Refugiaţii evrei, din Ucraina sovietică în Basarabia română

Aşa cum am arătat în primul articol pe tema refugiaţilor sovietici de peste Nistru, publicat în numărul 124 al revistei Historia, decizia de acordare a refugiului evreilor din URSS pe teritoriul României, adoptată de preşedintele Consiliului de Miniştri de atunci, generalul Alexandru Averescu, în pofida unor avize ministeriale negative, a salvat zeci de mii de vieţi omeneşti. Documentele inedite pe care le prezentăm în continuare, provenind din Arhivele Naţionale ale României şi din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, relevă modul în care autorităţile de la Bucureşti şi comunităţile evreieşti din România, beneficiind de un larg sprijin extern, au contribuit la evitarea dezastrului umanitar. Cu unele excepţii, s-a reuşit menţinerea echilibrului între componenta umanitară a problemei şi imperativul de securitate al ţării. Rolul diplomaţiei de la Bucureşti a fost unul decisiv în configurarea soluţiilor favorabile în dosarul refugiaţilor evrei ajunşi Basarabia, iar atenţia presei şi a organizaţiilor internaţionale, implicarea Societăţii Naţiunilor au reprezentat un eficient mijloc de presiune şi de evitare a unor derapaje pe termen lung.

Cronologic, reluăm firul evenimentelor de la începutul anului 1922, an care a marcat apogeul primei mari foamete sovietice – una dintre cauzele principale ale refugiului din Rusia şi Ucraina sovietică în Basarabia română. În toamna anului 1921, potrivit statisticilor oficiale, peste 20 de milioane de locuitori ai URSS sufereau din cauza foametei. Zeci de regiuni şi raioane înfometate erau afectate de secetă, epidemii, război civil şi teroare, rechiziţiile alimentare generalizate reprezentând mijlocul cel mai „eficient” de guvernare bolşevică.

La 17 februarie 1922, Prefectura Tighina informa că refugiaţii continuă să vină de peste Nistru, aducând „elemente periculoase siguranţei şi, în tot cazul, sănătăţii şi salubrităţii publice”, cu propunea de triere a fugarilor de către o comisie mixtă locală. Ministerul de Interne a aprobat raportul şi, la data de 21 februarie 1922, comunica decizia Ministerului de Război, Marelui Stat Major şi Directoratului General de Interne Chişinău. Înregistrarea persoanelor refugiate se efectua în continuare de către comisii civile şi militare. Între timp, în presa internaţională au început să apară diverse publicaţii denigratoare în legătură cu modul în care autorităţile române gestionau problema[1].

Activităţi subversive în Basarabia

Prin adresa nr. 2241 din 18 februarie 1922, Ministerul de Război trimitea Ministerului Afacerilor Străine un anunţ al ziarului „Jewish Chronicle”, publicat în data de 20 ianuarie 1922, la Londra. Sub titlul „România. Atrocităţi făcute refugiaţilor”, publicaţia reclama „tratamentul barbar” aplicat refugiaţilor evrei, inclusiv cazul a doi ofiţeri acuzaţi „a fi desonorat şi omorât femei evreice” şi cel al unor familii care „au pierit la frontieră”. Subliniind „tendinţa pe care o au evreii internaţionali, de a ne discredita în ochii străinătăţii”, Marele Stat Major aducea la cunoştinţa diplomaţilor „situaţia creată în Basarabia prin invazia elementelor străine de peste Nistru”. Numărul total al refugiaţilor găzduiţi în Basarabia, la data redactării materialului, depăşea 120.000, cea mai mare parte intrând în ţară fraudulos. Potrivit ministerului, „un foarte mare număr dintre aceşti refugiaţi sunt emisari ai Guvernului sovietic, trimişi în Basarabia pentru a organiza propaganda bolşevică, a înfiinţa comitete revoluţionare locale, a face spionaj în folosul Armatei Roşii, a îndeplini acte teroriste menite să ţină spiritul populaţiei într-o continuă nesiguranţă”. Opinia era motivată de descoperirile Siguranţei din Basarabia.

