Regatul Ashanti - mărirea și decăderea unui stat reprezentativ pentru Africa tradițională

Caracteristica definitorie a continentului negru o reprezintă diversitatea etnică. Așa se face că, axa statalității africane moderne este compusă din comunități cu tradiții etno-culturale extrem de diferite. Pentru unele țări africane, „etnicitatea” reprezintă o grea povară (Rwanda, Burundi, Congo – fostă Zair, Somalia, Sudan etc.).

Pentru multe altele, „etnicitatea” s-a metamorfozat într-un veritabil modus vivendi, obiectivat în structuri statale viabile și stabile. Este și cazul Republicii Ghana, din vestul Africii, ce are o bogată tradiție de „unitate în diversitate”. Nestemata tezaurului său istoric o reprezintă Regatul Ashanti, cu o vechime de circa 300 de ani. Deci, o monarhie, ca parte intrinsecă a unui stat republican. Această realitate, întâlnită pretutindeni pe continent, poate fi considerată drept „paradoxul african”. Rândurile de mai jos, care ne vor introduce în ethos-ul „națiunii” Ashanti, ne vor dovedi, însă, că paradoxul este doar aparent.

O populație aparte - Akan

Grupurile Ashanti fac parte din populația Akan, etnie dominantă în Ghana de astăzi. Akanii sunt răspândiți într-o zonă de păduri tropicale, ce asigură trecerea de la litoralul atlantic spre savana din interior. Ei vorbesc limba twi, o componentă a vastei familii nigero-congoleze. În afară de Ashanti, etnia Akan mai cuprinde și alte triburi: Fante, Akwapim, Brong, Gomoa, Twifu, Denkyira, Akwamu și Nzima. Deși rude apropiate, aceste triburi se tratau cu o infinită suspiciune, aflându-se într-o permanentă stare conflictuală.

Alianțele se făceau și se desfăceau sub determinismul unor interese obscure, răsturnările frecvente și spectaculoase frizând nestatornicia. Cititorul trebuie avertizat că un asemenea comportament nu reprezenta, nici pe departe, o notă distinctă, cauzată de „barbaria” localnicilor.

Chiar în Europa vremii, practicile erau similare. Să luăm ca exemplu spațiul italian, unde exista un mare dispreț și o înverșunare pe măsură între romani (locuitorii Romei), florentini, pisani, genovezi, venețieni, ca să nu mai vorbim de „sălbaticii” munteni, precum pietrarii din Carrara, care trăiau într-o stare de cvasiizolare. Primele încercări de organizare statală ale populației Akan sunt legate de apariția minusculului regat Bono-Mansu (la sfârșitul secolului al XIII-lea, în nord, între râurile Volta și Bandama), supranumit și „regatul de aur”¹, datorită abundenței acestui metal prețios.

În veacurile următoare, Akanii au constituit și alte formațiuni precum Adansi (în centru), Denkyira (în est) și Akwamu (în vest). Ultimele două și-au împărțit rolul de hegemon, pe rând, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, respectiv a doua jumătate a aceluiași veac. Ambele aveau să fie supuse de un stat emergent, mult mai bine structurat: Ashanti.

Constituirea regatului Ashanti

Regatul Ashanti s-a constituit în primele decenii ale secolului al XVII-lea, având ca nucleu orașul Kumasi, întemeiat de regele Obiri Yeboah. Antropologul american E. Jefferson Murphy afirmă că, la început, Kumasi era mărginit de „sate ceva mai mari, înconjurate de sate mai mici, conduse de un rege sau o căpetenie”².

În scurtă vreme, Ashanti capătă o reputație de necontestat, datorită aurului descoperit pe teritoriul său. Se spune că metalul galben era atât de răspândit încât membrii tribului nici „nu aveau nevoie să-l caute prea insistent”³.

Sat Ashanti, desen de Saint-Elme Gautier (1873)

Prin urmare, localnicii s-au specializat în prelucrarea artizanală a aurului: inele, brățări, diademe, ace ornamentale, mânere, broșe, onduleuri pentru glezne etc. Datorită schimbului, aceste produse s-au răspândit în toată Africa de Vest, Ashanti moștenind acum epitetul de „regatul de aur”, atribuit odinioară teritoriului Bono-Mansu. Capitala, Kumasi, devine un centru regional.

