Rafale de mauser la Timișoara: plecarea lui Carol II și atacul legionar

La începutul celui de-al doilea război mondial, România şi-a declarat neutralitatea (în fapt a traversat un statut de nonbeligeranţă), iar după numai un an pierdea, fără ca armata ei să tragă un singur foc de armă, 99.926 km².  Pierderile teritoariale suferite de România în anul 1940 au dus, după o expresie devenită şablon, la falimentul total al regimului monarhic condus de Carol al II-lea.

Începând cu 3 septembrie 1940, legionarii au încercat un puci împotriva regelui. Chiar la poarta Palatului a avut loc o agresiune asupra sergentului de la intrare. Mai mulţi legionari l-au atacat trăgând asupra sa. În acelaşi timp, s-a încercat ocuparea Palatului Telefoanelor şi a Radioului, unde jandarmul din postul de pază a fost omorât. De asemenea, au mai fost atacuri la Constanţa, Braşov şi Timişoara, unde unele clădiri administrative au fost ocupate. Îngrijorat, Carol al II-lea nota în jurnalcă, , se aud focuri de pistol, arme venite din Germania, pocnitura caracteristică a mauser-ului.”

Cum din punct de vedere politic situaţia devenise de necontrolat, regele a apelat în ultimă instanţă la generalul Ion Antonescu, văzut ca singura persoană care ar fi putut să restabilească ordinea. Generalul avea raporturi bune cu Garda de Fier şi cu Iuliu Maniu (adversar declarat al regelui), dar şi cu oficialităţi naziste, şi, astfel, pentru moment, Carol al II-lea a preferat să rămână în umbră, investindu-l pe Antonescu cu, , depline puteri” în conducerea statului, după cum se poate citi în Decretul-lege nr. 3.052 din 5 septembrie 1940. Simţind slăbiciunea monarhului, legionarii şi clasa politică au rostit la unison:abdicare.

Mai mult ca sigur, Carol al II-lea se gândea la o reîntoarcere la cârma ţării atunci când apele aveau să se limpezească, căci în textul în care își anunță supușii că renunță la tron nu apare cuvântul abdicare, ci o vagă formulă –, , trecerea grelelor sarcini ale domniei” fiului său, Mihai.

Astfel, în zorii zilei de 7 septembrie 1940, după o domnie de zece ani, Regele părăsea Tronul şi Ţara. Deşi, iniţial, se convenise ca Ion Antonescu să îl însoţească până la graniţa cu Iugoslavia, regele primeşte înştiinţarea că acesta nu se simte bine şi că, în aceste condiţii, nu va putea să îşi respecte angajamentul, dar că îl deleagă ca reprezentatnt pe colonelul Nicolae Dragomir. Refuzul de ultim moment al lui Ion Antonescu de a-l însoţi pe rege îl face pe acesta din urmă să aibă sentimentul straniu că nu va avea o călătorie tocmai plăcută. Într-una din lucrările sale, Horia Sima menţionează faptul că legionarii au primit ordin de la Ion Antonescu să ajungă trenul regelui şi să îl percheziţioneze, descărcând toate bunurile care nu aparţineau regelui ca bunuri personale, ci statului român cu titlul de patrimoniu.

Condus la Gara Băneasa de noul rege Mihai I, ex-regele Carol al II-lea porneşte pe drumul exilului cu un, , tren special” compus din 12 vagoane, alături de Ernest Urdăreanu şi de Elena Lupescu.

Călătoria nu a fost, însă, după cum bine presimţise Carol, una lipsită de peripeţii. Dintr-o notă informativădin 7 septembrie 1940, aflăm că la ora 11, , pe peronul gării Jimbolia, se aflau circa 150 de legionari îmbrăcați în cămăși verzi și în parte înarmați cu revolvere” grupaţi sub comanda unui anume Iovin din Reşita. Legionarii au fost convinşi că este mai bine să părăsească Jimbolia și să se îndrepte spre Timișoara, unde trenul trebuia să oprească pentru 12 minute. Ajunşi la Timişoara, colonelul Sârbu, Inspectorul Jandarmilor din Ținutul Timiș, a purtat o discuţie cu liderul legionarilor, care i-a comunicat că au venit cu scopul de a confisca conținutul trenului, având în acest scop o autorizație de la Președenția Consiliului de Miniștri. Invitați să prezinte autorizația, legionarii n-au putut prezenta nimic. Trenul a intrat la 16:10 în stația Timișoara, dar cum personalul fusese înştiinţat de pericol, oprirea de 12 minute nu a mai avut loc;mai mult, soldaţii din garda regelui s-au postat cu mitraliere la ferestrele trenului pentru a respinge orice atac. În momentul când legionarii au observat că trenul îşi continuă mersul, au început să tragă asupra vagoanelor.

Surprizător este faptul că regele a recunoscut împuşcăturile legionarilor, în jurnalva nota:, , sunt pocniturile caracteristice care mi-au răsunat în urechi de zilele trecute, în Bucureşti – plesnitura seacă şi ascuţită a armelor gardiştilor, mauser-ele germane.”

După ce trenul s-a îndepărtat mărindu-şi viteaza, legionarii au alergat la depoul de mașini, unde, prin teroare, au încercat să obțină o locomotivă care să-i ducă înapoi la Jimbolia pe urma trenului special, dar mecanicul a refuzat (după unele surse acesta şi şeful de Staţie ar fi fost executaţi). Legionarii s-au urcat în mai multe mașini și au pornit spre Jimbolia. Neavând posibilitatea de a ajunge trenul, s-au oprit la bariera orașului.

Astfel, trenul special cu fostul suveran al României a ajuns în siguranţă la Kikinda, pe teritoriul iugoslav, Carol al II-lea părăsind astfel țara în care nu se va mai întoarce niciodată.