Autorităţile îşi menţineau punctul de vedere potrivit căruia situaţia din Basarabia devenise extrem de tensionată, inclusiv din cauza activităţii subversive a organizaţiilor evreieşti. Era avută în vedere Asociaţia „Bund”, ce întreţinea legături cu diverse comitete comuniste din provincie, dar şi din Odessa, ai cărei membri deţineau şi răspândeau publicaţii şi manifeste comuniste. Liga Culturală Evreiască a Evreilor Basarabeni avea şi ea relaţii cu Partidul Comunist. O problemă din perspectiva legalităţii o constituia finanţarea organizaţiilor evreieşti:unele primeau sprijin din Rusia sovietică, altele din partea „Alianţei Universale Israelite” din Londra, a unor comitete sau misionari americani, consideraţi „o latură a comunismului” din provincie. Autorităţile militare deţineau informaţii potrivit cărora „Joint Distribution Committee” avea printre membrii săi comunişti sau propagandişti care au susţinut anexarea Basarabiei la Rusia. Unul dintre misionari a fost prins în timp ce încerca să treacă clandestin în Rusia sovietică, iar un delegat american a avut legături cu „revoluţionari” expulzaţi peste Nistru pentru activitate subversivă. Legaţia americană se desolidariza, la 16 mai 1921, de „delegaţii” care activau în Basarabia:„Comitetele menţionate nu sunt acreditate pe lângă legaţia americană, membrii ei nu au sub nici un cuvânt dreptul de a purta uniforma americană […] niciuna din aceste societăţi nu are nicio relaţie, de nicio natură, cu legaţia, consulatul sau biroul ataşatului militar american”.

Acuze internaţionale nefondate

În opinia şefului Marelui Stat Major, Ordinul Ministerului de Război nr. 9143 din 3 septembrie 1921, prin care frontiera de pe Nistru fusese complet închisă, a fost temeiul real al protestelor diverselor comitete, „care se vedeau în chipul acesta lipsite, în parte, de legătura obişnuită cu Guvernul sovietic din Rusia şi îngreunate de a desfăşurarea activitatea lor contrară siguranţei Statului Român”. Prin lansarea în presa străină a ştirilor exagerate, unele asociaţii evreieşti urmăreau, în fapt, „să discrediteze ţara care i-a primit cu o atât de largă toleranţă, dar pe care ar dori să o vadă ajunsă în starea în care a fost adusă Rusia actuală”. Ministerul Afacerilor Străine a fost de acord cu propunerea de a se publica o dezminţire şi a solicitat Legaţiei de la Londra să informeze opinia publică din Marea Britanie despre adevărata situaţie a refugiaţilor sovietici din România.

La 19 aprilie 1922, preşedintele Consiliului de Miniştri era informat de ministrul Afacerilor Străine cu privire la un memoriu al Înaltului Comisar al Societăţii Naţiunilor, F. Nansen, pe tema înfometării populaţiei din Rusia sovietică şi a pericolului pentru ţările vecine ale Rusiei, provenind din migraţia de sinistraţi. Potrivit lui Fridtjof Nansen, cercetătorul norvegian care s-a dedicat organizării acţiunii europene de ajutorare a zecilor de milioane de înfometaţi din Rusia şi Ucraina[2], „aceste mase de emigranţi, oprite de greutăţile de circulaţie create de iarnă, au reînceput astăzi mişcarea lor spre vest şi creează pentru România o gravă şi imediată ameninţare”. Concluziile Conferinţei Epidemiologice de la Varşovia confirmau evaluarea. Valuri masive de populaţii au asaltat nu doar frontierele interne ale regiunilor, dar şi cele externe.

