Rebelii Estului: Muzica rock în Republica Democrată Germană
Muzica din RDG, la fel ca toate formele de artă, s-a aflat sub atenta observaţie şi îngrădire a statului, respectiv a partidului (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands). Tocmai de aceea, expresia artistică a avut în acest caz un sens politic mai profund, fiind corelată cu un act simbolic de disoluţie a graniţelor şi de celebrare a libetăţii.
Muzica rock a anilor ’60 nu le suna deloc promiţător autorităţilor care încercau să o combată prin promovarea dansurilor pentru tineret cunoscute generic sub numele de Lipsi. În manualele şcolare se învăţa însă despre rock, se vorbea despre evoluţia treptată din genul blues (dar nu numai), care la rândul său avea o puternică încărcătură politică prin versurile protestatare ale afro-americanilor. Însă în ciuda unei posibile atracţii faţă de ideea revoltei împotriva exploatatorului capitalist, puterea a avut mari probleme cu acceptarea ‘sălbaticului’ rock ‘n’ roll în cultura politică oficială. În anii ’50 cel puţin, refuzul a fost cât se poate de clar. Unul dintre organele de presă centrale, Junge Welt, scria despre cântecele lui Elvis Presley că ar fi prosteşti, brutale şi lipsite de orice melodicitate.
La conferinta din 1959 de la Bittefeld, Walter Ulbricht declara că pe de o parte era necesară lupta împotriva capitalismului decadent, care presupunea şi refuzul literaturii, muzicii, obiceiurilor burgheze precepute ca ameninţătoare, iar pe de altă parte sistemul trebuia să şi ofere opţiuni mai bune decât extazul din cântecele lui Presley. Dansurile Lipsi, concepute pentru a înlătura rock ‘n’ roll-ul din discoteci nu au fost însă decât o încercare nereuşită de a reglementa şi controla fenomenul din ce în ce mai atractiv pentru tineri.
În anii ’60, Beatles au cucerit întreaga lume cu muzica lor, iar în DDR au apărut un LP şi două singles ale celor supranumiţi “Pilzköpfe”. În presă li s-au publicat şi versurile, instrumentalizate ideologic prin asocierea dintre tinerii ‘proletari’ din Liverpool şi lupta anticapitalistă. La întâlnirea FDJ (Freie Deutsche Jugend) cu ocazia Rusaliilor din 1964, nou fondatul post de radio DT 64 a transmis muzică beat, iar în acelaşi timp începeau să îşi facă apariţia pe scenă formaţii precum Butlers din Leipzig. În discotecile mai ascunse ale republicii, Beatles şi Rolling Stones întreţineau o atmosferă plină de bucurie şi vervă.
În octombrie 1965 însă, politbiroul a decis interzicerea transmisiunii de muzică beat, precum şi a concertelor formaţiilor locale. Walter Ulbricht le considera tentative de infiltrare a imperialismului vestic pe cale acustică. Casele de cultură şi cluburile afiliate FDJ erau şi ele supuse unui control mai riguros. Formaţiile nu mai aveau voie să adopte nume englezeşti. În Leipzig, Butlers şi alte patru grupe primesc interdicţie, ceea ce a provocat o reactie formidabilă a elevilor şi studenţilor, care s-au adunat cu miile în centrul oraşului, pe 31 octombrie 1965. Forţele de ordine au intervenit cu bastoane şi jeturi de apă, arestând peste 250 de persoane. În presă începea o campanie acerbă împotriva fanilor, creştinilor, disidenţilor politici şi…părului lung. Abia cu venirea la putere a lui Honecker în 1971, poziţia statului faţă de muzică a inceput să se mai nuanţeze puţin. Au început să se afirme trupele locale. Primul album rock, în sens restrâns, îi aparţine lui Uve Shikora, urmat de Thomas Natschinski şi Panta Rhei.