Splendorile sale au stârnit admirația vecinilor, consemnată peste timp, de memoria folclorului Akan. Astfel în zonele limitrofe circula un cântec popular ce slăvea capitala Ashanti ca pe o „Mecca africană”; „cine nu a fost la Kumasi, nu va merge în Paradis”⁴!

Informațiile despre bogăția regatului, plasat în zona pădurilor tropicale din nordul Ghanei, au ajuns și la urechile europenilor (portughezi, olandezi, danezi, francezi, englezi), ce tocmai își disputau zonele de coastă. Ei au fost uimiți să constate că etalarea ostentativă, de către africani, a metalului prețios, îmbina sacrul (valoarea rituală) cu profanul (scopul utilitar).

În egală măsură i-a surprins și dezinvoltura autohtonilor față de o bogăție, aparent, ignorată. O asemenea naivitate avea să-i coste libertatea pe etnicii Ashanti, ce vor împărtăși soarta marilor imperii sudaneze anterioare (Ghana, Mali), cărora „comerțul cu aur le adusese bunăstare, apoi nenorocire”⁵.

Confederație pentru Ashanti, nu imperiu

În competiția pentru ocuparea Ghanei de astăzi s-au impus englezii ce îmbinau spiritul aventurier al unor persoane private cu interesele statului englez. La 27 septembrie 1672 s-au pus bazele „Royal African Company”, „autorizată să caute aur și fildeș de la Capul Blanco până la Capul Bunei Speranțe, pe 1.000 de ani”⁶ și care avea să se impună ca fiind „cea mai puternică și longevivă dintre companiile engleze în Africa”⁷.

Unul din obiectivele sale: teritoriul Ashanti! Cum era de așteptat, negustorii aveau să fie urmați de primele detașamente armate. Pe când englezii imaginau cele dintâi planuri expansioniste, regatul Ashanti evoluase, devenind un veritabil hegemon în regiune. Însă, caz unic în acea formă de Ev Mediu african, Ashanti nu s-a transformat într-un imperiu centralizat, cu reflexe brutale de asupritor.

Respectul față de identitatea și tradițiile popoarelor cucerite s-a datorat unor suple legături confederative. Substanța acestor raporturi este surprinsă de africanistul Hubert Deschamps, ce consideră Confederația Ashanti drept „o combinație de oligarhie și democrație, foarte favorabilă, în ansamblu, libertății”⁸.

Șefi de trib Ashanti, desen de Saint-Elme Gautier (1873)

La rândul său, George Ferguson Laing, apreciază că, în momentul de apogeu, Ashanti „se putea mândri cu unul dintre cele mai avansate sisteme de guvernare de pe continent”⁹ Cel care a pus bazele acestei structuri statale a fost Osei Tutu I (1695-1717). Bizuindu-se pe sprijinul necondiționat și decisiv al marelui preot Okomfo Enokye, Osei Tutu a imaginat un simbol, care să devină liantul Confederației Ashanti. Este vorba de faimosul „Taburet de Aur” (Sika Agua Kofi = taburetul de aur al vinerii¹⁰, tradus în engleză prin „Golden Stool Friday”), ce întruchipa ființa și unitatea sacră a Confederației Ashanti.

Regele și marele-preot au dat dovadă de multă inteligență și tot atâta șiretenie. Profitând probabil de starea vremii, ei au reușit să provoace iluzia unui semn divin (lucru relativ simplu la populațiile animiste, extrem de superstițioase). Iată ce frumos redă evenimentul marele africanist Basil Davidson care, la rândul său, a preluat amănunte de la W.E.F. Ward, din lucrarea A History of Ghana:

„Într-o vineri s-a ținut o adunare mare la Kumasi; și acolo Enokye a coborât din cer, cu întunecime și trăsnete și într-un nor gros de praf alb, un scaun de lemn împodobit cu aur care plutea spre pământ și se așeză ușor pe genunchii lui Osei Tutu. Acest scaun, anunță Enokye, conține spiritul întregii națiuni Ashanti și întreaga sa putere și vitejie depind de securitatea lui” ¹¹ .