Pe lângă evoluţiile politice internaţionale, „invazia străinilor, cu deosebire a ruşilor şi ucrainenilor” a motivat apariţia circularei Serviciului Controlului Străinilor şi al Biroului de Populaţie, nr. 46761S din 5 iulie 1922. Structurilor teritoriale ale Siguranţei li se solicita să acorde autorizaţie de şedere în ţară unor categorii de refugiaţi în următoarele condiţii:„Supuşilor ruşi şi ucraineni veniţi în ţară după 1916 sau refugiaţilor în ultimul timp nu li se va permite şederea în ţară decât numai cu autorizarea Ministerului de Interne, Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale. În acest scop, urmează ca, de urgenţă, să se facă controlul acestor străini a căror situaţie n-a fost încă aranjată, înaintând Ministerului (Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale) actele acestor străini, împreună cu toate relaţiile necesare asupra legăturilor ce le au în societate, ocupaţie, mijloace de existenţă etc., în baza căror relaţii Ministerul să se poată pronunţa asupra şederii lor în ţară. Refugiaţii evrei ruşi şi ucraineni care posedă autorizaţii provizorii, date conform Deciziei nr. 57666/1921, vor fi lăsaţi în localităţile unde se află, cu stricta observare a tuturor dispoziţiilor din decizie, iar în cazul când atitudinea lor lasă de dorit se va aviza ministerul, spre a dispune”.

Propunerea de desfiinţare a comitetelor locale

La 14 noiembrie 1922, Comandamentul Militar din Chişinău a solicitat Ministerului de Interne desfiinţarea comitetelor din provincie, indiferent de naţionalitate, ele prezentând în continuare un vădit pericol pentru Statul Român:„Am onoarea a raporta că, în urma investigaţiilor şi informaţiilor primite din diferite surse, am constatat cu prisosinţă că comitetele creştine şi evreieşti americane din Basarabia nu lucrează cu toată sinceritatea, în ceea ce priveşte destinaţia şi chemarea lor, ci contrar, comiţând crime contra Siguranţei Statului şi abuzuri sub vederea şi, uneori, chiar în tovărăşia autorităţilor noastre, care nu fac altceva decât să ştirbească în faţa străinătăţii autoritatea şi demnitatea noastră”. Ministerul de Război a revenit cu această cerere către Ministerul de Interne în data de 1 decembrie 1922, transmiţând şi două referate, elaborate de Secţia a V-a a Marelui Stat Major. Din referatul nr. 1299 din 24 noiembrie 1922 rezultă că Marele Stat Major împărtăşea în totalitate părerea Comandamentului Militar al Basarabiei, iar referatul nr. 798 din 14 august 1922 documenta activitatea subversivă a comitetelor în cauză şi cerea desfiinţarea lor, „ca unele ce constituesc un pericol imediat pentru Basarabia şi, în viitor, pentru întreaga ţară”.

Informaţiile dezvăluite de Ministerul de Război explică insistenţa cererii de interzicere a organizaţiilor de asistenţă, de expulzare a persoanelor intrate fraudulos în Basarabia şi de arestare a vinovaţilor:„Toate comitetele creştine şi evreieşti din Basarabia lucrează în direcţii cu totul opuse scopului ce şi-au propus şi pentru care au fost create, adică ajutorarea refugiaţilor şi populaţiei evreieşti, comiţând crime şi abuzuri contra siguranţei şi ordinii de stat, sub vederea şi chiar, de multe ori, tolerate de autorităţile noastre, ştirbind prin aceasta autoritatea şi demnitatea ţării noastre faţă de străinătate”. Concluzia Marelui Stat Major, potrivit căreia comitetele urmăreau „răspândirea comunismului în România şi răsturnarea ordinii de stat”, avea în vedere fapte conexe cu siguranţa naţională:descoperirea de tipografii clandestine, organizaţii comuniste, curieri şi agenţi sovietici care activau în provincie, implicarea membrilor comitetelor în treceri clandestine peste Nistru, trecerea corespondenţei de pe un mal pe celălalt al Nistrului, ilegalităţi comise de etnici evrei ori ucraineni, membri ai comitetelor respective. În opinia autorilor rapoartelor, statutele erau „numai nişte simple deziderate”, Comitetul Evreiesc, de exemplu, ocupându-se cu:„a) aducerea evreilor de peste Nistru, b) înscrierea lor ca cetăţeni români, luând bani de la refugiaţi în schimbul serviciului, c) coruperea prin bani a administraţiei Basarabiei şi a altor instituţii”.

