Povestea capsula navei Soiuz 40 sau «garsoniera» lui Prunariu / FOTO
În urmă cu trei decenii intra în patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti, în baza actului de primire (AP) nr. 0385445, emis la 12 februarie 1982, un exponat cu totul deosebit, pe care orice altă instituţie similară din lume ar fi oferit bani grei ca să-l deţină:„capsula navei spaţiale Soiuz 40”, aşa cum figurează în evidenţe (modulul de comandă şi aterizare, mai exact), până la acea dată proprietate a Academiei de Ştiinţe a URSS.
Evenimentul se petrecea la nici un an, deci, de la marea „aventură” ştiinţifică spaţială în care, pentru prima dată (şi ultima, până la ora de faţă), între 14-22 mai 1981, timp de şapte zile, 20 de ore şi 42 de minute, în cadrul programului Intercosmos, şi-a desfăşurat activitatea în Cosmos şi un român, celebrul de acum Dumitru-Dorin Prunariu.
Mai puţin se cunoaşte însă amănuntul că, estimată fiind atunci la 5.000.000 de lei, actualmente la 170.000 RON – dar care, în realitate, s-ar putea vinde pe piaţa de profil, adică peste Ocean, în SUA, cu două sau chiar trei milioane de dolari –, această capsulă nu a fost primită în contul „substanţialei contribuţii financiare” a părţii române la programul Intercosmos, după cum circulă o legendă printre mai vechii angajaţi ai Muzeului Militar Naţional. Contribuţia financiară a României la acest program a reprezentat în principal propriile cheltuieli în cadrul programului, dezvoltarea infrastructurii din Romania şi pregătirea specialiştilor, participarea la manifestările internaţionale, iar cheltuielile legate de zborul cosmic propriu-zis au fost făcute în baza unui protocol comun şi nu au inclus costul sistemelor de lansare şi al echipamentelor cosmonauţilor.
Transferul capsulei şi al altor echipamente legate de zborul comun către partea română – procedându-se similar şi cu celelalte ţări din cadrul programului Intercosmos– reprezintă efectiv „un gest de bunăvoinţă al sovieticilor”, după cum ne-a declarat chiar cosmonautul Dumitru-Dorin Prunariu, azi general maior (r) al armatei române, adică tocmai acel „erou naţional” şi, totodată, „copil frumos ca însăşi tinereţea” – cum îl numea poetul Nichita Stănescu în decembrie 1982. Acel Prunariu care, acum trei decenii, şi-a petrecut în Cosmos, transportat în această „garsonieră”, în tandem cu colonelul Leonid Ivanovici Popov, o săptămână şi ceva din viaţă.
Autografe... şi decoraţii-lipsă
Conform Dosarului privind zborul cosmic al echipajului comun româno-sovietic la bordul complexului orbital experimental ştiinţific Saliut 6-Soiuz T-4–Soiuz 40(1), între 14-22 mai 1981, patru au fost artizanii acestei misiuni ştiinţifice, începând cu pilotul-cosmonaut al URSS Vladimir Vasilievici Kovalionok (comandantul navei cosmice Soiuz T-4şi al laboratorului spaţialSaliut-6), secondat de pilotul-cosmonaut al URSS Victor Petrovici Savinîh (inginerul de bord al navei cosmice Soiuz T-4şi al laboratorului spaţialSaliut-6) şi continuând cu pilotul-cosmonaut al URSS Leonid Ivanovici Popov (comandantul navei cosmice Soiuz 40), respectiv cu cosmonautul-cercetător al navei cosmice Soiuz 40, Dumitru Prunariu, locotenent-major inginer, cetăţean, la acea dată, al Republicii Socialiste România.
I-am amintit aici pe toţi cei patru aşi ai Cosmosului din acea misiune istorică nu doar din considerente ce ţin strict de deontologia profesională, ci şi pentru un aspect oarecum... straniu, ca să nu-l numim altfel, care are ca punct de plecare un amănunt aparent banal în viziunea unui civil oarecare;nu însă şi în ochii unor militari, cu atât mai mult în cazul unor eroi veritabili, pentru care, fie şi simbolic, orice gest de genul celor la care vom face referire în continuare poate avea o importanţă cu totul deosebită. Povestea are în centrul ei autografele de pe capsula navei Soiuz 40, aflată azi la Bucureşti. Concret, autografele pe care le poate vedea astăzi pe capsulă orice vizitator al Muzeului Militar nu mai sunt cele iniţiale, date în ziua aterizării în stepa kazahă (vineri, 22 mai 1981). Scrise cu cretă şi neprotejate cu substanţă fixativă, ele au dispărut cu timpul. Au fost însă reaşezate pe capsulă atât în mai 1991 (deci la zece ani de la eveniment), cât şi în 2001, dar numai de către Popov şi Prunariu.
Aceasta, întrucât ceilalţi doi cosmonauţi implicaţi activ şi nu mai puţin riscant în programul Intercosmos, adică Savinîh (rector universitar, membru al Academiei de Ştiinţă ruse) şi Kovalionok (general cu trei stele), deţinând până la pensionare poziţii însemnate în ierarhia forţelor aeriene ruse, aveau să refuze elegant, în ultima vreme, să mai onoreze invitaţia fostului lor camarad de spaţiu cosmic, de a se reuni periodic, la ceas aniversar, în Bucureşti. Motivaţia este, pur şi simplu, una de bun simţ şi în esenţă ţine de faptul că, spre deosebire de modul în care s-a procedat în toate celelalte ţări partenere după zborurile cosmice comune, partea română nu le-a oferit celor doi nici cea mai mică recunoaştere a activităţii comune, iar dacă nu li se conferă vreo decoraţie, nu merită efortul să bată atâta cale până la Bucureşti. Cu atât mai mult cu cât şi anterior, în perioada comunistă, numai Popov a fost decorat de statul român. Şi aceasta în condiţiile în care cosmonautul român Dumitru-Dorin Prunariu a fost decorat nu numai de statul sovietic, ci chiar foarte recent, după cum bine se cunoaşte, de către statul rus.
