Povestea Monarhiei româneşti. Fotografii de epocă inedite
Adulată de mulţi, suduită tot de atâţia, nimeni nu poate contesta un adevăr evident:instaurarea monarhiei în România a dat semnalul înscrierii ţării noastre pe orbitele modernităţii şi normalităţii.
O povestioară care circulă prin mediile scriitoriceşti spune că, o dată, Tudor Arghezi a fost invitat de oficialiii comunişti ai vremii să viziteze Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”. „Priviţi aici, Maestre, îl îndemnau gazdele, avem aici maşinării nou nouţe, de ultimul tip, care merg nemaipomenit! Cu ele vom tipări şi nemuritoarele dumneavoastră opere! Merg fără cusur, sunt toate nemţeşti!”. După o tăcere îndelungată, Arghezi se întoarce şi-i întreabă răstit:„Dar nemţi, nemţi aveţi?”.
Dacă pe 9 mai ruşii sărbătoresc victoria din 1945 asupra Germaniei naziste, în fiecare 10 mai, românii celebrează „Ziua Regalităţii”. Adulată de mulţi, suduită tot de atâţia, nimeni nu poate contesta un adevăr evident:instaurarea monarhiei în România a dat semnalul înscrierii ţării noastre pe orbitele modernităţii şi normalităţii. Evenimentele politice, economice şi sociale cu cel mai acut aport civilizator s-au petrecut toate sub domniile regilor Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai I.
Carol I, regele Independenţei
Urzelile politice ale anului 1866 îl alungă de pe tron pe Alexandru Ioan Cuza, principele Moldovei şi Munteniei, iar mai marii vremii încep o activitate intensă de tatonare a posibilităţii de-a aduce la conducerea ţării un prinţ de peste hotare. La 27 de ani, locotenentul în regimentul II de Dragoni ai Gărzii Prusace Carol de Hohenzollern primeşte propunerea de a conduce Principatele Unite. Însoţit de Ion Brătianu, pleacă incognito din Augsburg şi intră în ţară dinspre Budapesta, pe la Timişoara. De la Baziaş până la Bucureşti, străbate drumul, în 24 de ore, cu o trăsură. Sub o ploaie caldă, va ajunge în Capitală în data de 10 mai 1866, zi care va deveni apoi „Ziua regelui”. Curând, Carol se va afla în faţa Parlamentului, rostind următoarele cuvinte:„Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păstra religiunea României precum şi întegritatea teritoriului ei, şi de a domni ca domn constituţional” şi va deveni domnitor al ţării. Peste 15 ani, va fi proclamat rege.
La 10 mai 1881, primind coroana, citea următoarea proclamaţie către popor:„Serbarea de azi consacră o epocă de 15 ani, plină de lupte grele, de fapte mari. Sub puternicul scut al Constituţuinii, România a crescut, s-a desvoltat, s-a întărit. Stăruinţa naţiunii, vitejia armatei şi credinţa pe care am avut-o în bărbăţia poporului au împlinit dorinţele noastre cele mai arzânde prin proclamarea Regatului, care este garanţia cea mai sigură pentru viitor. Primesc dar cu mândrie, ca simbol al independenţii şi al tăriei României, această coaroană, tăiată dintr-un tun stropit cu sângele vitejilor nostril, sfinţită în biserică. Ea va fi păstrată ca o comoară preţioasă, amintind momentele grele şi timpurile glorioase ce am străbătut împreună;ea va arăta generaţiunilor viitoare voinicia românilor din est timp şi unirea care a domnit între ţară şi Domn. Pentru Regina şi pentru mine însp, coroana cea mai frumoasă este şi rămâne dragostea şi încrederea poporului, pentru care n-avem decât un gând:mărirea şi fericirea lui. Să ne unim dar în faţa acestor steaguri cari au strălucit pe câmpul de onoare, în faţa acestei coronae, emblemă a Regatului împrejurul căreia naţiune strângă-se, ca oştenii în jurul drapelului;în faţa acestei măreţe manifestaţii, pentru care ţara întreagă a alergat în Capitală spre a fi martaora acestei zile fericite, să ne unim în stigara scumpă inimilor noastre şi care va găsi un răsunet puternic în acest loc sfinţit prin proclamarea celor mai însemnate acte:Să trăiască scumpa noastră Românie, astăzi încoronată prin virtuţile sale civice şi militare!”.