Din nota Marelui Stat Major nr. 1657 din 23 ianuarie 1923, adresată ministrului de Război, rezultă că situaţia, agravată de numărul ridicat al refugiaţilor, era departe de a se fi îmbunătăţit:„Trecerile de refugiaţi din Ucraina în Basarabia au continuat să se producă în mare număr, cu toate măsurile de pază luate la frontieră, iar organizaţiile sovietice de spionaj s-au folosit, ca şi până acum, de aceşti refugiaţi, atât pentru culegerea informaţiilor cu caracter militar, cât şi pentru desfăşurarea acţiunii de propagandă contra statului nostru şi pentru realipirea Basarabiei la Rusia sovietică.

Această invazie de elemente străine, cu idei contrare intereselor noastre naţionale şi politice, este sprijinită, într-o largă măsură, prin acţiunile diferitelor comitete de ajutor, în special, americane şi englezeşti. Aceste comitete, punându-se la adăpostul autorităţii date de calitatea de străini şi, investite adesea cu forme de recunoaştere de către guvernele respective, au depăşit cadrul activităţii pentru care fuseseră trimise în Basarabia de către centralele lor, transformându-se în agenţii de adus refugiaţi, în special, evrei, de peste Nistru. Comandamentul Militar al Basarabiei şi Inspectoratul General de Siguranţă Chişinău văzând, pe de o parte, pericolul moral ce rezultă din încercările de corupere a organelor administrative, în scopul de a se tolera aducerea de refugiaţi din Rusia, iar pe de altă parte, înţelegând pericolul naţional ce rezultă pentru ţară, atât prin stabilirea unui număr aşa de mare de străini în Basarabia, cât şi prin acţiunea de propagandă contrară intereselor noastre, dusă, în mare parte, cu sprijinul acestor comitete străine, au cerut cu insistenţă ca toate comitetele, indiferent de naţionalitate, să fie desfiinţate definitiv, ca unele ce prezintă un vădit pericol pentru Statul Român”.

Delimitarea de soluţii radicale

Dintr-un referat datat 8 decembrie 1922 aflăm atât poziţia Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale cu privire la propunerea de interzicere a comitetelor de asistenţă, cât şi pe cea a Ministerului Afacerilor Străine. Înţelegem din document că organizaţiile de asistenţă americane, dar şi cele pentru ajutorarea refugiaţilor din Basarabia, au acordat ajutoare substanţiale. În Galaţi, comitetul condus de bijutierul Helder, din fondurile primite din Chicago – circa 400.000 lei, precum şi din cele colectate de la coreligionarii gălăţeni, a achiziţionat medicamente, unelte de muncă, un imobil pentru orfelinat. În Brăila, comitetul condus de Nacht a distribuit ajutoare săracilor, cu deosebire celor de pe linia Odobeşti-Panciu, dispunând şi de un fond de 48.000 lei. În Iaşi, comitetul de sub preşedinţia lui I. Steinberg a ajutat văduvele de război cu 200.000 lei, dintr-un fond de 273.000 lei. În Bucovina, comitetul american a distribuit, în anul 1920, 11 vagoane cu haine şi alimente, 100.000 coroane filialei din Rădăuţi, 40.000 coroane la Viniţa, câteva sute de mii lei văduvelor de război, 0, 5 milioane lei pentru săraci, iar în anul 1921 – 300.000 lei la Câmpulung. Se menţiona că „în aceste comitete de fruntaşi evrei, înafară de acei despre care nu se poate spune nimic, se găsesc şi elemente a căror sentimente duşmănoase faţă de ţară sunt dovedite” şi că activitatea comitetelor a fost uneori „şi alta decât cea de ajutoare a celor săraci”.

Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, în principiu, a fost de acord cu cererea Ministerului de Război, Marelui Stat Major şi Comandamentului Basarabiei de desfiinţare a comitetelor pentru refugiaţi şi de a se face „un recensământ serios al tuturor celor aflaţi în Basarabia, trimiţându-se în lagăre sau isgonindu-se cei găsiţi fără legături serioase cu ţara noastră”. Siguranţa considera însă că, „în prealabil, e nevoie de a se stabili cine va îngriji de întreţinerea lor şi cine le va da asistenţa medicală pe care azi le-o procură comitetele de ajutorare? Lăsându-i pradă foamei şi bolii, aceste elemente vor deveni cu mult mai periculoase siguranţei statului, cât şi ordinii şi salubrităţii publice”. Poziţia Ministerului Afacerilor Străine, comunicată Ministerului de Interne, derivă din rezoluţia şefului diplomaţiei de atunci şi probează delimitarea de soluţiile radicale propuse de instituţiile de forţă şi informaţii:„Se va răspunde că aveam şi noi cunoştinţă de aceste fapte, dar că nu e momentul a se lua măsuri şi că, în orice caz, măsurile n-ar putea fi luate în sensul indicat în concluziile alăturatului referat”.

Faptul că problema refugiaţilor evrei se afla în atenţia organizaţiilor internaţionale este atestat de mai multe surse. Scrisoarea delegatului Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi al Societăţii Naţiunilor în România, Bacilieri, din 4 octombrie 1922, cu privire la autorizarea solicitată de J. Mirkin, delegatul „Jewish Colonization Association” din Paris, pentru vizitarea şi studierea situaţiei refugiaţilor evrei din Basarabia, în vederea organizării unei emigraţii în Argentina şi Brazilia, dar şi memoriul „Alianţei Israelite Universale”, către ministrul României la Paris, din ianuarie 1923, apreciau umanitatea Guvernului român, manifestată prin acceptarea provizorie a refugiaţilor şi precizau că diverse plângeri la adresa sa nu s-au adeverit. Alianţa menţiona războiul şi foametea ca motive principale ale exodului din Ucraina sovietică în statele din vecinătate şi estima numărul etnicilor evrei găzduiţi de România la 30.000, iar al celor care nu fuseseră încă direcţionaţi către destinaţii finale – la 10.000, subliniind că expulzarea imediată a acestora din ţară le-ar fi agravat situaţia, oricum precară. Se solicita temporizarea acţiunii de evacuare din România până în momentul identificării de către organizaţiile evreieşti a unei „soluţii de evacuare sistematice şi regulate”.

O nouă amânare a evacuării din Basarabia

Anul 1923 este marcat de intenţia autorităţilor române de a finaliza procesul de evacuare a refugiaţilor evrei, obiectiv complex, deoarece nu puteau influenţa finanţarea evacuării şi nici disponibilitatea statelor în care urmau să se stabilească definitiv refugiaţii. Din această perioadă datează o serie de materiale referitoare la decizia Comandamentului Militar al Basarabiei ca refugiaţii din zona de 30 km de la Nistru să fie evacuaţi în interiorul provinciei, iar cei suspectaţi de activităţi îndreptate împotriva siguranţei naţionale să fie retrecuţi peste Nistru. În urma scrisorii lui I. Johnson, reprezentant al Societăţii Naţiunilor pe probleme de refugiaţi, către Ministerul Afacerilor Străine, din 5 martie 1923, ministrul Afacerilor Străine, I.G. Duca, a cerut în regim de urgenţă Comandantului Armatei din Basarabia să confirme ori să infirme informaţia potrivit căreia, în data 21 februarie, au fost expulzate peste Nistru două grupuri de evrei sovietici, unul de 30, iar celălalt de 25 persoane, şi pentru ce motive. Răspunsul, transmis prin telegrama nr. 3613 a Prefectului Poliţiei Chişinău, a fost negativ:„Comandamentul Militar General Popovici comunică că niciodată şi prin niciun punct nu s-au făcut treceri peste Nistru, în număr aşa de mare, de 35 sau 25 persoane de odată”.