Puţini aveau totuşi posibilitatea să scoată singles sau LP-uri, ca alternativă existau posturile de radio, unde grupuri precum Puhdys, Klaus-Renft-Combo, Scirocco, Lift, Wir, Jurgen Kerth, Bürkholz Formation sau Modern Soul Band şi-au făcut auzită vocea. Inspiraţia a venit nu doar din mediul vestic, ci şi din alte ţări comuniste. Publicul îi aprecia foarte mult pe interpreţii Czweslaw Niemen din Polonia sau pe maghiarii de la Die Skalden. La apariţiile live, artiştii cântau şi cover-uri după cei vestici, dar în proporţii limitate. Influenta asupra propriilor creaţii era uneori evidentă, ca în cazul celor de la Puhdys pentru care modelele supreme le reprezentau Queen, Uriah Heep şi Slade. Rock-ul din DDR nu a însemnat însă doar imitaţie. Se cânta mult în limba germană si aria tematică acoperea domenii largi. Pe lângă melodiile despre dragoste, versurile mai conţineau sfaturi de viaţă, frânturi de înţelepciune, nostalgii ale traiului de altădată sau chiar repovestiri ale legendelor şi epopeilor. Uneori s-a dezvoltat şi un sunet specific, ca în cazul formaţiei Elektra, care s-a folosit de orga de biserică, sau Bayon, care a îmbinat elemente de muzică clasică cu cele de muzică populară cambodgiană. Cei mai mulţi muzicieni erau şcoliţi, pentru ca mai întâi să poată activa ca profesionişti. Astfel se întelege de ce de multe ori rock-ul apărea în tandem cu muzica clasică.
În anii ’70 SED a pus la cale o retea de grupuri de lucru coordonată de departamentul pentru divertisment de la Minsiterul Culturii, cu scopul de a reglementa scena muzicală, de la festivaluri şi publicitate până la căutarea de talente şi finanţare. La secţiunea de rock au fost înregistraţi 570 de membri – muzicieni, textieri, manageri, profesori. Controlul însă era în practică oarecum limitat:muzicienii puteau improviza studiouri, fanii asigurau publicitatea pentru trupe, diverşi întreprinzători privaţi mai susţineau şi ei cauza. În total activau undeva în jur de 100 de trupe profesioniste şi 2000 de amatori, la limita ilegalităţii. Înregistrările clandestine sub paravan privat sfidau de multe ori monopolul statal, iar instrumentele se obţineau pe piaţa neagră. O altă metodă de a răzbate era prin producerea de şlagăre, măcar pentru subzistenţă şi iesirea din anonimat. Tehnici existau şi pentru a scăpa de cenzură, de ezemplu amestecarea versurilor provocatoare printre altele de tonalitate mai acceptabilă. Sau folosirea metaforelor, care puteau fi şi foarte sugestive:în SOS semnat Silly, DDR se scunfundă sub forma unui Titanic negru-roşu-galben, iar pasagerii nu găsesc cheile de la armurerie, o metaforă pentru frustrarea provocată de apatia populaţiei.
Odată cu jocurile studenţeşti (Weltfestspiele) din 1973, limitările pentru rock au mai pălit. Tocmai de aceea, unii au îndrăznit să forţeze granita toleranţei prin conţinutul politic mai accentuat care critica de pildă represiunea, ducând în cazul trupei Renft la interdicţia de a mai cânta. Compozitorul şi muzicianul Wolf Biermann a criticat şi el masiv sistemul unipartinic, ceea ce i-a adus expatrierea. Artişti îndrăgiţi precum Nina Hagen sau Thomas Schoppe au ales şi ei calea exilului. Una din problemele majore cu care se confrunta rock-ul şi nu numai, era necesitatea ca versurile să fie aprobate de către putere. Opoziţia nu se construia însă doar prin text, ci şi prin look:părul lung şi atitudinea rebelă. Totuşi, nu putem vorbi de o împărţire strictă între revoluţionari şi cenzori, situaţia reală fiind ceva mai complexă:unele trupe aveau contacte informale cu finanţatori influenţi, care la rândul lor aveau de câştigat de pe urma turneelor. Iar dacă aluziile critice erau abil încorporate în albume, aveau şanse să treacă. Mai uşor era de obţinut permisiunea difuzării dacă se modificau conform indicaţiilor cenzorilor. Şi uneori şi aceste modificări puteau fi instrumentalizate în folosul ‘rebelilor’, ori muzicieni, ori fani, care creau coduri. Astfel, rândul din ‘Susann’ al trupei City, ‘da ging im Jahre 1968 die große Liebe bis in den August’ (atunci in anul ’68 iubirea a durat până în august) a fost cenzurat din cauza menţiunii anului cu pricina. Versul a fost remodelat în ‘da ging die große Liebe vom Frühling bis in den August’ (atunci iubirea a durat din primăvară până în august), ceea ce ascundea de fapt alt tabu:în august 1961 se ridicase zidul. în plus, titlul cântecului era şi el o referinţă ascunsă la SBZ:Sowietische Besatzungszone (zonă de ocupaţie sovietică). Aşa că metode de a păstra scena vivace existau.