Din „tainele” tehnico-tactice ale capsulei
În formă de clopot, produs al Întreprinderii pentru cercetare şi producţie de nave cosmice „Energia”, de lângă Moscova, capsula navei spaţiale Soiuz 40– treimea ei recuperabilă, adică – este confecţionată din aliaj de aluminiu, gros de 3, 5 mm, ranforsat la interior cu o structură de rezistenţă din titan, placat la exterior cu azbo-textolit, material termo-izolant, ars neuniform, baza mare – constituind locul de unde s-a detaşat, în procesul de aterizare, scutul termic – fiind uşor bombată în exterior, de culoare roşu aprins.
În partea opusă, cum ar veni în baza mică, este „decupată” o uşă circulară, convexă, cu diametrul interior de 60 cm, înconjurată de lăcaşuri pentru fixarea şi racordul la restul navei cosmice. Pe lateral, mai aproape de baza mică, există două hublouri cu diametrul de 23 cm, opuse unul faţă de celălalt, cu rolul de a permite vizibilitatea în exterior. În acelaşi plan, la 90 de grade faţă de aceste hublouri, raportat la axul longitudinal al navei, se află alte două lăcaşuri alăturate, destinate paraşutelor de aterizare, cel destinat paraşutei de rezervă fiind închis, nefolosit, iar celălalt, deschis şi fără paraşută. Alături de unul dintre cele două hublouri, imediat deasupra, către „uşă”, se află un alt lăcaş hemisferic deschis, cu diametrul de 38 cm, prin al cărui geam se pot observa dispozitivele de supraveghere şi comunicaţii.
Capsula este aşezată pe un trepied metalic, de formă triunghiulară, nichelat, fiind dotată şi cu o husă de protecţie de culoare kaki. Pe locul scutului termic se află inscripţia URSS-CCCP, precum şi câteva instrucţiuni de manevrare în limba rusă. Capsula singură are 1.500 kg greutate, circa 2 m înălţime, diametrul de 2, 50/1, 50 m, iar volumul interior este de 3, 8 mc. Alte date tehnice:viteza de aterizare (cu retrofuzeele în funcţiune):3-4 m/s;orbita la perigeu:229 km, iar la apogeu:340 km;temperatura scutului termic în timpul aterizării:1750°C;greutatea la aterizare:2800 kg.
O bucăţică din Cosmos, la Muzeul Militar Naţional
Odată cu modulul de coborâre, pe acte de primire diferite, avea să intre în patrimoniul Muzeului Militar Naţional o relativ consistentă şi interesantă serie de alte instalaţii, seturi şi obiecte care au făcut parte din completul navei Soiuz 40, dar şi din echipamentul cosmonautului român, între care:macheta rachetei cosmice Soiuz, paraşuta de aterizare a navei Soiuz 40, o radiostaţie P. 885 YM, Md. K, blocul de alimentare pentru staţia radio, un costum de salvare în caz de amerizare complet, marca Фopeль(combinezon din pânză cauciucată, centură din mătase cauciucată şi mănuşi din acelaşi material), costum „pinguin” de activitate în interiorul staţiei orbitale, cu ecusoane inscripţionate Caлюtşi CCCP, costum de cosmonaut din material textil impermeabil alb – cu numele lui D. Prunariu în româneşte şi ruseşte inscripţionat pe un ecuson aplicat pe piept, iar pe mâneci cu emblema Intercosmos(dreapta, de formă rotundă), respectiv cu tricolorul românesc (stânga), aplicat imediat sub un ecuson inscripţionat, în alb pe fond roşu:Republica Socialistă România–, combinezoane, bluze, pulover, mănuşi, ciorapi, şapcă, sac de dormit, glugă, ghete, cordon cu senzori pentru măsurarea parametrilor medicali Heba, embleme şi insigne de cosmonaut, set de ustensile pentru igiena corporală, trusă cu medicamente pentru cosmonauţi, cuţit cu monogramă, pachete cu hrană condensată pentru cosmonauţi, instalaţie de apă potabilă ş.a., între care şi o serie de fotografii alb-negru sau color, acoperind toate cele trei decenii trecute din clipa pregătirii zborului cosmic şi până azi. Pe scurt, o bucăţică din incomensurabilul Cosmos, singura atât de concretă şi de palpabilă din întreaga Românie, se află numai la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti. Eventual, şi în apartamentul fericitului bunic, deja, Dumitru-Dorin Prunariu. Căruia îi mulţumim pentru bunăvoinţa manifestată cu ocazia documentării acestei însemnări.
Nichita Stănescu despre Dumitru Prunariu
„Dumitru Prunariu este aproape un copil frumos ca însăşi tinereţea, curat cum este curată carnea unui măr. A venit deunăzi la mine să mă vadă, când zăceam bolnav la pat şi am rămas surprins să văd cum un erou naţional poate să fie atât de gingaş, atât de modest, de cordial, de savant şi de copilăros totodată. Nu ştiu cum or fi eroii altor ţări în genere, dar ai noştri, fie cei din timp de război, fie cei din timp de pace, au ceva de Făt-Frumos în ei” (Nichita Stănescu, decembrie 1982)
NOTĂ
1. Complexul orbital la care, pe 15 mai, se va cupla, conform programului, nava cosmică Soiuz 40, misiunea derulându-se în continuare, următoarele şapte zile, pe staţia orbitală Saliut 6, unde se vor realiza 22 de experimente ştiinţifice.
