PCR scrie istoria României. Cum a decis regimul comunist varianta oficială a istoriei naționale

În România ceaușistă, anii '70 au adus o schimbare evidentă la nivelul politicii ideologice a Partidului Comunist. Regimul cunoaște un nou avânt ideologic (al cărui moment de debut este considerat a fi, cel puțin în mod oficial, vara lui 1971, prin așa-zisele Teze din Iulie), iar istoria, intrată temporar într-un con de umbră în primii ani ai regimului Ceaușescu, revine în atenția puterii. Apare astfel o nouă propagandă oficială pe teme istorice, care va căpăta ulterior proporții din ce în ce mai mari, atingând punctul culminant în anii '80.

Pentru început, Partidul Comunist își manifestă interesul pentru istorie printr-o încercare de a redefini istoria națională. În 1974 are loc al XI-lea Congres al P.C.R., în cadrul căruia este prezentat un nou program politic, intitulat „Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism”. Acest program începe cu un rezumat al istoriei naționale. Prin urmare, Partidul își revendică oficial dreptul de a decide tezele definitive ale istoriei naționale[1]:practic, din acel moment, istoria națională așa cum o prezintă Partidul (autoritate supremă în stat) devine singura istorie permisă, după cum declarase Ceaușescu în iulie 1971, când spunea că nu poate exista decât o singură istorie. Acum, partidul nu face altceva decât să prezinte poporului (și istoricilor) această istorie oficială, dezavuând în același timp interpretările alternative. Așadar, programul Partidului devine „o versiune oficială a istoriei României văzută prin prisma comunismului național”[2].

Care este acest discurs istoric oficial[3]?

Sub titlul Dezvoltarea istorică a poporului român pe calea progresului economic și social, a libertății și neatârnării, istoria începe cu tracii și așa-zisa organizare statală traco-getică, oficializând astfel tracomania regimului. Tracii sunt prezentați drept una dintre marile civilizații ale Antichității, la același nivel cu grecii, romanii sau perșii. Istoria continuă cu regatul dac, războaiele daco-romane (dăunătoare pentru statul dac) și cucerirea romană (care a avut atât aspecte negative, cât și pozitive, prin „împletirea celor două civilizații” și „o nouă înflorire economico-socială”). După retragerea aureliană, se spune că pe teritoriul României a continuat să existe un „stat neorganizat”, locuit deja de poporul român, „creat prin contopirea dacilor cu romanii”. În această perioadă, în pofida provocărilor istorice (invaziile barbare, luptele de apărare) care determină rămânerea în urmă a civilizației românești, aflăm că poporul nu s-a abătut „din drumul său istoric colectiv” [n.a.:este vorba, desigur, de drumul predestinat al poporului, care se termină cu epoca de aur a lui Ceaușescu]. În continuare, perioada medievală – cu apariția primelor state organizate – reprezintă o nouă etapă în dezvoltarea poporului, „care asigură conservarea ființei poporului”, și este caracterizată printr-o nouă „înflorire a civilizației materiale și spirituale”. Se remarcă, de asemenea, „personalitatea unor mari domnitori patrioți”, despre care bănuim [citind printre rânduri] că sunt înaintașii lui Ceaușescu.

Apoi, ni se spune că „întreaga istorie a poporului român se înfățișează ca istoria unor necontenite lupte de clasă, a bătăliilor purtate de masele populare pentru libertate și dreptate socială, pentru apărarea ființei naționale și neatârnare, pentru progres și civilizație”[4]. Rămânerea în urmă a poporului român în perioada medievală este pusă pe seama dominației marilor imperii vecine, otoman, habsburgic și – important din perspectiva relațiilor româno-sovietice la momentul respectiv! – țarist! Perioada modernă, începută prin revoluția din 1821, marchează începutul transformărilor sociale din România și, implicit, al luptelor revoluționare (continuate la 1848). Istoria continuă cu „domnia luminoasă” a lui Alexandru Ioan Cuza, după care războiul din 1877-1878 este prezentat fără a menționa sprijinul rus;așadar, independența apare drept „rezultat al luptei eroice a armatei române împotriva imperiului otoman, al voinței ferme de libertate și neatârnare a poporului nostru”.

