Plăcuțele vechi și istoria ascunsă a Bucureștiului - un proiect de arheologie urbană inedit
Pe fațadele vechilor case din București, sub straturi de vopsea, tencuială și nepăsare, încă respiră urmele unui oraș care a fost odată viu, ordonat și mândru de sine. Printre plăcuțele cu nume de străzi, numere administrative sau inscripții comemorative se ascund semne mici, dar prețioase – relicve ale unei epoci în care fiecare imobil avea o identitate clară și o apartenență: la un sector bine definit, care purta numele unei culori, la o societate de asigurări, la o comunitate urbană în plină formare.
Proiectul „Plăcuțele caselor din Bucureștii de altădată – o istorie urbană uitată”, derulat de Asociația Turism Istoric și finanțat prin Timbrul de Arhitectură al Ordinului Arhitecților din România, propune o recuperare minuțioasă a acestor martori discreți ai istoriei. Fără a avea prestigiul marmurei sau monumentalitatea statuară, plăcuțele spun povești despre un oraș modernizându-se rapid, despre oamenii care își asigurau casele la „Naționala”, „Steaua României” ori la celebra societate „Dacia-România”, despre regulile și instituțiile unei lumi urbane ordonate și riguroase.
De la obștea orășenească la administrația modernă
Istoria urbană a Bucureștiului începe cu mult înainte de apariția acestor plăcuțe. Menționat documentar pentru prima dată în 1459, orașul întemeiat de Vlad Țepeș a devenit capitala Țării Românești în 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica. Dintr-un târg prosper, aflat între pădure și câmpie, Bucureștiul a crescut treptat, ajungând un centru economic și politic vital.
Primele forme de administrație locală – obștea orășenească și „sfatul celor 12 pârgari” – datează din secolul al XVI-lea, cu roluri similare unui consiliu municipal modern. În secolul al XIX-lea, odată cu înființarea Sfatului Orășenesc (1830), Bucureștiul capătă o structură administrativă modernă, împărțită în cinci plăși: Podul Mogoșoaiei, Târgul de Afară, Broșteni, Gorgani și Târgul. Ulterior, acestea devin sectoare colorate – verde, galben, albastru, negru și roșu – fiecare având propriul primar și propriul consiliu local.
Legea Municipiului București din 1926, concepută sub guvernarea lui Ion I.C. Brătianu, a adus o viziune coerentă asupra administrației urbane: Capitala era împărțită în patru sectoare autonome, cu bugete proprii și primari aleși, reflectând o concepție liberală asupra guvernării locale. Plăcuțele de sector – Verde, Negru, Albastru și Galben – deveneau astfel nu doar semne administrative, ci și simboluri vizuale ale apartenenței la o comunitate, pe care încă le putem vedea.
După 1950, reorganizarea comunistă a transformat sectoarele în raioane, purtând nume ideologice: „30 Decembrie”, „1 Mai”, „23 August”, „Grivița Roșie” sau „Tudor Vladimirescu”. În 1979, revenirea la formula cu șase sectoare a consfințit structura administrativă păstrată până astăzi. De la sfatul de târgoveți din secolul al XVI-lea și până la primarii moderni, Bucureștiul a cunoscut o continuitate remarcabilă în căutarea echilibrului între ordine, dezvoltare și locuire.
Gunoi și salubritate – o istorie a igienei urbane (1890–1932)
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul se afla într-o etapă de tranziție între un oraș balcanic, cu ulițe noroioase și mahalale întinse, și o capitală europeană care aspira la modernitate. În perioada 1890–1900, administrația locală a început să trateze igiena publică ca pe o problemă de importanță strategică.
Conform raportului întocmit de primarul Ioan Procopie Dumitrescu în 1902, serviciul de curățenie era descentralizat și subordonat sectoarelor. Colectarea gunoaielor se făcea cu cotigi și furgoane trase de cai, zilnic ridicându-se tone de reziduuri, în special de pe arterele principale. În mahalale însă, curățenia era sporadică, iar gunoiul se aduna în grămezi pe marginea drumului sau în curți.
Deșeurile erau duse către terenuri virane din Filaret, Dudești și Colentina, unde erau descărcate fără nicio metodă igienică. În unele cazuri, gunoaiele au fost folosite la nivelarea terenurilor mlăștinoase, o practică des întâlnită în epocă, deși riscantă sanitar.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, administrația a început să introducă reglementări moderne: gunoiul trebuia păstrat în lăzi acoperite, transportul, efectuat doar cu vehicule închise, iar măturatul străzilor devenea o activitate zilnică. În 1910, se conturează ideea unui serviciu municipal unificat de igienă publică, care să includă și valorificarea deșeurilor – o preocupare inspirată de exemplele din Germania și din Franța. Cei abonați la serviciul de colectare a gunoaielor aveau o plăcuță specială. Din păcate, dintre plăcuțele care amintesc de acest serviciu se mai păstrează doar foarte puține în oraș.