Apoi, marele preot i-a încredințat pe cei prezenți că „sufletele lor se află în scaun, iar distrugerea lui ar însemna și nimicirea poporului lor”¹². Din acel moment Osei Tutu a purtat titlul de Asantehene (rege al tuturor neamurilor Ashanti), moștenit și de urmași.

Războaiele cu englezii

Creșterea constantă a puterii Confederației și bogățiile sale râvnite de europeni au condus, inevitabil, la o confruntare cu englezii. Prin urmare, pe parcursul secolului al XIXlea s-au purtat nu mai puțin de șapte războaie, în desfășurarea cărora aurul a cântărit din ce în ce mai greu. Aviditatea englezilor era stimulată și de faptul că orașul Kumasi devenise „principalul centru al Africii Occidentale”¹³.

Primele două războaie anglo-ashanti (1806-1807 și 1814-1816) au fost, mai degrabă, simple confruntări de tatonare. Abia cu al treilea război, lucrurile au început să se complice, evenimentele purtând, de acum înainte, pecetea metalului galben. După victoria regelui Osei Bonsu (considerat „cel mai mare suveran al Ashanti”¹⁴), la Nsamanku (21 ianuarie 1824), și revanșa englezilor de la Dodowa (7 ianuarie 1826), cele două părți au trecut la discuții. Negocierile au adus o pace pe 15 ani, dar Ashanti au plătit o răscumpărare de 17 kilograme de aur! Era doar un început...

Au urmat alte două războaie prin care englezii au limitat capacitatea de ripostă a Confederației. Apoi, în cursul celui de-al șaselea conflict (1872-1874) ei au pătruns până în inima regatului, profitând de faptul că jumătate din armata Ashanti, de 40.000 de oameni, fusese decimată datorită bolilor¹⁵.

La 4 februarie 1874, forțele conduse de generalul Garnet Wolseley au ocupat Kumasi, pe care l-au devastat și incendiat. Generalul victorios a impus regelui Kofi Karikari tratatul de la Fomena, din 14 martie 1874. În schimbul păcii și a păstrării independenței statului său, suveranul african consimte să plătească o despăgubire imensă: 14.000 kilograme aur¹⁶. Cum se explică diferența de aproape 1.000 de ori mai mare, la interval de numai patru decenii?

Ei bine, prin faptul că „aurul de Guineea” (cum era cunoscută în epocă Africa de Vest) devenise, între timp, extrem de prețios pe piața engleză. Astfel, pentru fiecare livră de aur african (aproximativ o jumătate de kilogram), se plătea câte un șiling (a 20-a parte dintr-o liră sterlină), în plus, față de prețul standard. De asemenea, principala monedă comercială purta numele de „guinee” și era extrem de căutată. Multă vreme, „guineea”, ce valora 21 de șilingi, a fost considerată „simbolul condiției de gentleman”¹⁷.

În septembrie 1874, generalul Wolseley a înlăturat pe incomodul Kofi Karikari. Înlocuitorul său, Mensah Bonsu, o marionetă a englezilor, a avut grijă ca despăgubirea de război să fie achitată integral. «Pacea cu orice preț»¹⁸ a provocat căderea lui Mensah, înlăturat în februarie 1883, printr-o lovitură de palat. A urmat un an de anarhie, la capătul căruia s-a impus „partida xenofobă” (sau „războinică”), în frunte cu prințul Kwaku Dwa III, cunoscut ca Asantehene sub numele de Agyeman Prempeh I. Noul rege a adoptat, totuși, un ton moderat. Într-o misivă adresată guvernatorului de pe coastă (o fâșie lată de 50 kilometri, ce forma colonia Coasta de Aur, având capitala în plină „țară” Fante, la Accra), el își exprima bunele intenții:

„Vreau să asigur regatului Ashanti un progres substanțial […]. Mă voi strădui să promovez pacea și liniștea […], precum și reluarea comerțului […] între Protectoratul vostru și regatul meu, astfel încât creșterea schimburilor să fie benefică ambelor părți” ¹⁹ .