Unele trupe au reuşit să-şi câştige renumele pe plan naţional:Stern-Combo, Transit, Prinzip, Sieghart Schubert-Formation, Kreis, Karussell, SET, Express. Die Puhdys şi Karat au încântat când au scos primele LP-uri şi popularitatea lor a explodat, mai ales dupa susţinerea unor concerte inclusiv în vest. Între 1977 şi 1979 scena se extinde prin nume ca Neue Generation, Fritzens Dampferband, Gruppe Drei, Familie Silly, Paeter und Paul, iar după 1980 apar 500 de noi titluri. Tot atunci se afirmă şi Petra Zieger &Smokings, Pankow, Keks şi Metropol. Petra Zieger &Band a reuşit chiar performanţa unui disc de aur. Nici festivalurile nu au lipsit complet, Rock für Frieden (pace) ţinut între 1982 şi 1987 la Palatul Republicii din Berlin fiind un contraexemplu concludent. Cam tot atunci se diversifică şi oferta muzicală prin explorarea genului hard rock de către Regenbogen, Babylon, Mephisto sau Biest. Totodată artiştii abordează din ce în ce mai direct subiectele tabu, unii dintre aceştia, Freygang sau Feeling B, concentrându-se numai pe critica sistemului. Nu trebuie uitată nici scena punk, care şi-a început cariera în underground şi a ieşit la lumină în 1983, odată cu apariţia primului album, DDR von unten, în Berlinul de vest. De la jumătatea deceniului al 8-lea, mai mulţi artişti au impresionat în vest, printre care Peter Maffay sau City. Unele texte erau cenzurate, altora doar li se interzicea transmiterea la radio.
Cel mai mare festival rock din DDR s-a ţinut în iunie 1988 pe pista Weissensee din Berlin. Pe lângă Zöllner, NO 55 şi Rockhaus au participat şi staruri internationale ca Joe Cocker, James Brown, Fischer Z sau Marillion. Pe 19 iulie 1988, Bruce Springsteen a ţinut un concert magnific în faţa a 160.000 de spectatori, declarându-le că a venit să le cânte rock în speranţa că într-o bună zi granitele vor fi învinse. O declaraţie care reflecta întru totul atmosfera de sărbătoare din rândul oamenilor. Toate aceste activităţi anticipau într-un fel revoluţia paşnică. Pe 18 septembrie 1989, o bună parte din scena rock a semnat o scrisoare deschisă pentru guvern, prin care se solicitau schimbări substanţiale în sistemul politic.
Muzica rock era in special in acest context simbolul absolut al libertăţii şi disidenţei. Prin atitudinea deschisă faţă de zonele tabu – sexualitate, morală, hedonism – rock-ul a oferit tinerilor un limbaj şi o posibilitate de eliberare cathartică. Pentru autorităţi era un gen suspect:ar fi dăunat educaţiei. Cu toate interdicţiile, în practică ritmurile anglo-americane făceau furori la posturile de radio, iar trupele locale nu s-au lăsat descurajate. Zidul fusese spulberat cu mult înainte de faptul concret. Şi procesul de reunificare a stat oarecum sub semnul rock-ului:pe 21 iulie 1990, Pink Floyd a concertat cu creaţii din albumul “The Wall” în Potsdamer Platz, printre ruinele zidului. Au participat 500.000 de oameni, şi din estul, şi din vestul Germaniei.
Ascultati Puhdys, City, Wolf Biermann
