Politica naţională a ţarismului în Basarabia

Împlinirea, în mai 2012, a 200 de ani de la anexarea părţii de est a Principatului Moldova (interfluviul dintre Prut şi Nistru) de către Rusia, numit ulterior, impropriu, Basarabia, este un bun prilej pentru re-aducerea aminte a politicilor la care a fost supusă populaţia românească băştinaşă. Politica de rusificare, promovată de ţarism în Basarabia, a fost examinată de specialişti în domeniu, între care vom aminti de Alexandru Boldur[1], Petre Cazacu[2], reprezentantul de vază al istoriografiei sovietice – V.S. Zelenciuc[3], Dinu Poştarencu[4], Gheorghe Negru[5] etc. Scopul studiului de faţă – o prezentare de ansamblu a politicii de rusificare a Basarabiei în perioada 1812-1917.

În 1812, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Imperiul rus, aici locuiau (după unele surse) 256.000 de oameni. Până la începutul secolului al XIX-lea, componenţa etnică a populaţiei se schimba lent, totuşi majoritatea – peste 95 %-erau români. După anexarea Basarabiei la Imperiul ţarist, numărul populaţiei a început să sporească, iar componenţa etnică să se schimbe în defavoarea populaţiei băştinaşe:conform recensământului din 1897 – primul recensământ realizat în întregul Imperiul rus – în Basarabia locuiau 1, 8 milioane de oameni, dintre care români (moldoveni) doar 47, 6 %.

Recensământul s-a realizat cu mari dificultăţi metodologice, fapt criticat de unii specialişti chiar în momentul desfăşurării sale. Între altele – supuşii Imperiului care declarau că ştiu limba rusă erau trecuşi drept etnici ruşi;acest fapt a servit drept motiv pentru a pune la îndoială proporţia reală a etniilor din Basarabia la sfârşitul secolului al XIX-lea. Oricum, proporţia românilor în comparaţie cu populaţia alogenă se diminuase considerabil. Iar la baza acestui proces a stat politica ţaristă de asimilare forţată a populaţiei băştinaşe.

Şcoala şi biserica – instrumente ale rusificării

Dacă, până la 1828, în Basarabia s-au păstrat obiceiurile locului, după acest an, în teritoriul dintre Prut şi Nistru autorităţile ţariste au introdus o nouă structură administrativă şi instituţională:administraţia, justiţia, poliţia şi structura comunală au fost organizate pe baza legislaţiei ruseşti, în limba rusă, cu funcţionari ruşi.

Autorităţile ţariste au promovat politica rusificării prin intermediul bisericii şi şcolii. Eparhia Chişinăului şi Hotinului a fost subordonată Patriarhiei Ruse şi transformată în mitropolie;predicile în biserici se ţineau în limba rusă şi slavonă, chiar şi în localităţile rurale, unde populaţia nu ştia limba rusă (în semn de protest, a apărut mişcarea religioasă inochentistă, de la numele preotului Inochentie, care propovăduia cuvântul Domnului în limba română). Sub regim ţarist, în Basarabia nu a existat nicio şcoală cu predarea obiectelor în limba română.

Deznaţionalizarea a fost realizată prin intermediul armatei şi pe calea strămutării populaţiei basarabene în regiunile Caucazului de nord, Siberiei şi Extremului Orient. Pe parcursul anilor, guvernul ţarist a interzis orice manifestare a vieţii naţionale, românii fiind excluşi din viaţa culturală. Ei au fost lipsiţi de posibilitatea de a face cunoştinţă cu capodoperele culturii universale în limba lor maternă şi de a contribui la progresul ştiinţei sau la dezvoltarea artei, culturii naţionale. Nu este întâmplător faptul că toţi clasicii literaturii române, originari din Basarabia, au creat dincolo de Prut.

Ţărani din guberniile imperiului, „transferaţi” în Basarabia

Guvernul ţarist a promovat o politică de colonizare a Basarabiei care s-a realizat pe calea strămutării populaţiei din guberniile interioare ale Rusiei şi din afara Imperiului Rus. De exemplu, în anul 1824, Consiliul de miniştri al Rusiei a aprobat decizia „Cu privire la transferarea în regiunea Basarabia a 20.000 de ţărani [ai statului], originari din guberniile interne ale Rusiei”. Pe baza acestei hotărâri, au fost strămutaţi ţărani din guberniile Oriol, Kursk, mai apoi – Tambov, Riazani, Tula etc. Între 1827 şi 1830, aceşti noi-veniţi au întemeiat 18 localităţi noi în judeţul Cetatea Albă (Akkerman), între ele – Borisovca, Vasilievca, Vvedenscoie, Voznesenscoie etc. În acelaşi mod au fost stabiliţi în sudul Basarabiei militari, etnici ucraineni, întemeind localitatea Starocazacie etc.

După 1812, Basarabia a început să fie populată masiv de bulgari şi găgăuzi, care, din 29 decembrie 1819, au obţinut drepturi de colonişti:fiecare familie primea de la Statul rus în folosinţă 60 deseatine de pământ, era scutită de impozite de la trei la şapte ani;bărbaţii erau scutiţi de serviciul militar, ceea ce însemna foarte mult în acele timpuri etc. În 1813, ţarul Alexandru I a permis şi germanilor să se stabilească cu traiul în centrul şi sudul Basarabiei, oferindu-le mari privilegii. De rând cu etniile nominalizate mai sus, a sporit numărul ucrainenilor, polonezilor, evreilor etc.