Englezii au primit cu circumspecție mesajul, fiind convinși că regele african urmărea să câștige timp. Iată de ce, în primele zile ale lui ianuarie 1896, ei au declanșat cel de-al șaptelea război cu Ashanti. Și totuși, suveranul era sincer, mai ales că Ashanti era „mult slăbit, datorită confruntărilor anterioare”²⁰. Prempeh se afla într-o situație atipică, având în vedere tradiția războinică a regatului său: „Nu sunt pregătit să lupt cu trupele britanice, declara el […]. Mai degrabă mă voi preda pentru a salva viețile oamenilor și liniștea poporului meu”²¹.

La 20 ianuarie 1896, armatele Majestății Sale au ocupat Kumasi. Într-adevăr, regele a fost făcut prizonier (foto jos). Prima grijă a învingătorilor: aurul. Englezii au pretins regelui o răscumpărare de 50.000 uncii de aur pur (o uncie = 28-35 grame). Fără a se pierde cu firea, Prempeh a replicat că nu le poate oferi decât „80 de uncii pe loc și restul în rate”²².

Pentru a răzbuna „insolența” regelui, englezii au trecut la soluții extreme: Prempeh I, reginamamă, tatăl și fratele său, precum și principalii colaboratori au fost exilați, departe, în arhipelagul Seychelles din Oceanul Indian. În total, 52 de persoane: 14 prinți, 13 femei, 13 copii și 12 servitori²³ (și în prezent, urmașii direcți ai lui Agyeman Prempeh, o nepoată și o strănepoată, trăiesc în arhipelagul Seychelles).

De asemenea, s-a decis, în mod unilateral, anexarea „regatului de aur”, act oficializat la 26 septembrie 1901 (după reprimarea unei violente răscoale anti-britanice²⁴, provocate de intenția, zădărnicită, de a confisca Taburetul de Aur). Astfel, englezii luau în stăpânire unul dintre cele mai remarcabile state ale epocii precoloniale din Africa de Vest, demonstrând că „era colonialismului cuceritor devenise o actualitate istorică”²⁵.

Vitalitatea Ashanti este probată de faptul că tradițiile lor s-au păstrat extrem de vii, atât sub dominația colonială, cât și după accesul Ghanei la independență (6 martie 1957, devenită republică la 1 iulie 1960). Printre acestea și rânduiala specifică după care este desemnat fiecare nou Asantehene.

Un regat cu descendență maternă

În Ashanti se respectă o regulă imuabilă: descendența familială se stabilește în linie maternă. Prin urmare, rolul hotărâtor în desemnarea succesorului la tron revine Reginei-mame, numită Asantehena. Aceasta pentru că, în mitologia Akan, divinitatea supremă este zeița Nyame, care a dat naștere universului fără un partener masculin. Propunerea Reginei-mame este irevocabilă; ea este aprobată formal de Consiliul Bătrânilor (alcătuit din reprezentanții marilor familii ashanti și numit Asanteman) și de Ashanti Kotoko (Consiliul Statelor ce intră în componența Confederației).

Însă, tot Asantehena, secondată de autoritățile menționate, poate determina revocarea regelui în caz de alcoolism, cruzime, senilitate sau infirmitate fizică. După alegere, noul monarh este supus unei perioade inițiatice: timp de patruzeci de zile stă izolat, fără contact cu lumea exterioară. În răstimpul dedicat acestei asceze, cred supușii săi, monarhul intră în legătură cu spiritul strămoșilor, devenind depozitarul secretelor sacre ale populațiilor Ashanti.

De ce este necesară etapa inițiatică? Răspunsul ni-l dă polonezul Ryszard Kapuciñski care a petrecut 40 de ani în Africa, apropiindu-se, ca nimeni altul, de universul spiritual specific africanului. Fundamentat pe „o viață interioară impregnată de o profundă religiozitate”²⁶, acest univers se constituie din „trei lumi diferite, dar strâns legate între ele”:

„Prima este lumea ce-l înconjoară pe african. Este realitatea palpabilă și vizibilă din care fac parte oamenii, fauna și flora, dar și obiectele fără viață precum pietrele, apa, vântul. A doua lume o reprezintă universul strămoșilor defuncți care, conform credinței lor, nu sunt în întregime morți, și nici pentru totdeauna. Într-un sens metafizic, ei continuă să existe, reușind să participe la viața reală a comunității, încercând să o influențeze și să o modeleze.