GALERIE FOTO Regalitea reflectată în paginile ziarului Adevărul
Între 1877-1878, alături de Ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei şi de Marele Duce Nicolae, Carol I a deţinut comanda în timpul războiului de împotriva Imperiului Otoman, jucând un rol important în înfrângerea turcilor. Astfel, la 10 mai 1877, România şi-a proclamat independenţa. Sub îndrumarea sa, au fost construite podurile feroviare de la Feteşti şi Cernavodă, o reţea de căi ferate, armata a fost dotată şi modernizată, au fost ridicate moşii regale, numeroase biserici şi scoli, au apărut băncile de credit agricol, s-a dezvoltat industria casnică. Autoritatea sa extraordinară a dus la diminuarea intensităţii luptelor politice interne. După 48 de ani de domnie, la 27 septembrie 1914, Carol moare şi este înmormântat la Curtea de Argeş. La proclamarea regatului, în 1881, regele Carol I şi soţia sa Elisabeta nu aveau nici un urmaş direct, deci succesiunea s-a făcut din rândurile familiei regale. În urma acesteia, desemnat să ocupe tronul României a fost Ferdinand I de Hohenzollern, fiul cel mare al lui Leopold, fratele lui Carol I.
Ferdinand, Întregitorul
În ciuda unei iubiri mistuitoare pentru Elena Văcărescu, una dintre domnişoarele de onoare ale reginei Elisabeta, spre a respecta Constituţia, Ferdinand se va căsători, la 3 octombrie 1875, cu prinţesa Maria, primul copil al ducelui de Edinburg şi al ducesei Maria. Englezoaica va fi cea care l-a influenţat decisiv pe Ferdinand să intre în război alături de puterile Antantei. În data de 16 august 1916, jurnalistul Emil Fagure saluta în „Adeverul ” hotărârea regelui Ferdinand de a intra în război alături de Tripla Înţelegere în aceşti termeni:„Până eri, România a avut un rege, de azi românii au un Împărat:adevărul acesta a năvălit ca o făgăduinţă de mult visată în toate sufletetele româneşti de la Tisa până la Mare”. Dintre cei şase copii ai lui Ferdinand, primul fiu, şi deci principele moştenitor al tronului, a fost Carol. Un tânăr înalt, subţire, cultivat, plin de prestanţă. Dar, în acelaşi timp, înzestrat cu o inimă zburdalnică şi cu o personalitate vulcanică.
În „Adeverul” din 27 octombrie 1921, pe ultima pagină, apare ştirea intitulată ”Naşterea unui principe”:Monitorul Oficial publicase următorul buletin medical semnat de prof. Dr. Lauros, dna dr. Manicatide-Venert şi dr. Romalo:„ În seara de 24 octombrie ivindu-se în starea sănătăţii Alteţei Sale Regale Moştenitoare simptome cari puteau aduce repede complicaţii serioase, o intervenţie a fost judecată indispensabilă. Ea a avut loc cu succes în ziua de 25 Oct. după amiază. Alteţa Sa Regală a dat naştere al orele 19, 40 unui principe de constituţie destul de satisfăcătoare. Starea Augustei Mame este ameliorată”. Venise pe lume Mihai, viitorul rege al României. În data de 15 octombrie 1922, la Catedrala din Alba Iulia se desfăşoară somptuoasele serbări ale încoronării.
Pe prima pagină a „Adeverului” se anunţă:„ La Alba Iulia se încoronează azi primul rege al tuturor românilor. În această clipă culminantă a istoriei neamului românesc, când el se vede după secole de despărţire, unit în hotarele sale naturale, toate inimile curate şi gândurile bune se strâng într-o sfântă emoţiune. Şi toate se îndreaptă spre aceeaşi sfântă urare, ca Regele Unirei să fie şi al Concordiei”.
