«Plecam la războiu, drum de pe care nu se mai întorc toţi cei plecaţi»

Angrenarea României în cea de-a doua mare conflagraţie mondială avea să influenţeze nu numai viitorul ţării, ci şi viaţa unor oameni obişnuiţi ale căror decizii luate în preajma anului 1941 au schimbat destinul lor într-un mod dramatic, cu repercursiuni pentru ei şi pentru cei dragi lor. Un astfel de caz este cel al lt.col. (r) Dumitrescu H. Marin, preot militar, confesor în Brigada 2 Munte;acesta hotărâse să treacă în rândurile clerului militar chiar atunci când războiul bătea la uşă, la 15 iunie 1941, din pricina unor dezamăgiri în relaţia sa cu autorităţile bisericeşti. O decizie pe care o va pune adesea sub semnul întrebării, în paginile jurnalului său...

Jurnalul lui Marin Dumitrescu, scris de mână, în două „volume”, de fapt două caiete cuprinzătoare, debutează cu o scurtă prezentare a sa şi a familiei sale, după care preotul notează circumstanţele în care a ajuns să fie trimis pe front, în 1941.

Astfel, viitorul preot Dumitrescu se naşte la 26 februarie 1909 (pe stil vechi), în comuna Smârdioara, jud. Teleorman, părinţi fiindu-i Hariton şi Ioana Dumitrescu. Tatăl său era angajat al Ministerului de Finanţe, fiind preceptor, ulterior controlor financiar până în anul 1941, când s-a pensionat la cerere. Mai târziu, familia se mută în comuna Atârnaţi, situată la 11 kilometri de Alexandria. Marin Dumitrescu îşi petrece aici copilăria, urmează cursurile Liceului „Alexandru Ghica” din Alexandria, dă câteva examene de diferenţă şi se înscrie la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş. La examenul de diplomă din 1930 se situează pe locul al şaptelea din 32 de candidaţi, în acelaşi an înscriindu-se la Facultatea de Teologie din Bucureşti, fiind admis şi ca bursier la Internatul Teologic „Radu-Vodă”.

Primele decepţii în relaţia cu biserica

În 1931 are loc un prim eveniment care îl dezamăgeşte în relaţia sa cu autorităţile bisericeşti:„...vacantîndu-se parohia fruntaşă din com. Brînceni, jud. Teleorman, din apropierea comunei noastre Atîrnaţi, la stăruinţa tatălui de a solicita numirea la această parohie, deşi mama s-a opus să-mi stric rostul de la facultate, totuşi am cedat, m-am căsătorit la 17.4.1931 cu studenta Georgeta Negulescu din oraşul Alexandria, căsătoria fiind o condiţie expresă prevăzută de actele normative în vigoare la aceea dată privind solicitanţii de parohii, dar contrar acestei prevederi legale (cu nimic justificată) Consiliul eparhial a atribuit parohia vacantă Brînceni numitului Popescu Iulian, fiul preotului din localitatea Scrioaştea, licenţiat în teologie, «necăsătorit», astfel că eu şi soţia mea ne-am stricat tot rostul ca studenţi. Ea a renunţat definitiv la continuarea studiilor universitare, iar eu le-am continuat şi le-am terminat obţinînd Diploma de licenţiat în teologie al Facultăţii din Bucureşti...”[1].La un an după căsătoria sa în contextul mai sus amintit apare primul copil al familiei, o fiică, Valeria Vasilchia.

Tânărul cuplu e ajutat să facă faţă situaţiei financiare, deloc uşoare, de părinţii soţiei, fapt pentru care preotul Dumitrescu avea să le fie acestora profund recunoscător:„Cinste şi recunoştinţă nelimitată socrilor mei care, după putinţă ne-au ajutat pînă la obţinerea postului de preot paroh al parohiei Adameşti, 1 aprilie 1932”.[2]La data de 1 aprilie 1932, Marin Dumitrescu devine, aşadar, preot paroh la Adameşti, o localitate situată la 4-5 kilometri de Alexandria. Din acest moment şi până la 15 iunie 1941, preotul Dumitrescu se va dedica bisericii din Adameşti, preocupându-se de reconstrucţia sa. Va găsi răgaz, în această perioadă, să construiască şi o casă parohială în care se va muta cu familia sa.