La 18 aprilie 1923, Legaţia României la Berna a trimis ministrului Afacerilor Străine, I.G. Duca, Buletinul nr. 3 din 19 martie 1923 al Comitetului Executiv al Conferinţei Universale Israelite de Ajutor. În raportul de activitate al Conferinţei pe anul 1922 populaţia evreiască din România era menţionată ca destinatară a ajutoarelor. România apare ca fiind implicată şi în acţiunea Conferinţei de aprovizionare a unui număr de 10.000 de copii înfometaţi din Uniunea Sovietică – cele 13 acţiuni de transport de alimente, îmbrăcăminte şi medicamente pentru regiunile din stânga Nistrului au tranzitat România (prin Galaţi, Constanţa) şi Italia. Cauze ale refugiului evreilor sovietici în România erau pogromurile, foametea şi epidemiile. În plus, conform documentului, România a găzduit pe teritoriul său un număr de 508 copii ai căror părinţi se aflau în Basarabia, aduşi printr-un program susţinut de organizaţie ce îşi propunea să salveze copiii sovietici prin căutarea părinţilor lor din alte ţări. Condiţia autorităţilor române, acceptată, a fost ca, până la sfârşitul anului, aceşti copii, împreună cu părinţii lor, să fie evacuaţi în Occident.

Trebuie precizat faptul că acţiunea de evacuare a refugiaţilor evrei din România în SUA, Canada, Palestina, dar şi în state precum Argentina sau Brazilia s-a desfăşurat într-un context regional marcat de suspiciuni întemeiate la adresa Sovietelor, context ce nu a favorizat o eventuală soluţie de permanentizare a staţionării în vecinătatea URSS. De exemplu, potrivit raportului Legaţiei României la Sofia nr. 2405 din 15 august 1923, Guvernul bulgar, anchetând activitatea Crucii Roşii bolşevice din Sofia, a stabilit că Uniunea pentru Repatrierea Refugiaţilor Ruşi nu era altceva decât „o secţiune a Misiunii bolşevice în Bulgaria şi o secţiune a Partidului Comunist Bulgar”. O comisie de anchetă descoperise:„Uniunea, care plimba pe străzi pe refugiaţi, cu muzică şi cu drapele roşii în frunte, era o mască sub care se adăposteau afacerile Crucii Roşii Ruse”;Crucea Roşie Rusă organizase un serviciu de informaţii militare, descoperindu-se planuri ale cazărmilor bulgare;rapoarte asupra locuinţelor refugiaţilor ruşi adversari ai bolşevismului;coruperea de către Misiunea rusă a funcţionarilor bulgari şi utilizarea diverselor mijloacele de spionaj;o bombă, 2 revolvere şi 2 cravaşe de fier, fără legătură cu funcţiile umanitare ale Crucii Roşii.