Dar iată cum relatează ”Adeverul” momentul solemn:”Uşile bisericii se deschid larg. O puternică urare înălţată din mii de piepturi ce palpită, emoţionate umple tăcerea întinsului. Regele şi regina, urmaţi de preşedinţii Corpurilor legiuitoare cari duc coroanele, de ofiţeri cari duc mantilele, de tot clerul de miniştrii, de misiunile străine, formând toţi un front feeric de strălucire şi podoabe neasemuite, scoboară larga scară a catedralei. E unul din spectacolele cele mai fermecătoare ce le poţi imagina ca solemnitate şi grandoare de costum. Uniformele diverse şi fantastice ale diplomaţilor şi misiunilor străine, lângă rochiile somptuoase ale doamnelor şi aurul ce înveşmântă pe cei douăzeci de episcopi, escortaţi de cei aproape 100 de generali şi de purtători în frac a atâtor decoraţiuni şi cordoane superbe, fac un tablou de teatrală, de neverosimilă frumuseţe şi armonie. În fruntea acestui convoi miraculos mergea regele şi regina. Regele e în uniformă de vânător de munte. Regina e în rochia ei strălucitoare de parcă e scăldată în soare. Se suc încet pe estrada de sub baldachin. Muzicile cântă, clopotele toate sună, tunurile bat năprasnic, se ridică viforos accentele corurilor, -şi strigă mulţimea de pretutindeni, de departe par’că din toate văile şi munţii Ardealului liber-urarea pe care suveranii o primesc covârşiţi de emoţie. Se aduc mantilele. Mantia regelui, albastră cu găetane de aur şi cu tradiţionala hermină, e adusă de generalul Popovici, mantia reginei e în paza generalului Lupescu. Cei doi generali le pun pe umerii suveranilor. Poporul nu mai osteneşte aclamând şi strigând:Trăiască regele, trăiască „împăratul”, trăiască ”împărăteasa”! În mijlocul acestui uragan de suflet, care porneşte să anunţe lumii măreţia clipei, -regele ia din mâinile d-lui Ferichide coroana de oţel. Cu un gest sigur el şi-o aşează pe cap în vreme ce uralele se înteţesc. D. Orleanu aduce în faţa regelui coroana reginei. Regele o ia cu mâinile amândouă, în timp ce regina îngenunche pe perna de catifea roşie ce-i fusese dinainte adusă. Şi deodată clamoarea uriaşe amuţi. Ochii tuturor aţintiţi spre regina îngenunchiată, cari într’o supremă închinare, primea podoaba şi povara coroanei ce regele i-o punea pe frunte-ochii tuturor se umezesc. Glasurile amuţesc, nimeni nu mai poate striga--doar clopotele şi tunurile străbat cu gasurile lor prelungi tăcerea acestui moment de religioasă emoţiune a mulţimei. După ce o încoronează, regele ajută reginei să se scoale. Aclamaţiile reîncep. Suveranii se sărută. Ei plâng”.
A treia zi după încoronare, la Arenele Romane, Suveranii primesc omagiile a 10.000 de primari, veniţi de pe întregul cuprins al României reîntregite. Societăţile corale dau concerte şi fanfarele militare cântă în Parcul Carol. Tot acolo se desfăşoară ospăţul primarilor:„Construirea meselor a necesitat 540 de metri cubi de lemnărie a o mie de lei metrul cub, iar mâna de lucru peste 300 de mii de lei, deci numai construcţia meselor a costat peste 850 mii de lei, deşi mâna de lucru a fost făcută în parte cu soldaţi. Întinderea tuturor meselor atinge o lungime de peste 3 kilometri şi jumătate”. Meniul este riguros, dar consistent:100 grame de măsline Volo, 100 grame de mezeluri asortate, 280 grame de friptură rece de viţel garnisită cu murături, caşcaval şi mere creţeşti, 80 de grame de ţuică, o jumătate de litru de vin. Costul unui singur tacâm este de 400 lei. Costul total al mesei se ridică la 700.000 de lei. Bunătăţile sunt servite de 300 de soldaţi şi 100 de chelneri. Urmează o recepţie la Palatul regal şi concerte simfonice. La dejunul festiv oferit la Athenee Palace de ministerul de externe în cinstea misiunilor diplomatice şi jurnaliştilor străini, se serveşte Caviar Frais, Vol-au vent a la Toulousaine, Reihn Cabinet, Râble de lievre a la Creme, Boredeaux Brătianu, Chaufroid de valaille Jeannette, Salade Diplomate, Mouse Marie Brizard, Petit Fours, Champagne Rhein Extra, Corbeille de Fruits, Frinadises, Liqueurs Cointreau.