Fratele Mircea:„Ce-ai căutat D-ta în armată, fir-ar a dracului şi nu stai lîngă soţie şi copii?”

În iunie 1941, preotul Marin Dumitrescu suferă o nouă dezamăgire în relaţia cu autorităţile bisericeşti;de data aceasta, evenimentul neplăcut îl determină să nu mai stea pe gânduri şi să treacă în rândurile clerului militar:„Nu pot trece cu vederea faptul că am concurat la ocuparea unui post în rîndul clerului militar activ numai datorită nereuşitei de a ocupa postul vacant de preot paroh la parohia «Sf. Nicolae» din oraşul Alexandria, întrucît nu am acceptat să achit anticipat aprobării transferării, către preot pensionar Georgescu Nedelea, salariul său pe 4 ani, precum şi ½ din venitul realizat în biserică şi în parohie pe tot restul vieţii sale (!?) sau să-i semnez o poliţă în alb, aşa cum cerea ginerele său avocat C-tin Bleescu – prefect al jud. Teleorman, ce avea de naş pe avocatul C. Ghiţescu din oraşul Roşiorii de Vede, în acel timp ministrul Cooperaţiei, care, la rîndu-i, era finul fam. Octavian Goga – prim-ministru al guvernului şi Veturia Goga, nepoată a Patriarhului Nicodim (!?).”[3]

Aşadar, din data de 15 iunie 1941, Marin Dumitrescu devine parte a clerului militar activ, prin concurs, având gradul de căpitan. Contextul nu era cel mai fericit, având în vedere acţiunile Germaniei din Europa Occidentală;preotul Dumitrescu scria în jurnalul său că în ţară e un „haos general”, unde domnea neîncrederea şi nesiguranţa generală:„Eram conştient că am greşit intrînd în clerul militar activ, căci războiul bătea la uşă însă era prea tîrziu. Scumpul meu frate Mircică aflat sub arme încă din 1937, venit în concediu, întîlnindu-mă în Alexandria, mi-a zis:«Ce-ai căutat D-ta în armată, fir-ar a dracului şi nu stai lîngă soţie şi copii? Nu vezi că războiul e la uşă?» N-am putut să-i răspund, ne-am îmbrăţişat şi sărutat pentru ultima oară, căci am fost rechemat la unitate (Reg. 9 Vînători Gardă-Buc.), s-a declanşat războiul şi a pierit în luptele pentru cucerirea Odessei la data de 6 septembrie 1941.”[4]

Cei doi fraţi i-au murit în război

În data de 3 iulie 1941, preotul Dumitrescu primeşte ordin telegrafic de la Marele Stat Major să se prezinte urgent la Divizia 2 Vânători de Munte din Zona Operativă, „astfel că, după intrarea României în războiu alături de Germania contra URSS, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, prin Ordinul Conducătorului Statului – General Ion Antonescu adresat armatei – Ordon treceţi Prutul! – nimic n-a mai fost de făcut decît să-mi urmez soarta-destinul”[5].

După o despărţire dramatică de soţia sa, Georgeta, de fiicele sale Valeria, Eugenia şi Felicia, de părinţii săi şi de enoriaşi, preotul  pleacă la Alexandria, unde îşi ia rămas bun şi de la soacra sa şi de la rudele din partea soţiei:„plecam la războiu, drum de pe care nu se mai întorc toţi cei plecaţi, iar crunta realitate ne-a dovedit aceasta, căci scumpii mei fraţi:Mircică, încorporat încă din 1937 la regimentul 9 Vînători de Gardă Bucureşti, a murit în luptele de la Com. Freudental-Ucraina şi l-am găsit eu înmormîntat la liziera de salcâmi de pe marginea şanţului antitanc din apropierea Com. Dalnic (Odessa). Decesul lui Mircea a fost în ziua de 07 sept. 1941, iar Viorel a murit la data de 13.08.1942 în luptele de la Don.”[6]

„Printre lacrimi, mi-am dat seama cît de mare greşală am făcut prin trecerea, la cerere, în clerul militar activ”

La Bucureşti, într-o zi de sâmbătă (5 iulie 1941), Marin Dumitrescu mai rezolvă câteva probleme personale:îşi cumpără bocanci de la Casa Oştirii (notează chiar şi preţul – 880 de lei), reînnoieşte abonamentul la ziarul „Universul” pe adresa din Alexandria a soacrei sale, iar apoi petrece noaptea la fosta sa gazdă din timpul studenţiei, familia Vasilescu.

