Povestea scriitorului judecat de comunişti pentru lipsă de gust şi neînţelegerea „progresului tehnic“

În 1985, un sat din Bărăgan a fost locul unui proces ce l-ar fi făcut şi pe Kafka să-şi reconsidere sursele de inspiraţie. În faţa unui auditoriu compus din activişti de partid, tractorişti şi medici veterinari, un tânăr scriitor, aflat în plin elan, era tras la răspundere pentru nesocotirea bunăstării adusă la sate de regimul comunist.

Luni, 16 decembrie 1985, comuna Gârbovi, judeţul Ialomiţa. În sala de şedinţe a C.A.P-ului din localitate are loc un proces cu valenţe literare. Activiştii, veniţi de la Bucureşti, stau cot la cot cu ţăranii, tractoriştii, medicii veterinari şi învăţătorii din zonă, toţi cu un scop comun:incriminarea unei cărţi ce avusese „neobrăzarea“ de a descrie în nuanţe cenuşii situaţia satului românesc, la mijlocul anilor 1980. În boxa acuzaţilor stă Ion Anghel Mânăstire, un scriitor pe val, considerat, iniţial, un mare talent literar şi premiat de Uniunea Scriitorilor încă de la primul roman publicat.

Acesta este un altfel de proces, desigur. Nu vom avea parte de ani de închisoare, însă efectele vor fi devastatoare pentru un scriitor aflat la început de drum:interzicerea cărţii, persecutarea autorului, a familiei şi a prietenilor lui şi mazilirea editorilor şi a criticilor literari care l-au sprijinit.

Un scriitor în plin avânt

Sub uniforma de căpitan de miliţie bătea o inimă de scriitor de o mare sensibilitate. Ion Anghel Mânăstire era în acei ani un Nicolae Labiş al prozei româneşti deghizat în miliţian. Avea şi o figură de adolescent visător, incompatibilă cu instituţia militarizată pe care o servea. (criticul Alex Ştefănescu „Istoria literaturii române contemporane 1941-2000)

Ion Anghel Mânăstire este un scriitor atipic. Nu a crescut visând în secret la momentul în care îşi va vedea prima carte tipărită, acaparând rafturile librăriilor de pretutindeni. Născut pe 13 iulie 1950, în comuna Mânăstirea, judeţul Călăraşi, Ion Anghel a ales să studieze la Facultatea de Drept din Bucureşti. Au urmat câteva cursuri postuniversitare de criminalistică şi, implicit, o carieră decentă ca ofiţer de Miliţie şi, după 1989, de Poliţie.

Primele semne ale aplecării spre literatură au apărut în perioada 1981-1985, când, împreună cu ziaristul Aurel David, criticul de artă Pavel Şuşara şi poetul Marin Lupşanu, a creat la Călăraşi revista literară „Albatros“ şi cenaclul cu acelaşi nume, al cărui preşedinte de onoare a devenit scriitorul Mircea Sântimbreanu.

Acelaşi Sântimbreanu i-a publicat şi primul roman „Talanii“, cu un succes imediat:în 1983, Ion Anghel Mânăstire era recompensat cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Luat prin surprindere, dar şi încurajat de succesul primului său roman, autorul scrie, în următorul an, o a doua carte, „Noaptea nu se împuşcă“, publicată în 1985.

Cele două romane aveau şi puncte comune, dar şi spaţii de divergenţă extremă. Amândouă erau despre viaţa dintr-un sat de câmpie din sudul ţarii, aşezat pe malul Dunării. Însă, dacă „Talanii“ era un veritabil requiem pentru caii ucişi în întreaga ţara din dispoziţia autorităţilor conduse de Gheorghe Gheorghiu Dej, în „Noaptea nu se împuşcă“ era descrisă situaţia dezastruoasă în care ajunsese satul românesc, chiar în timpul lui Nicolae Ceauşescu.

Organizarea unui proces

Prima reacţie negativă a venit din partea revistei „Luceafărul“. În cronica literară din nr. 41/1985 al revistei, Mihai Ungheanu distrugea „Noaptea nu se împuşcă“, comparându-l cu primul roman al autorului, şi folosindu-se, în mod pervers, de argumente estetice:„Unghiul de vedere este modificat de la o carte la alta;dacă în «Talanii» ne mişcăm pe o verticală plină de tensiune, în «Noaptea nu se împuşcă» ne deplasăm pe orizontală prin simpla adiţionare de fapte.“

Ion Anghel Mânăstire află, din zvonuri, că romanul său a fost pus în discuţia unui grup de studenţi de la „Ştefan Gheorghiu“. Aflat în concediu, este rechemat de urgenţă la Călăraşi, de către comandantul său de Miliţie, care îl trimite la secretarul cu propaganda al Comitetului Judeţean Călăraşi al PCR. Acesta îi explică scriitorului că romanul său trezise interesul unor cititori din comuna Gârbovi din judeţul Ialomiţa şi îi cere să meargă la o întâlnire cu ei, programată pentru ziua de 16 decembrie 1985.

Ajuns la faţa locului, Ion Anghel Mânăstire constată că la căminul cultural nu se ştia nimic de vreo dezbatere, iar la biblioteca şi la librăria din sat nu sosise nici un exemplar din romanul incriminat. În plus, oamenii din zonă, tipul de persoane simple, interesate mult mai mult de simpla supravieţuire, nu ştiau nimic despre vreo dezbatere literară.