Intrarea în istoria contemporană se face printr-o prezentare detaliată a istorii mișcării muncitorești și a socialismului românesc, acestea fiind, în varianta istoricilor de partid, cele două coordonate esențiale ale istoriei secolului XX. În continuare, participarea României la Primul Război Mondial și formarea României Mari în 1918 sunt privite favorabil ca parte a luptelor maselor populare pentru autodeterminare națională și eliberarea de sub dominația străină. Perioada interbelică este prezentată exclusiv din perspectiva evoluției Partidului și a luptei sale „împotriva regimului burghezo-moșieresc, a fascismului, pentru interesele celor ce muncesc, pentru cauza democrației și a păcii”, fără a menționa niciun alt aspect al politicii interne. Partidul își rezervă, de asemenea, rolul de mobilizator al „forțelor patriotice naționale” împotriva Germaniei naziste și de luptător împotriva războiului antisovietic. Actul de la 23 august 1944, devenit de acum înainte „insurecția națională antifascistă și antiimperialistă”, este opera comuniștilor (ca partid, căci rolul lui Pătrășcanu nu e menționat;despre rege nici nu se pune problema să se aducă vorba). În fine, anii 1944-1947 reprezintă perioada de „eliberare definitivă a României de sub dominația imperialistă” și stă sub semnul luptei pentru instaurarea puterii democratice.

În concluzie, istoria oficială așa cum o dorește partidul se rezumă la câteva concepte-cheie:vechime și origini, unitate, suveranitate, forță proprie, independență și luptă. Fiecare dintre aceste teme joacă un rol esențial pentru legitimitatea regimului[5]. Dintre acestea, unitatea este, poate, cel mai important concept pentru regim, din motive sintetizate atent de Lucian Boia:„sublinierea insistentă a neabătutei unități, devenită parcă o trăsătură specifică a ființei românești, servea, prin mijlocirea trecutului, programului politic al comunismului ceaușist:o societate uniformizată, de oameni gândind și simțind la fel, strâns uniți în jurul conducătorului providențial. Aceasta a fost miza, singura miza, și nicidecum patriotismul sau căutarea dezinteresată a adevărului istoric!”[6]

Rezumatul istoriei naționale este primul de acest gen prezentat de partid, dar nu și ultimul. După 1974, la ocaziile importante, discursurile lui Ceaușescu vor include obligatoriu și lungi rezumate ale istoriei poporului român. Astfel, cuvântarea lui Ceaușescu de la Congresul Educației Politice și a Culturii Socialiste conține o prezentare detaliată a istoriei, în zece pagini[7]. Apoi în 1977, cu ocazia sărbătoririi oficiale a centenarului independenței, Ceaușescu recapitulează istoria națională de la statul centralizat și independent al lui Burebista până la glorioasa epocă a României socialiste;transcris, discursul are nici mai mult nici mai puțin de 20 de pagini.[8]

De ce e atât de importantă istoria?

În 1976, la deschiderea Congresului Educației Politice și al Culturii Socialiste, Ceaușescu prezintă un rezumat asemănător al istoriei naționale și atrage atenția asupra faptului că „s-au produs greșeli serioase în interpretarea istoriei țării noastre, a formării poporului român, a limbii și a însăși națiunii române”, că „au fost subapreciate momente importante ale luptei de eliberare națională și socială, ale istoriei mișcării muncitorești”.[9] Istoricii, așadar, nu și-au îndeplinit datoria, astfel că liderul partidului se vede nevoit să facă acum niște precizări importante cu privire la importanța istoriei. Potrivit lui Ceaușescu, cunoașterea istoriei devine factor esențial al dezvoltării poporului și a conștiinței sale de sine, căci numai prin istorie cetățenii ajung să cunoască „ceea ce a fost înaintat, cu adevărat revoluționar în trecutul său, precum și a ceea ce a fost retrograd și trebuie combătut”[10].

Ceaușescu oferă istoricilor și câteva directive privind studierea istoriei. Astfel, ei trebuie, înainte de toate, să urmeze concepția marxist-leninstă, singura concepție îngăduită, cea care le va permite să pună în lumină „adevărul obiectiv, rolul maselor, al popoarelor” și, în același timp, să combată „tot ceea ce a fost negativ în trecut”[11]. Obiectivitatea științifică devine astfel un concept ce poate fi invocat de partid doar în raport cu propriile sale concepții despre istorie:istoricii care îndrăznesc să propună teze în afara liniei oficiale sunt automat criticați pentru lipsa de obiectivitate, pentru grave neajunsuri ideologice și științifice, căci adevărul este obiectiv „numai dacă corespunde concepției partidului”[12].