A doua zi, duminică 6 iulie 1941, ia trenul de la Gara de Nord, călătorind pe traseul:Ploieşti, Buzău, Râmnicu-Sărat, Focşani, Adjud, Bacău, Roman, Paşcani, Suceava, Vereşti, Dărmăneşti. După aceea, schimbă trenul, luând tot un personal pe ruta Dărmăneşti, Vatra-Dornei, Câmpulung Moldovenesc. Ajuns aici, se cazează la un hotel de lângă gară pentru a se spăla şi odihni, iar apoi se prezintă la comandantul garnizoanei locale pentru a primi foile de drum şi indicaţiile necesare referitoare la locul unde se găsea Divizia 2 Vânători de Munte şi cum putea ajungea la aceasta. Seara se plimbă puţin prin oraş şi admiră catedrala. În ziua următoare merge la gară, într-una dintre staţiile de pe traseu întâlneşte şi alţi militari care căutau aceeaşi brigadă, iar în cele din urmă ajunge la Dorohoi în data de 9 iulie 1941. Aici, cu un autocamion al batalionului 16 din Brigada 2 Vânători de Munte[7]venit în gara Dorohoi după aprovizionare, pleacă împreună cu alţi ofiţeri în direcţia Suliţa Nouă.

Pe traseu impresiile nu se lasă aşteptate:„În drum am văzut mai multe locuri unde s-au purtat lupte grele, cazemate distruse sau părăsite, şanţuri antitanc, drumuri (şosele) distruse prin bombardamente de aviaţie şi de artilerie, căi rutiere minate, sate, oraşe şi păduri distruse. Oraşul Herţa, ce forma hotarul dintre Bucovina românească şi cea rusească, era distrusă, ruină, iar peste tot şi în jurul său erau amplasate mine antitanc. Ghinion! Prutul a rupt podul de la Suliţa Nouă şi neputând trece cu camionul schimbăm ruta şi mergem la Cernăuţi, unde ajungem la ora 18.00.

Menţionez că autocamionul venit la Dorohoi transportase răniţi (ofiţeri şi ostaşi) evacuaţi de pe cîmpul de luptă, pe care, văzîndu-i mi-a venit rău şi, printre lacrimi, mi-am dat seama cît de mare greşală am făcut prin trecerea, la cerere, în clerul militar activ, greşală care ar fi putut să mă coste viaţa, iar draga mea Georgeta să rămînă văduvă, cu greaua sarcină de a creşte şi face rosturi în viaţă scumpelor noastre copile...”[8]

„Suntem frînţi de oboseală şi plini de praf peste tot”

În Cernăuţi, preotul remarcă numărul mare de militari, dar şi faptul că oraşul era unul mare şi frumos. Totuşi războiul îşi pusese amprenta asupra aşezării:„reşedinţa mitropolitană a fost devastată complect de către trupele ruseşti şi de populaţia civilă. Vasta bibliotecă a fost incendiată. Cărţile erau fie arse, fie aruncate prin curte. Catedrala pîngărită... În curte era locul de execuţie al celor indezirabili. Se cunoşteau pe zid urmele gloanţelor trase în timpul execuţiilor. Am stat în Cernăuţi pînă în data de 12.07.1941, când, pe un pod improvizat, am trecut Prutul în oraşul Suliţa Nouă-Basarabia. Pe timpul cît am stat în Cernăuţi am trăit chiar f. bine. Masa o serveam la fostul mare restaurant «Palas», iniţial, cu 20 lei, apoi cu 30, 40 şi chiar 50 lei pe zi....”[9]

Evenimentele se succed mai rapid pentru preotul Dumitrescu:

„12.07.1941 (sîmbătă). Trecem prin situaţii f. periculoase întrucît, aşa cum am arătat mai sus, jidanii răzleţi şi grupaţi atacă trupele noastre permanent şi în tot locul, fapt pentru care armele sunt în tot timpul gata de tras... În sfîrşit, la ora 01 noaptea ajungem în or. Suliţa Nouă.

