerile lor nu erau primite cu entuziasm sau erau respinse, sovieticii își scoteau tancurile în stradă și făceau demonstrație de forță. [Acest lucru] sigur că impresiona. Oamenii erau înfricoșați și sătui de confruntări militare, se săturaseră să vadă soldați. Cel mai simplu mijloc de a convinge pe cineva este șantajul. [...] În cazul sovieticilor, șantajul acesta dezvăluia graba, dar și cinismul lor.

Foto:Aspect de la marea adunare populară din din Piaţa Naţiunii, unde oamenii muncii din Capitală cer instaurarea unui guvern democratic, condamnarea criminalilor de război, etc.(13 februarie 1945) [Sursa:Fototeca online a comunismului românesc, cota:60/1945(56/1945)]

[M.C. Graba?] Da, graba. Deși noi nu eram o țară învinsă, ei trebuiau să se comporte în țară, și mai ales în București, ca într-un spațiu cucerit. Lumea trăia încă în confuzie și nu trebuia lăsată să se dezmeticească. Fiecare moment de confuzie a fost valorificat în dauna intereselor României. Oriunde se ivea vreo fisură în viața noastră politică, acolo erau prezenți și sovieticii. Ne-au șantajat într-un moment când forțele politice care ar fi putut să ajute la redresarea morală și materială a țării erau dispersate, slăbite de război sau dezorientate. Toate așteptau ca binele să vină de undeva, din altă parte, nu de la ele însele.

[Vorbiți despre România ca despre un om foarte obosit, ajuns la capătul puterilor.]

Da, era un organism social obosit. Ne aflam într-un moment greu. Nu mai era război, dar românilor nu li se permitea să aibă liniștea necesară nici pentru a-și evalua la adevărata lor cotă pierderile. Procesul de stabilizare a economiei naționale era zădărnicit de un număr din ce în ce mai mare de manifestații. Activitatea instigatorilor nu mai putea fi controlată. Sabotajele, provocate cu știrea și sub supravegherea sovieticilor, erau puse în seama așa-ziselor forțe reacționare ale țării. Chestiunea muncii, care este în primul rând una economică, era pusă pentru prima oară în termeni de propagandă politică. Cu așa ceva nimeni nu era obișnuit și faptul în sine avea darul să impresioneze neplăcut.

[Să sperie.] Poate așa e mai exact. Am vrut să spun că asemenea metode nu erau specifice confruntării politice românești nici chiar în timpul celor două dictaturi. Nu ne venea să credem că niște oameni ca și noi au curajul să le folosească și pe urmă să ne privească drept în ochi.

La întâia lui vizită, Vîșinski s-a comportat civilizat. Însă tot ceea ce-mi comunica el era în mare parte inexact. Mi-a vorbit despre situația gravă în care se află România și de marile neliniști pe care le provoacă în rândul populațiie faptul că în guvern comuniștii nu au reprezentanți. Invoca mereu manifestațiile de stradă, [cărora] le atribuia o amploare și o semnificație pe care nu le-au avut niciodată. [...]

[Ce reprezentau comuniștii în raportul de forțe politice ale României de până atunci și în conștiința publică?]

Nimic. Sau aproape nimic. Vreau să spun că ei reprezentau interese străine de națiune. numărul lor nu era mare, asta nu mai este un secret pentru nimeni, dar cei mai multi dintre ei erau oamenii Moscovei, manevrați în funcție de necesitățile politice ale unui internaționalism foarte primejdios. Lucrețiu Pătrășcanu a fost o excepție. A fost înlăturat cu fermitate. Despre popularitatea comuniștilor nu se poate vorbi. Lumea îi suspecta, și pe drept cuvând. Unii îi suspectau din instinct, alții, mai bine informați, după realitățile din Uniunea Sovietică. și unii și alții știau fără niciun dubiu că sunt oameni fără Dumnezeu și fără respect față de tradițiile popoarelor. Antipatia față de ei venea dintr-o neîncredere profundă în calitatea lor umană și în ideile pe care le răspândeau. Ei se prezintă întotdeauna drept ceea ce u sunt. Mai presus de toate, vor să fie recunoscuți ca exponenți ai unei majorități covârșitoare. Pentru asta sunt în stare de orice și nu în ultimul rând de trădare, înfometare, batjocorirea majorității despre care au numai cuvinte de laudă.

Lăsați singuri, comuniștii români n-ar fi însemnat nimic. Programul lor coincidea cu programul Moscovei. Nu erau patrioți. Propuneau ca niște papagali formula internaționalistă. Cei care s-au declarat români, nu comuniști, au dispărut.”

Extras din Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Regele Mihai, București, Humanitas, 2008