Aceste probleme pot fi însă rectificate, spune Ceaușescu, și cere istoricilor să se mobilizeze pentru a crea o mare operă istorică, care să surprindă întreaga istorie glorioasă a neamului („marea epopee națională”). Astfel, în noul cincinal (căci producția istoriografică este plănuită asemeni celei economice) istoricii trebuiau să lucreze la o serie de lucrări teoretice fundamentale „de mare importanță pentru viața noastră ideologică și politică”[13]. Cea mai importantă era, desigur, istoria Partidului, urmată de un nou tratat de istorie a românilor, care să aibă nici mai mult, nici mai puțin de 10 volume! Iar această mare sinteză a istoriei naționale nu trebuia scrisă oricum, ci ea trebuia să cuprindă „toate etapele formării și dezvoltării poporului nostru, luptele sale milenare pentru libertate, dreptate și neatârnare”[14].

Mai erau necesare, de asemenea, lucrări despre istoria literaturii, istoria învățământului sau istoria creației științifice. Partidul simțea lipsea acestor mari opere istoriografice, care să poată fi comparate cu tratatul de istorie redacatat în perioada Dej. În opinia partidului, ele reprezentau o „cerință ideologică primordială pentru societatea noastră, pentru ridicarea nivelului politic și ideoogic al partidului, constituind un factor deosebit de important pentru îmbunătățirea întregii activități de educație a maselor în România”. Din fericire pentru istoriografia românească, noul tratat va rămâne la stadiul de proiect, deoarece istoricii profesioniști, care ar fi trebuit să coordoneze și să redacteze acest magnum opus al istoriografiei comuniste, se opun sistematic deformării totale a istoriei pe care ar fi dorit-o istoricii de partid[15]:așadar, nici măcar primul volum, dedicat istoriei antice, nu ajunge să fie publicat, din cauza tezelor exagerate privind originea poporului român, respinse de istorici și arheologi. Va exista însă un tratat neoficial al istoriografiei românești, apărut sub semnătura lui Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, istoricii pseudo-oficiali ai Partidului, care s-au dedicat publicării unor sinteze masive de istorie românească. Prima astfel de sinteză apare în 1983, sub titlul De la statul geto-dac la statul român unitar[16], și va fi urmată de România după Marea Unire[17], o uriașă sinteză în două volume care tratează perioada interbelică.

Mania pentru istorie a regimului va atinge cote și mai mari în anii '80:pe măsură ce în țară oamenii trăiesc din ce în ce mai prost, iar motivele pentru nemulțumire față de regim cresc, conducerea Partidului Comunist face apel din ce în ce mai des la o legitimare prin trecut, prin folosirea discursului istoric ca manieră de evadare din prezent, de rememorare colectivă a glorioasei istorii naționale. Acest tip de discurs istoric legitmant și propagandistic a avut, pentru puțin timp, efectul scontat, redând oamenilor încrederea în forțele proprii ale națiunii. Însă de la un moment dat, el nu a mai fost de ajuns, fiind depășit de realitatea cotidiană tot mai apăsătoare. În mod paradoxal însă, mitologia istorică națională construită de regimul comunist i-a supraviețuit acestuia, influențând până în zilele noastre – la generațiile care au trecut prin comunism – modalitatea în care românii privesc istoria națională.

NOTE

[1]Fl. Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007, p. 359

[2]Ibidem, p. 362

[3]Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român:25-27 noiembrie 1974, București, Editura Politică, 1975, p. 618-639

[4]Ibidem, p. 620

[5]Pentru modul în care regimul a folosit unele dintre aceste mituri, vezi Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, ed. a VI-a, București, Editura Humanitas, 2010, passim.

[6]Ibidem, p. 276

[7]Congresul educației politice și al culturii socialiste:2-4 iunie 1976, București, Editura Politică, 1976, p. 17-26

[8]Expunere prezentată la sesiunea solemnă comună a CC al PCR, Marii Adunări Naționale și Activului central de partid și de stat consacrată sărbătoririi centenarului proclamării independenței de stat a Romaniei, 9 mai 1977, în Nicolae Ceaușescu, România pe drumul..., vol. XIV, p. 316-355

[9]Congresul Educației Politice..., p. 32

[10]Ibidem, p. 46

[11]Ibidem, p. 47

[12]V. Georgescu, Politică și istorie:cazul comuniștilor români 1944-1977, București, Editura Humanitas, 2008., p.74

[13]Congresul Educației Politice..., p. 62

[14]Ibidem

[15]Al. Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub comunism, Iași, Institutul European, 2000, , p. 286. E de discutat și rolul duo-ului Mușat și Ardeleanu în respingerea primului volum al tratatului,  vezi Fl. Constantiniu, op.cit, p. 378-380

[16]Mircea Mușat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, București,  Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

[17]Idem, România după Marea Unire, 2 vol., București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986-1988. Împreună, cele două volume au mai mult de 2500 de pagini!