13.07.1941 (duminică). Ora 01. Ne continuăm călătoria cu un autocamion al diviziei II V. M-te, iar la orele 02.45 ajungem în or. Lipcani (40 Km. Suliţa Nouă-Lipcani). Suntem frînţi de oboseală şi plini de praf peste tot. În fine, la orele 13.00 ajungem în localitatea Romîncăuţi, în care se afla sediul Diviziei II V. M-te. După ce mă spăl şi curăţ hainele de praf mă prezint la dl. General Dumitrache Ion[10]– comandantul Diviziei a II-a V. M-te, îl salut după formula militară, spunînd cine sunt şi cu ce misiune am fost trimis aci confesor al Diviziei II V. M-te Z.O., iar domnia sa f. receîmi răspunde numai «bine ai venit», fără nicun fel de indicaţie.”

„Mi-am părăsit liniştea şi siguranţa vieţii trăite normal în mijlocul familiei...”

În dimineaţa zilei de 14 iulie 1941, trupele române pleacă în marş din localitatea Româncăuţi în direcţia Clocuşna, drumul fiind dificil. Aici, casa preotului din localitate este destinată a fi sediul comandamentului diviziei, generalul I. Dumitrache instalându-se într-una dintre camere. Preotul Dumitrescu notează:„Port discuţii ample cu vrednicul preot local căruia ruşii îi răpiseră singurul copil pe care îl avea”[11]. În zilele următoare, preotul Marin Dumitrescu face mai multe vizite la alte unităţi, între care Batalionul 15 Vânători de Munte, batalionul 16 Vânători de Munte şi batalionul 10 Vânători de Munte unde întâlneşte alţi preoţi militari, unii dintre ei cunoscuţi încă din vremea studenţiei.

În ziua de 17 iulie 1941, într-o joi, preotul Dumitrescu este mutat de la Comandamentul Diviziei 2 Vânători de Munte la batalionul 7 Vânători de Munte, în locul preotului căpitan activ Grosu Valeriu, care fusese solicitat de generalul I. Dumitrache, întrucât era „basarabean şi cunoscând şi vorbind limba rusă era necesar ca translator”[12]. Se prezintă la batalionul cu pricina, iar comandantul lt. col. Ciobotaru Nicolae îl primeşte foarte frumos. La ora 2 noaptea se ordonă înaintarea, trupele părăsind localitatea Secureni. „(...) avînd încălţămintea ruptă, medicul batalionului Vrăjitorul Gheorghe mi-a împumutat calul său ca să merg călare. După un marş forţat, pe drumuri foarte rele (gropi şi noroaie mari), am ajuns şi am cantonat într-o mare pădure. Aci mi s-a dat o pereche de bocanci noi. Însoţit de ordonanţa personală, soldat Deimut Mihai din comuna Bolcaci, jud. Tîrnava Mică, am mers în întâmpinarea trupelor V. M-te”. [13]

Pe măsură ce prima linie a frontului era tot mai aproape episoadele dramatice nu întârzie să apară:„În valea Nistrului am întîlnit doi ostaşi care, pe o targă sanitară, transportau un sublocotenent mort în luptele cu ruşii din ziua precedentă (18.07.1941), cînd unităţile ruseşti au fost silite să se retragă dincolo de Nistru, lupte în care un alt ostaş purtat pe braţe fusese grav rănit la piciorul drept. Moment şi privelişte cutremurătoare pentru mine, care, nejustificat valabil, mi-am părăsit liniştea şi siguranţa vieţii trăite normal în mijlocul familiei şi a tuturor celor dragi sufletului meu şi-am venit pe front unde viaţa îmi este expusă morţii în orice clipă!?...”[14]