De aceea menținerea bunelor relații cu strămoșii este o condiție a reușitei, chiar a supraviețuirii. În sfârșit, a treia lume este lumea fremătătoare a spiritelor. Deși duc o existență independentă, aceste spirite se află pretutindeni: în fiecare individ și în fiecare obiect. Deasupra acestor trei universuri se află «Ființa Supremă», «Existența Supremă», adică Dumnezeu [după creștinarea lor – n.ns.]. De aceea întâlnești peste tot inscripții impregnate de transcendență: «Dumnezeu este pretutindeni», «Dumnezeu știe ce face», «Dumnezeu este un mister »”²⁷.

Trecând prin faza inițiatică, Asantehenele devine „garantul bunei înțelegeri între cele două părți integrante ale clanului: lumea strămoșilor și lumea celor vii. Este un intermediar și un mediator: el comunică celor vii voința și deciziile strămoșilor și tot el le solicită iertarea, dacă cei vii au încălcat o tradiție sau o lege”²⁸ [iertare dobândită prin diferite ofrande – n.ns.].

Aura esoterică ce învăluie persoana fiecărui Asantehene conferă sacralitate instituției monarhice. Și totuși, în raporturile cu supușii, regele este „primul dintre cetățeni”. Astfel, în completarea atribuțiilor politice și militare, Asantehenele exercită și o multitudine de responsabilități curente:

„Șeful Ashanti rezolvă disputele și conflictele interne, deci este judecător. În lumea satelor atribuie loturi de pământ familiilor țărănești. Dar, el nu poate oferi, nici vinde pământul, deoarece acesta se află în proprietatea strămoșilor. Oamenii îl ocupă, îl locuiesc și îl cultivă. După epuizarea solurilor, ei primesc alte loturi de la Asantehene. Șeful Ashanti se bucură de un respect suprem. El este asistat de menționatul Consiliu al Bătrânilor, fără consultarea și aprobarea căruia nu poate lua nicio decizie.

Dimineața, fiecare membru al Consiliului îl vizitează pe rege pentru a-l saluta. Este o modalitate prin care «stăpânul» știe că guvernează bine și se bucură de susținere. Dacă nu primește vizitele matinale, înseamnă că a pierdut încrederea Consiliului și trebuie să se retragă. Iată o concepție sui-generis despre ceea ce am putea numi democrație”²⁹.

Investitura suveranului se face cu o „pompă măreață”. Regele se arată mulțimii într-o togă roșie, protejat de umbrele de soare. Pe cap poartă o strălucitoare coroană din aur. Din recuzită face parte și sceptrul, tot din aur. El este flancat de Regina-mamă, înalții demnitari și de tinere preotese, al căror semn distinctiv îl reprezintă vestimentația de un alb imaculat, semn al castității, și pămătuful ceremonial cu mâner de aur³⁰.

Apoteoza este atinsă exact la miezul nopții, cu înmânarea însemnelor regale: Taburetul de Aur (legitimarea noului monarh), sabia tradițională – Busumuru, însoțită de un scutde lemn placat cu aur (simboluri ale vechii tradiții războinice) și o piele de elefant (însemn al prerogativelor regale). Deoarece Sika Agua este intangibil, monarhul nu se așază pe tron. În schimb, el este ridicat de supuși, de trei ori, deasupra taburetului. Urmează, după răsăritul soarelui, sărbătorirea evenimentului prin cântece și pitorești dansuri tradiționale.