Pe lângă necazurile pe care i le-a pricinuit escapadele amoroase ale fiului său Carol, Ferdinand face un cancer la intestine. După ce prinţul Carol anunţă că renunţă pentru a doua oară la dreptul de moştenire, „din motive intime şi personale” (care poartă însă un nume:Elena Magda Lupescu!), Mihai este proclamat Principe Moştenitor. Se instituie o regenţă iar Carol divorţează de principesa Elena. La 18 iulie 1927, starea suveranului se înrăutăţeşte şi, la 20 iulie, după miezul nopţii, în castelul Pelişor, cu o carte de rugăciuni pe genunchi, regele Ferdinand I trece la cele veşnice. Este înmormântat cu fastul care i se cuvenea în necropola regală.
Carol al II-lea, regele playboy
În 27 mai 1930, în Franţa, după o consfătuire cu camarila, Carol ia decizia de a reveni prin surprindere în România. În ediţia din 10 iunie 1930, „Adeverul” anunţă:„ Carol II proclamat rege!”. Votul a fost dat aproape în unanimiate. Carol o va izola pe mama sa la Balcic, îl va îndepărta de la curte pe Barbu Ştirbey, „eminenţa cenuşie” a Palatului, iar pe regina Elena o va expedia peste graniţă. Personalul Palatului este înlocuit complet cu o garnitură de amici. Pe 12 august, Elena Lupescu se stabileşte la Castelul Foişor, din Sinaia, iar peste cîteva luni se mută la Bucureşti, într-o vilă somptuoasă din Aleea Vulpache, care va deveni cartierul general al camarilei regale, de unde se vor trage toate sforile politicii româneşti, în următorul deceniu.
La puţin timp după revenirea pe tron, Carol proclamă data de 8 iunie drept ziua ”Restauraţiei”, care devine cel mai important eveniment public . Pentru sărbătorirea acesteia, se va pune, în fiecare an, în mişcare un uriaş aparat propagandistic. Au loc parade, se defilează în uniforme, se salută cu palma spre cer, se ţin discursuri patriotarde, în jurul tribunelor oficiale se strâng mulţimi de oameni. La deschiderea Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, Carol însuşi declară:„Îmi iau angajamentul să fiu şi un voievod al culturii române!”. S-a înconjurat deci de „muncitori cu duhul”, cum obişnuia să-i numească:scriitori, artişti, oameni de spirit. I-au fost închinate volume, i s-au dedicat poezii, i-au fost înălţate ode. Elogiile au fost semnate, între alţii, de Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mihail Sadovenu, Lucian Blaga, Cezar Petrescu.
Cu toate că ţara traversează crunta criză economică de la începutul anilor ’30, după întronare, prin camarila sa, Carol ajunge să controleze numeroase societăţi comerciale şi bănci. Indiferent de prilej, Carol obişnuia să primească daruri consistente care, de obicei, constau în acţiuni, valori, proprietăţi, terenuri şi obiecte de valoare. În plus, casa regală se bucura de scutirile de taxe la importul de automobile şi produse petroliere. Mai mult, în timpul domniei lui Carol II s-au săvârşit numeroase asasinate politice (le-au căzut victime, între alţii, doi prim miniştri, liberalul I.G.Duca şi ţărănistul Armand Călinescu, şi Corneliu Zelea Codreanu, alături de alţi 13 legionari) de care, se pare, regele n-ar fi fost complet străin. După alegerile din 1937, ”Garda de Fier” ridică fruntea. Pe lângă multe alte abuzuri săvârşite, ziarele „Adeverul”, „Dimineaţa” şi „Lupta” sunt suprimate.