Preoţii militari, în fruntea unităţii, cu crucea în mână

Un moment important este, în viziunea sa, trecerea Nistrului:„La capătul podului militar construit special pentru trecerea Nistrului de către trupele române... se aflau generalul Avramescu[15], comandant Corp de armată V. M-te, şi general maior Dumitrache Ion, comandant Brigada a 2-a V. M-te, care permanent încurajau ostaşii zicîndu-le «Băieţii noştri dragi, fiţi mândri că ardelenii trec primii Nistrul. Nu după mult timp vom reveni în ţară, de unde vom porni spre alţi prieteni, pe care nu-i numim acum dar pe care voi îi ştiţi!». Era vorba de unguri, care prin Dictatul de la Viena impus României de Hitler cotropiseră o mare parte din trupul Ardealului. Nouă preoţilor militari de faţă ne-a ordonat să mergem fiecare în fruntea unităţii respective ...cu Sfînta Cruce în mână. În încheiere ne-a zis tuturor:«Cu Dumnezeu înainte vitejilor!» Era ora 7.10 când treceam Nistrul cu Bat. 7 V. M-te.... Momente zguduitoare! Permanent îmi plînge sufletul, iar gîndul îmi este permanent la Georgeta şi scumpele noastre Valy, Jeny şi Fely, care în orice moment pot rămîne fără mine, căci canonada infernului creiat de tirurile proiectilelor de artilerie, de aviaţie... ne torturează permanent, iar moartea poate să lovească în orice clipă. Singura nădejde «Ocrotirea celui Atotputernic, Dumnezeu!»”[16]Începea pentru preotul Dumitrescu o perioadă mai grea, plină de neprevăzut şi privaţiuni de tot felul.

Note

[1]Colecţia „Manuscrise”, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, nr. inv. 820

[2]Ibidem

[3]Ibidem

[4]Ibidem                                                                                                                     

[5]Ibidem

[6]Ibidem

[7]Brigada 2 Mixtă Munte l-a avut comandant, în perioada 10 mai 1941-15 martie 1942, pe generalul Ioan Dumitrache. Această structură militară avea în compunere grupurile 4, 5 – Vânători de munte, 2 – Artilerie de munte, batalioanele 7, 8, 9, 10, 15, 16 – Vânători de munte, divizioanele 4, 5 – Tunuri de munte, 2 – Obuziere munte, batalionul 1 – Pionieri de munte. La 22 iunie 1941, brigada se afla în Bucovina, în zona Bălăceana, Soloneţ, Boţioara, Cacica, Braşca. La 3 iulie a atacat pe direcţia Dersea-Molniţa, ocupând Dealul Bourului, Dealul Porcului, Dealul Horodişte şi Podişul Căsoaiei. A doua zi a luptat la Herţa, Lunca şi Molniţa, după care a trecut Prutul (la data de 5 iulie) şi a înfrânt rezistenţele inamicului de la Suliţa Nouă şi Dinăuţi. A avut o contribuţie importantă şi la eliberarea Hotinului, la 8 iulie, iar Nistrul l-a trecut la data de 19 iulie. Pentru mai multe detalii vezi:Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial 1941-1945, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 65

[8]Colecţia „Manuscrise”, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, nr. inv. 820

[9]Ibidem

[10]General Dumitrache Ioan (25 august 1889-6 martie 1977). În timpul campaniei din Est s-a remarcat la conducerea Brigăzii (Diviziei) 2 Munte din nordul Bucovinei până în centrul Caucazului. De altfel,  a şi fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, în 1941 şi cu „Crucea de Fier” germanăîn 1942

[11]Colecţia „Manuscrise”, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, nr. inv. 820

[12]Ibidem

[13]Ibidem

[14]Ibidem

[15]General Gheorghe Avramescu (26 ianuarie 1884-3 martie 1945), comandant al Corpului de munte (3 iunie 1941-5 octombrie 1943);în 1941 a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, şi cu „Crucea de Fier” germană. În prima parte a războiului s-a remarcat în acţiunile desfăşurate de Corpul de munte în nordul Bucovinei, perioada iunie-iulie 1941, şi la nord de Marea Azov, septembrie-octombrie 1941

[16]Colecţia „Manuscrise”, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, nr. inv. 820