În timpul serbărilor, monarhul împarte marilor șefi tribali praf de aur și animale, cu preponderență oi. Vechi de 300 de ani, ceremonialul s-a desfășurat întocmai și la 26 aprilie 1999, când Otumfuo Osei Tutu al II-lea a fost încoronat ca suveran (cel de-al șaisprezecelea, din lunga listă dinastică Ashanti). El i-a urmat tatălui său, Otumfuo Opoku Ware al II-lea, mort în martie 1999 (la 79 de ani), după o domnie de 29 de ani.

Astăzi, un monarh al Internetului

Dar, așa cum subliniază revista New African, Osei Tutu al II-lea (foto dreapta) este „un monarh modern, un monarh din era Internetului”³¹. Preocupările sale se regăsesc într-o profesiune de credință: «Predecesorii mei au luptat din greu pentru a edifica un mare imperiu. Astăzi, nu mai este nevoie de războaie. Singurul război pe care l-am declarat, pentru poporul meu, este războiul împotriva analfabetismului»³².

În afara „îmbunătățirii standardului de educație”, Osei Tutu al II-lea s-a angajat și pentru „reducerea sărăciei, creșterea îngrijirii medicale și atragerea investitorilor în țară”³³. În Ghana independentă, raporturile dintre puterea centrală și Asantehene nu au fost lipsite de asperități, regiunea Ashanti reprezentând, constant, principalul focar opoziționist. Însă, fiecare parte și-a conștientizat responsabilitățile, astfel încât diversitatea etnică să nu devină un obstacol în calea unei construcții statale moderne.

Și aici, la fel ca în multe alte țări de pe continent, s-a reușit o modalitate adecvată de acomodare între regimul republican, născut în zorii independenței, și vechile monarhii tribale, moștenire a trecutului istoric african. Prin urmare, acest modus vivendi și-a găsit deplina expresie în formula, de acum consacrată, că „[în Ghana republicană] guvernul guvernează, dar regele [din Ashanti] domnește!”.

NOTE:

1. Robert Cornevin, Histoire de l’Afrique, tome II, Paris, 1966, p. 277.

2. E. Jefferson Murphy, Istoria civilizației africane, vol. 1, București, Editura Minerva, 1981, p. 238.

3. James Walsh, Realm of Gold, în Time, no. 21, May 27, 1991, p. 70.

4. W.J. Hanna, editor, Independent Black Africa, Chicago, R. Mc Nally, 1964, p. 139.

5. Anne Stamm, Civilizațiile africane, București, Editura Corint, 2003, p. 113.

6. Camil Mureșan, Imperiul Britanic, București, Editura Științifică, 1967, p. 66.

7. Ibidem, p. 67.

8. Hubert Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, PUF, 1970, p. 33.

9. Vezi New African, no. 452, June 2006, p. 52.

10. Ziua de vineri este zi de sărbătoare săptămânală la Akani. Dar, în onomastica populațiilor Akan, orice zi este cinstită. Astfel, la naștere, fiecare băiat primește, în mod obligatoriu, numele zilei în care a venit pe lume, după cum urmează: luni – Kodjo sau Kwadwo, marți – Kwabena, miercuri – Kwaku, joi – Yaw (Yao), vineri – Kofi, sâmbătă – Kwame și duminică – Kwasi. Prin urmare, primul președinte al Ghanei, dr. Kwame Nkrumah, s-a născut sâmbăta, iar fostul secretar general al ONU, Kofi Annan, într-o zi de vineri.

11. Basil Davidson, Mama Neagră, Africa: anii încercărilor, Editura Politică, 1967,

p. 298.

12. Vezi Lumea, nr. 1, 1 ian. 1977, p. 40; vezi și New African, no. 466, October 2007, p. 32.

13. Pierre Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris,

Bordas, 1973, p. 144.

14. H. Deschamps, Histoire génèrale de l’Afrique Noire, Paris, PUF, 1975, tome II, p. 137.

15. G.S.P. Freeman-Grenville, Chronology of African History, Oxford University Press, London, 1973, p. 174.

16. J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa: A Modern History (1800-1975), New York, APC,

1980, p. 99.

17. J. Walsh, op.cit., p. 70.

18. J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 102.

19. A. Adu Boahen, African Perspectives on Colonialism, Baltimore, The Johns Hopkins University Press, 1990, p. 24.