În data de 10 februarie 1938, Carol demite guvernul Goga, constituie un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea, suspendă Constituţia din 1923, şi-şi subordonează instituţiile statului. Pe 30 martie 1938, desfiinţează prin decret-lege partidele politice şi numeşte el însuşi membrii în Consiliul de Coroană. Tot în 1938, iniţiază o reformă administrativă de tip fascist, prin care împarte teritoriul României în zece ţinuturi. Nu peste mult timp, de România Mare făurită de tatăl său se va alege praful. În august 1939, între Germania hitleristă şi URSS se semnează un protocol secret, care, printre altele, prevedea divizarea României. Un an mai târziu, URSS ocupă Basarabia şi Bucovina de nord, iar Ungaria, sprijinită de germani, Ardealul de nord-vest. Prin Tratatul impus cu Bulgaria, vom pierde şi Cadrilaterul, inclusiv Balcicul.
Incapabil să mai controleze dezordinea din ţară, Carol îl cheamă la putere pe generalul Ion Antonescu şi îl investeşte cu puteri depline în stat. Pe 6 septembrie 1940, abdică în favoarea fiului său Mihai I. Apoi, împreună cu Elena Lupescu, sub gloanţele legionarilor, care îl urmăresc până la graniţă, părăseşte ţara într-un tren cu special. În 3 aprilie 1953, la 59 de ani, suferind de cancer, Carol II moare, lăsând averea Elenei Lupescu, care îi supravieţuieşte 25 de ani. Este înmormântat în Capela Regilor Portugaliei, din Estoril. În 2003, la iniţiativa prinţului Paul al României, rămăşiţele sale pământeşti sunt aduse în România şi sunt reînhumate într-o capelă din apropierea bisericii unde se odihnesc regii României.
Mihai I, regele-copil
În septembrie 1940, după renunţarea intempestivă la tron şi plecarea din ţară a tatălui său, Carol al II-lea, Mihai, voievod de Alba Iulia, în vârstă de doar 18 ani, este proclamat şi uns rege al României. Fără să jure pe Constituţie, care fusese abrogată, şi fără să primească girul Parlamentului, care fusese, de asemenea, dizolvat. Astfel, doar „prin graţia lui Dumnezeu”, Mihai îşi începea cea de-a doua domnie, ca rege de drept divin, dar nu şi constituţional.
În data de 23 august 1944, regele Mihai semnează armistiţiul cu Aliaţii, care îi includea şi pe comunişti, îl destituie şi îl arestează pe conducătorul statului Ion Antonescu şi-l numeşte pe generalul locotenent Constantin Sănătescu în fruntea guvernului. În martie 1945, obligat de ruşi, Mihai I este nevoit să accepte un guvern comunist pro-sovietic, condus de Petru Groza. În luna decembrie 1947, regele Mihai este invitat urgent de Petru Groza la Bucureşti, pentru a discuta o „problemă de familie”. A doua zi, de dimineaţă, Mihai şi mama sa se prezintă la palatul Elisabeta. Fără să bănuiască faptul că garda regală fusese arestată şi înlocuită cu trupe ale Ministerul Afacerilor Interne şi cu soldaţi ai diviziei „Tudor Vladimirescu”, alcătuită în URSS, că toate legăturile telefonice fuseseră tăiate sau că întregi coloane de blindate încojuraseră zona. La întâlnire, Groza scoate din buzunar actul de abdicare şi îi acordă monarhului 10 minute spre a-l semna. Regele se retrage şi studiază documentul, apoi revine şi îi cere lămuriri primului ministru. Acesta îi răspunde tăios că, dacă nu semnează abdicarea, 1.000 de studenţi vor fi executaţi. În prima zi de după Anul Nou, joi, 1 ianuarie 1947 „Adeverul” publică facsimilul actului de renunţare la tron:„Abdicarea Regelui Mihai I. Proclamarea Republicii Populare Române”. Avea să urmeze o jumătate de secol de beznă şi de singurătate.