Strigătul evreilor transnistreni

Prezentăm mai jos un fragment dintr-un apel către conaţionalii din ţara noastră al evreilor masacraţi în apropierea frontierei orientale a României, în Ucraina. Apelul, redactat probabil în intervalul 1921-1922, intitulat „Evrei capi milostivi din Vad Raşcov, Rezina, în alte localităţi”, documentează strigătul disperat al evreilor transnistreni şi trebuie cunoscut:

„Vă scriem această scrisoare cu sângele atâtor mii de evrei masacraţi din Ucraina, cu sângele atâtor mii de nevinovate femei şi fete care au fost batjocorite, împreună cu lacrimile a sute de mii de orfani şi văduve. Fraţi şi surori! Deschideţi inimile voastre şi lăsaţi ca lacrimile noastre să pătrundă, nu vă astupaţi urechile şi ascultaţi strigătul şi plânsetele noastre, suntem într-o mare cumpănă, nu a rămas nici un târguşor în Ucraina ce să nu fi fost devastat şi ars. Focul se întinde din zi în zi mai aproape şi numai târguşoarele care sunt lângă Nistru, numai ele singure au rămas neatinse. Săptămâna trecută iar s-au devastat târguşoarele:Pesciansk, Grigoriopol, Neskivski, Braţlov (M.) Nemisov, Balta, Bogopol şi altele. În aceste părţi s-au masacrat cei mai buni capi ce-i are poporul nostru, le-au devastat toate casele, rupte şi stricate, tot ce se află în ele, chiar şi târguşorul cel mic Janitkov a fost şi el devastat şi s-au omorât în mod mişelesc o mulţime de evrei. Victimele le-au îngropat aici, la Raşcov, şi credem că aţi auzit plânsetele şi strigătele noastre, care credem că au ajuns până la cer.

Fraţi! Ca să vă scriem amănunţit ceea ce s-a petrecut nu suntem în stare, capete de copii mici s-au tăvălit în străzile din târgul Pesciansk, în târguşoarele celelalte copile de Bani au fost batjocorite în ochii părinţilor şi femei în ochii bărbaţilor, şi după aceia au fost cu toţii omorâţi. Sub strigătele de «Şemos Israel!», care au ajuns până la cer, la Trestineţi, huligani au strâns 450 evrei şi i-au omorât, şi în acest timp huliganii au strigat:«Unde e Dumnezeul vostru?» şi Dumnezeu în cer a văzut toate şi nu s-a răzbunat pe ucigaşi. Fraţi! Poate sunteţi mai buni la Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi, căci numai noi am rămas în târguşoarele care sunt lângă Nistru, ca Camenca, Raşcov, Râbniţa şi aşa săptămâna trecută focul s-a întins şi la noi în târg, dar mulţumită lui Dumnezeu am scăpat totuşi cu viaţă, dar am fost jefuiţi de tot avutul nostru, acum ce putem face mai departe dacă mai vin? Bani nu mai avem şi fără bani viaţa noastră atârnă de un fir de păr.

Din toate oraşele şi târguşoarele, vădane şi orfane, cu miile, s-au refugiat la noi, la malul Nistrului, şi o mulţime sunt la noi, la Raşcov, şi suntem nevoiţi să împărţim cu ei ultima bucătură de pâine, acum, când e cinci sute de ruble pudul, oamenii mor de foame în mijlocul străzii. Aduceţi-vă aminte, fraţilor, ce am făcut noi, din Raşcov, pentru voi, atunci când bolşevicii erau acolo, şi am ştiut că nu vă este bine, aduceţi-vă aminte că am părăsit ocupaţiunile noastre, săptămâni întregi am umblat ca să vă putem ajuta! Aduceţi-vă aminte că voi, cu intervenţia voastră, puteţi scăpa mii de evrei de la moarte, la voi şi numai la voi este speranţa noastră! Voi aveţi datoria sfântă ca să lăsaţi toate ocupaţiunile voastre şi zi şi noapte să căutaţi să interveniţi ca să puteţi scăpa mii de evrei de la moarte!”.

Note

[1]Sursele citate provin din volumul în curs de apariţie, Chestiunea refugiaţilor de peste Nistru, 1919-1936.

[2]Vezi volumul nostru Rusia înfometată:acţiunea umanitară europeană în documente din arhivele româneşti, 1919-1936.