După Primul Război Mondial, creșterea rapidă a populației a agravat criza salubrității. Bucureștiul producea peste 1.000 m³ de gunoi zilnic, dar infrastructura rămânea arhaică. În anii ’20 apar primele stații de depozitare și incinerare. În paralel, gunoiul a fost folosit pentru umplerea terenurilor joase din sudul orașului – Belu, Văcărești, Progresul – contribuind paradoxal la extinderea urbană a Capitalei. În anii ’30, arhitecții și igieniștii au propus introducerea colectării mecanizate și a containerelor standardizate, dar implementarea efectivă a venit abia după Al Doilea Război Mondial.
Plăcuțele de asigurare – semne ale modernității și prestigiului
Dintre toate tipurile de plăcuțe, cele de asigurare sunt, poate, cele mai spectaculoase prin semnificația lor simbolică și socială. Aceste mici tăblițe metalice sau emailate, inscripționate cu numele și sigla companiei, aveau un rol dublu: erau dovada asigurării clădirii și, totodată, un instrument vizibil de publicitate. În secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, când nu existau baze de date centralizate, plăcuțele erau folosite și de pompieri pentru a identifica imobilele asigurate, întrucât multe companii de asigurări aveau propriile brigăzi de intervenție.
Plăcuțele de asigurare au apărut inițial în Anglia secolului al XVII-lea (așa-numitele fire marks), răspândindu-se apoi în toată Europa. În România, primele forme de asigurare datează din 1744, când în Brașov se constituie Casa de Incendiu – o instituție proto-modernă care despăgubea membrii comunității în caz de incendiu. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu industrializarea și dezvoltarea comerțului, sistemul de asigurări cunoaște o expansiune rapidă.
Prin decret domnesc în 1871 ia ființă Societatea Dacia, prima companie românească de profil, urmată de România (1873) și, ulterior, de fuzionarea acestora în Dacia–România (1881), cu sediul impunător de pe Lipscani 18-20. În perioada interbelică, piața românească de asigurări cunoaște o adevărată „epocă de aur”: apar companii precum Steaua României, Asigurarea Românească, Agricola–Fonciera, Urania, Adriatica, Victoria și multe altele. Plăcuțele acestor instituții, adesea somptuos decorate, au împânzit fațadele bucureștene – de la casele boierești din Cotroceni până la imobilele de raport din zona Căii Moșilor.
Aceste semne discrete nu erau simple mărci de identificare: ele consfințeau apartenența la o lume urbană responsabilă, modernă și conectată la valorile europene. Plăcuța unei companii de asigurări era dovada că proprietarul era un om prevăzător și prosper, dar și că imobilul făcea parte dintr-un sistem de protecție socială și financiară. Într-o epocă în care ordinea urbană se clădea pe vizibilitate și disciplină, aceste mici simboluri metalice erau echivalentul unei semnături civice.
Semnele memoriei – plăcuțele ca document urban
În acest context al modernizării, plăcuțele vechi ale caselor devin documente vizuale ale schimbării. Plăcuțele asiguratorilor – „Generala”, „Dacia-România”, „Asigurarea Românească” etc – vorbesc despre o lume a prudenței și a stabilității burgheze. Cele cu însemne ale sectoarelor colorate reflectă ordinea urbană instituită de statul modern. Iar plăcuțele I.A.L. (Întreprinderea de Administrare Locativă), apărute după 1950, marchează ruptura adusă de naționalizarea locuințelor și transformarea foștilor proprietari în chiriași ai propriilor case.
Aceste mici artefacte metalice – uneori emailate, alteori ruginite – sunt veritabile mărturii de arheologie urbană, martori ai transformării capitalei dintr-un târg domnesc într-o metropolă modernă.
Proiectul „Plăcuțele vechi ale caselor din Bucureștii de altădată” le reunește astăzi într-o cartografiere digitală pe website-ul www.casemarcate.ro, oferind publicului un instrument de explorare a memoriei materiale a orașului. După o serie de expoziții și tururi tematice la Ordinul Arhitecților din România – Filiala București, proiectul este prezent în cadrul Graphic Days București, ediția a IV-a, la Teatrul Național București – continuând să readucă la viață vocea discretă, dar tenace, a Bucureștiului de altădată.
Articolul face parte dintr-un text publicat în numărul 286 (revista:286) al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 noiembrie - 14 decembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Mirela Pipoi, Sorin Roșu
