Povestea incredibilă a soldatului Aimo Kuivonen și supradoza de Pervitin care ar fi trebuit să-l omoare

În panteonul ciudățeniilor și eroismelor finlandeze din cel de-Al Doilea Război Mondial, numele lui Simo Häyhä sau Lauri Allan Törni sunt firești: primul, legendarul lunetist cu peste 500 de confirmări, al doilea, ofițerul care a luptat sub trei steaguri diferite – Finlanda, Germania și Statele Unite. Dar niciun destin nu se apropie de bizara, aproape neverosimila istorie a lui Aimo Allan Kuivonen, soldatul care a supraviețuit unei supradoze de metamfetamină cum nici un organism uman nu ar fi trebuit să reziste.

Pentru a înțelege miraculosul – sau terifiantul – parcurs al lui Kuivonen, trebuie să privim spre contextul în care Europa însăși devenise dependentă de un „medicament” ce făcea ravagii: Pervitinul.

Pervitinul – drogul legal care a alimentat Blitzkrieg-ul

În 1940, un tânăr soldat german, pe nume Heinrich Böll – același care avea să devină primul scriitor german laureat al Premiului Nobel pentru Literatură după război – le scria celor dragi o rugăminte stranie: „Trimiteți-mi câteva doze de Pervitin.” Böll cerea ceva pe deplin legal, un produs farmaceutic considerat, în epocă, aproape la fel de banal ca o cafea tare.

Germania moștenise de la Republica de la Weimar o legislație extrem de permisivă privind narcoticele. Cocaina, morfina și alte substanțe circulau firesc în societate – însuși Hermann Göring fusese internat într-un spital psihiatric suedez, în 1925, pentru dependență de morfină. Era un timp în care „stimulentele” nu erau privite ca droguri, ci ca suporturi moderne pentru eficiență.

În 1938, compania Temmler a lansat pe piață Pervitinul: pastile mici, menite să combată oboseala și stresul. În realitate, era un derivat pur de metamfetamină, o substanță capabilă să înlăture durerea, foamea și somnul, provocând în schimb euforie, agresivitate și o încredere de neclintit în propriile puteri.

Nimeni nu-l considera un drog. Mulți îl comparau cu băutul unei sticle de Coca-Cola. Studenți, muncitori, funcționari, chiar și gospodine îl consumau fără griji – iar armata germană l-a adoptat cu un entuziasm care azi pare sinistru.

În 1939, dr. Otto Ranke, medic militar la Academia de Medicină din Berlin, l-a testat pe 100 de studenți universitari. Rezultatele l-au încântat. A recomandat administrarea sa soldaților. În timpul campaniei din Polonia, metamfetamina a devenit combustibilul Blitzkrieg-ului: unități întregi puteau lupta 48 de ore fără somn.

În total, 35 de milioane de pastile de Pervitin și Isophan (varianta rivală a firmei Knoll) au fost distribuite trupelor germane.

În unele situații, Pervitinul părea miraculos. În iarna anului 1942, pe Frontul de Est, 500 de militari ai Wehrmachtului, înghețați și vânați de Armata Roșie, și-au salvat viețile după ce au primit „rația” de metamfetamină. S-au ridicat, au luptat și au reușit să scape.

Rommel îl consuma zilnic. Japonezii, italienii, finlandezii – toți aliații celui de-Al Treilea Reich îi apreciau efectele.

După 1945, Pervitinul a continuat să circule încă decenii bune. A fost interzis abia în anii ’70.

Finlanda în flăcări: două războaie împotriva colosului sovietic

În această Europă îmbibată în stimulente, droguri și război total, se naște povestea lui Aimo Allan Kuivonen, venit pe lume la 17 octombrie 1917, în Alastaro – pe atunci parte a Marelui Principat al Finlandei, aflat încă sub coroana Rusiei. Câteva luni mai târziu, Finlanda avea să-și proclame independența. Aimo avea să crească într-o țară mereu la marginea unui mare pericol.

În 1939, Stalin, dorind să aducă Finlanda înapoi în orbita Moscovei, a ordonat invazia. A urmat celebrul Război de Iarnă – o epopee înghețată în care câteva zeci de mii de finlandezi au ținut piept, timp de patru luni, unui colos cu 170 de milioane de locuitori. Temperaturile de –40 de grade, zăpezile de peste un metru și curajul scandinav au transformat conflictul într-o legendă.

După o pace fragilă, în 1941 Finlanda s-a alăturat Germaniei în Războiul de Continuare, sperând să recupereze teritoriile pierdute. Dar în 1944, soarta războiului se întorsese.

Iar într-o zi de martie, în pădurile îndepărtate ale Laponiei, destinul lui Aimo Kuivonen urma să ia o turnură incredibilă.

„Accidentul” care n-ar fi trebuit să lase supraviețuitori

15 martie 1944 – 400 de kilometri de delir pe schiuri

Trimis într-o misiune de recunoaștere pe schiuri, împreună cu un mic grup de camarazi, Kuivonen traversează păduri, zăpezi și pustietăți. Pe 18 martie, patrula este atacată și încercuită de sovietici. Reușesc să scape, dar urmărirea continuă. Finlandezii alunecă ore în șir prin pădurile Laplandei, fugind de moarte.

Aimo merge primul, deschizând drumul. Oboseala devine insuportabilă. Își amintește că în buzunarul de la piept poartă întreaga rezervă de Pervitin a grupului – 30 de pastile. Ar trebui să ia una. Poate două.

Dar mâinile îi îngheață, pachetul i se rupe, pastilele îi cad în palmă. Într-o clipă de epuizare și disperare, face ceea ce un om lucid nu ar face: le înghite pe toate.

Treizeci de pastile de metamfetamină. Doza unui pluton întreg. Cantitatea care ar fi trebuit să-l omoare în câteva minute.

Rezultatul este o explozie de energie aproape supranaturală, urmată de delir complet. Aimo pierde noțiunea realității, apoi își pierde cunoștința.

Când se trezește, este singur. Grupul dispăruse. El se află la 100 de kilometri distanță de punctul de plecare, fără hrană, fără apă, fără muniție.

Două săptămâni în infern

Fuga nebunească abia atunci începe.

– Este prins de sovietici. – Reușește din nou să scape. – Calcă pe o mină și este rănit grav. – Se ascunde o săptămână într-un șanț, la –20°C, așteptând ajutor. – Călătorește peste 400 de kilometri pe schiuri, aproape fără odihnă.

Se hrănește doar cu muguri de pin. Prinde o gaiță siberiană și o mănâncă crudă.

Când, în sfârșit, ajunge la un spital militar, cântărește 43 de kilograme, iar inima îi bate cu 200 de bătăi pe minut.

Medicii sunt convinși că nu va supraviețui. Dar Aimo supraviețuiește.

Epilog

Aimo Allan Kuivonen a trecut de război, a trecut peste supradoza care ar fi trebuit să-i fie fatală și a trăit până la 2 august 1989, murind la 71 de ani.

Povestea lui rămâne, poate, cel mai straniu episod din istoria militară a Finlandei – o istorie unde curajul, nebunia, drogurile militare și lupta pentru supraviețuire se împletesc într-un amestec care sfidează logica, medicina și limitele umane.

Un destin care, într-o lume bine ordonată, n-ar fi trebuit să existe. Dar războiul nu este o lume ordonată.