Afară de politica statului de strămutare a populaţiei alogene, în Basarabia îşi găseau refugiu ţăranii ruşi (ucraineni) ce fugeau de iobăgie, desfiinţată în Imperiul rus abia în 1861. Tot aici şi-au găsit locul de trai ruşii creştini de rit vechi, persecutaţi de autorităţile ţariste.

Alţi factori care au stimulat procesul de rusificare – evidenţiaţi în studiile istoricului Alexandru Boldur – au fost:stăpânind zeci de popoare ne-ruse, monarhia a fost nevoită să promoveze un mod comun de convieţuire, un fel comun de a trăi, o „egalitate” a naţionalităţilor;de aceea, „supuşii ţarului nu se divizau în clase superioare şi inferioare potrivit criteriului originii naţionale”[6](cu excepţia evreilor). Ca şi pentru alţi minoritari, pentru românii basarabeni problema principală a fost nu lupta pentru emanciparea politică naţională, ci lupta cu absolutismul, pentru libertăţi politice. Progresul economic, atragerea Basarabiei în piaţa unică rusească au contribuit, de asemenea, la rusificarea unei părţi a populaţiei băştinaşe. A. Boldur considera, de pildă, că s-a deznaţionalizat în majoritatea sa covârşitoare (sau s-a asimilat regimului rusesc) numai clasa stăpânitoare a Basarabiei:„Şi-a pierdut caracterul său naţional românesc nobilimea”[7].

Nobilii s-au rusificat, dar ţăranul basarabean a rămas român

În ciuda eforturilor depuse de autorităţile ţariste privind omogenizarea etnică a Imperiului rus, totuşi, la destrămarea acestuia, în 1917, majoritatea localităţilor basarabene erau populate de români.

Factorii care au contribuit la păstrarea identităţii şi a conştiinţei naţionale româneşti au fost:familia şi, în special, femeia, care a păstrat căminul familial, tradiţiile şi obiceiurile româneşti;legătura săteanului cu pământul:dacă nobilii (boierimea, negustorii, clerul) s-au rusificat, atunci ţăranul basarabean, legat de glie, a rămas român. În ciuda interdicţiilor severe, românii basarabeni au întreţinut totuşi legături culturale şi spirituale cu consângenii lor de peste Prut (s-au difuzat cărţi, reviste, ziare în limba română, s-au organizat turnee ale teatrelor româneşti în Basarabia, s-au făcut studii în România etc.).

Politica ţarismului de rusificare prin colonizări nu a avut efectul scontat:o parte dintre colonişti (germanii, de pildă) şi-au păstrat limba şi cultura, au avut instituţii de învăţământ în limba maternă, biserici protestante, au rămas comunităţi închise. Alţi colonişti (bulgarii, de exemplu) s-au românizat, păstrându-şi, astfel, propria cultură şi integrându-se în cultura românilor basarabeni. În privinţa comunităţilor ruseşti, ucrainene, găgăuze ş.a., doar o mică parte dintre membrii acestora au însuşit limba şi cultura românească;mare majoritate au păstrat limba şi obiceiurile proprii, constituindu-se în bază socială a expansionismului rusesc în Balcani;atunci, dar şi sub alte regimuri aflate la putere la Moscova.

Rândurile de mai sus se referă la istorie;istoria pe care noi toţi trebuie s-o cunoaştem. Asta nu înseamnă deloc că astăzi putem politiza cumva acest subiect:noi toţi suntem azi cetăţeni cu drepturi egale ai Republicii Moldova, care se vrea un stat, bazat pe drept, şi în care orice opţiune politică – inclusiv cea unionistă – este (sau trebuie) respectată cu stricteţe. Prezenţa comunităţilor etnice nu este (nu trebuie să fie) un motiv de amestec din afară în treburile interne ale Republicii Moldova, stat care respectă drepturile minoritarilor în conformitate cu uzanţele internaţionale. De multe ori însă, guvernările de la Chişinău oferă mai multe privilegii comunităţilor etnice decât populaţiei băştinaşe. Dar asta e deja altceva...

Note

[1]Alexandru Boldur. Contribuţii la studiul Istoriei Românilor. Istoria Basarabiei, vol. III. Sub dominaţiunea rusească (1812-1918). Politica, ideologia, administraţia, Chişinău, Tipografia „Tiparul moldovenesc”, 1940, p. 13-24.

[2]Petre Cazacu. O suta de ani de robie, Iaşi, 1912.

[3]Valentin S. Zelenciuc. Naselenie Bessarabii i Podnestrovia v XIX veche[Populaţia Basarabiei şi regiunii de-a lungul Nistrului în secolul al XIX-lea], Chişinău, 1979.

[4]Dinu Poştarencu. Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2006.

[5]Gheorghe Negru. Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2000

[6]Alexandru Boldur, op. cit., p. 18.

[7]Ibidem, p. 24.