Singura activitate are loc la grădiniţa de copii, unde câţiva oaspeţi, veniţi de la Bucureşti, tocmai terminau de mâncat gustările festive. Aceştia îl informează că discuţia va avea loc în sala de şedinţe a C.A.P. Ion Anghel Mânăstire este chiar invitat să guste un fursec. Ca aperitiv.

„Un amatorism grotesc“

Potrivit scriitorului şi criticului literar Alex Ştefănescu, cel care a şi realizat un dosar despre procesul din 1985, publicat în „România literară“, în 2003, „procesul propriu-zis se desfăşoară, în stil stalinist, ca un linşaj verbal al unui «duşman al poporului». Apar însă şi nuanţe noi, generate de practica Festivalului Naţional «Cântarea României», în cadrul căruia oamenii simpli fuseseră încurajaţi, în mod tendenţios, ani la rând, să se pronunţe fără complexe în problemele delicate ale creaţiei artistice. Aşa se explică de ce se fac auzite nu numai rechizitorii, ci şi un fel de discursuri-eseu de un amatorism grotesc, pline de agramatisme.“

În sala de judecată se află aproximativ cincizeci de oameni, cei mai mulţi aduşi acolo direct de la locul de muncă. Unora li s-au dat copii ale romanului incriminat, cu pasaje subliniate, pentru a nu mai pierde vremea cu lectura.

Autorităţie conduc teleghidat discuţia către o condamnare severă. Lui Ion Anghel Mânăstire i se reproşează că a văzut o lume prăbuşită, în ruine, exact acolo unde, de fapt, există bogăţie şi entuziasm. Când o prietenă a autorului, Stela Anghel, încearcă să intervină este ameninţată cu scoaterea din sală.

„Din orice carte proastă trebuie să înveţi ceva din ea“

Intervenţiile oamenilor simpli, de un comic aproape grotesc, sunt prelucrate imediat de reprezentanţii presei de partid, prezenţi, şi transcrise, la câteva zile distanţă, fără naivităţile şi erorile gramaticale originale. Iată, bunăoară, „recenzia literară“ de la faţa locului, realizată de medicul veterinar, Gheorghe Manea. Cuvintele sale au fost notate chiar de Ion Anghel Mânăstire:

„Sunt medic veterinar şi cunosc clasa muncitoare. De asemenea, ştiu că din orice carte proastă trebuie să înveţi ceva din ea, acesta a fost şi motivul pentru care am zis s-o termin, deşi nu mi-a plăcut de la început. Ea a apărut în 1985 şi tratează probleme de ultimă oră:s-au creat nişte ziduri, betoane peste betoane şi o uzină de lapte. Autorul ne ia în derâdere, noi construim grajdurile în ideea nobilă a unor complexe de lapte. Autorul n-a fost documentat ce înseamnă progresul tehnic în zootehnie. N-am înţeles şi nu mi-a plăcut uzina de biogaz. Autorul a făcut ca lumea să o vadă ca pe o sperietoare.”

În „reportajul de la faţa locului“, apărut în numărul 52/1985 al „României literare“ (scris de Platon Pardau şi Vasile Băran, dar publicat fără semnătură), declaraţia aceleiaşi persoane pare desprinsă din marile lucrări de critică literară. Nu lipsesc referinţele culturale docte, analiza estetică şi consideraţiile asupra conceptului de „adevărată creaţie“:

„Se pot face multe referiri la limbajul degradant al cărţii «Noaptea nu se împuşcă», limbaj de indivizi neevoluaţi, ceea ce îl clasează în domeniul subliteraturii. [...] Autorul ia totul în derâdere:viaţă, dragoste, sinceritate, pasiune, speranţă, responsabilitate socială. Într-un fel de erudiţie precară, se joacă şi cu opere universale. Se joacă cu Shakespeare, îşi bate joc de valori eterne, se pun în ghilimele mari creaţii ale spiritului şi se ridiculizează personaje nemuritoare, până şi Romeo şi Julieta, într-un mod de periferie şi într-un stil de-a dreptul huliganic. Adevărata creaţie e ceva sacru, marile opere sunt edificii în care intri cu capul descoperit şi emoţionat.”

Urmările unui proces absurd

• Cartea a fost retrasă din toate bibliotecile şi librăriile din ţară.
• Ion Anghel Mânăstire a pierdut funcţia pe care o avea în Miliţie, iar soţia sa a fost ostracizată.
• Ziaristul Aurel David, membru în cenaclul „Albatros“, şi-a pierdut postul de redactor-şef al publicaţiei cu acelaşi nume.
• Mircea Sântimbreanu a fost îndepărtat din funcţia de director al editurii „Albatros“.
• Domniţa Ştefănescu, redactorul cărţii, şi soţia criticului literar Alex Ştefănescu, a fost retrogradată din funcţie timp de trei luni.
• În 1990, „Noaptea nu se împuşcă“ a fost republicată, conţinând şi „Procesul de la Gârbovi“.
• Ion Anghel Mânăstire trăieşte în Bucureşti. Din 1990 şi până astăzi a mai publicat două cărţi:„Cântice pierdute sau Carte pentru persoane curioase“ (1996) şi „Bizante“ (1997). 

Sursa:www.adevarul.ro