Originile doctrinei neoconservatoare din SUA

Acţiunea militară preventivă  a  ajuns să fie opţiunea pe care neoconsevatorii au reuşit să o impună în proiectarea deciziilor de politică externă a Administraţiei Buash, după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001.

Implicaţiile influenţei neoconservatoare  sunt în primul rând cele de pe plan intern, prin restrângerea dreptului la o viaţă privată, prin posibilitatea de a putea cerceta şi reţine persoane  fără a avea o acuzaţie oficială, doar în numele războiului împotriva terorismului. Aşa cum această stare de permanent război are efectul de a transfera puterea la centru, tot aşa cele mai elementare condiţionări ale puterii federale care stau la baza filosofiei politice americane au ajuns să fie erodate în numele unui aşa-zise apărării a libertăţilor cetăţeneşti.

Reconstrucţia identităţii ideologice neoconservatoare

Chiar dacă în ultimii treizeci de ani a  deţinut o poziţie dominantă pe scena politică americană, neoconservatorismul  a avut doar un succes moderat în rândul Administraţiilor americane care s-au succedat înainte de 2001.

Primul mare intelectual de orientare neoconservatore care a acceptat utilizarea termenul de neoconservator a fost Irving Kristol, care apoi a ajuns să fie considerat părintele mişcării neoconservatoare.Irving  şi-a însuşit termenul de neoconservator în articolul „Confessions of a True, Self-Confessed  Neoconservative” semnat în 1979 în New York Times Magazine cu toate că acesta era considerat oarecum peiorativ înainte de acest articol. Primii neoconservatori americani s-au îndepărtat de mişcările de stânga si de cea liberală din SUA.

        În anii’60 noua mişcare neoconservatoare era în căutarea unei identităţi ideologice pentru viitoare doctrină neoconservatoare. Înaintaşii neoconservatori, precum Henry M. Jackson, au dezaprobat  micarea stângii New Left şi programul Great Society al preşedintelui Lyndon B. Johnson. Înca de la apariţia mişcării neoconservatoare, s-a conştientizat faptul că  aceasta are un impact deoarerece neoconservatorii erau văzuţi ca bărbaţii care schimbă politica americană.

          Fondatorii neoconservatorilor americani, Irving Kristol, Norman Podhoretz, Daniel Bell, Daniel Patrick Moynihan, Midge Decter, Michael Novak ş.a., au supus societatea americană la multe dileme. În politica externă promovată, două dintre conceptele lor definitorii erau apărarea aprigă a Israelului şi prezentarea destinderii ca pe o cădere nervoasă şi reticenţă de a sta în faţa relelor comunismului.Totuşi primii neoconservaori manifestau încă o prudenţă în promovarea  unilataralismului în politica externă americană bazat pe puterea militară a SUA .

          În discursurile publice ale intelectualilor neoconservatori s-a dezbatut dacă poate fi adevărat faptul că oamenii trec mai degrabă printr-o criză spiritulă decât prin una provocată de esecul instuţional.Neoconservatorii erau interesaţi de modul în care se poate realiza o balanţă reuşită între controlul social şi libertatea individuală.

          O locaţie de mare interes pentru înţelegera apariţiei fundamentelor neoconservatoare este Universitatea din California de la Berkeley care a fost un fel de laborator de teste pentru schimbările politice din SUA.

          Unul din motivele pentru care mişcarea neoconservatoare s-a dezvoltat la  Berkeley era că universitatea era una publică şi datorită acestui fapt a reuşit să fie influenţată mai mult de mişcarea de stânga New Left  pe fondul protestelor studenţilor pentru drepturile civile şi  a  celor pacifiste îndreptate împotriva Războiului din Vietnam din anii’60.Universităţile private erau spaţii mai închise din punct de vedere ideologic în care influenţele de stânga pătrundeau cu foarte mare greutate .Libertatea de exprimare a convingerilor politice era mai mare la Barkeley în comaparaţie cu universităţile private de pe coasta de est.

           În contextul campaniei electorale şi în ulterioara implementare a programului preşedintelui Johnson pentru consolidarea a drepturilor civile şi pentru îmbunătăţirea condiţiei sociale a claselor defavorizate, a debutat scindarea în rândul liberalilor americani.

           Daniel Bell şi Irving Kristol fondează în 1965 periodicul The Public Interest care a reflectat orientarea centristă a acestora.. Periodicul The Public Interest a  fondat cu scopul de a  analiza politicile sociale a  ajuns treptat să critice statul bunăstarii promovat de Administaţia Johnson şi să exploreze noi posibilităţi de reformare a  programelor sociale oferite de stat.

         Neoconservatorii aveau nevoie de o rezervă suficientă de idei atunci când aveau să  se confrunte cu  idei contrare viziunilor lor politice. Irving Kristol  a declarat că cele ce conduc lumea sunt ideile, deoarece ideile definesc modul în care este percepută realitatea . 

        Neoconservatorul Norman Podhoretz ajunge redactor sef la revista de politică  

Commentary fondată de 1945 de American Jewish Committe. Revista va constitui un cadru de dezbateri al principalilor teoreticieni neoconservatori .Pe la sfarşitul anilor’60 publicaţia lansase atacuri constante aupra mişcării de stânga New Left. Istoricul Richard Pells a concluzionat că nici o revistă a ultimei jumatăţi de secol nu a putut să exercită o influenţă atât de puternică asupra dezbaterilor majore care au influenţat viaţa politică şi intelectuală a SUA aşa cum a facut-o publicaţia Commentary.

       Publicaţiile The Public Interest şi Commentary  au constituit infrastructura intelectuală a neoconservatorilor. Aceste două reviste stabilesc relaţii cu publicaţiile Encounter, the New Leader, American Scholar şi Foreign Policy.         

                  Pătrunderea în cercurile de gândire ideologică din SUA

Anii’70 au marcat prezenţa din ce în ce mai vizibilă a instituţiilor de politică neoconservatoare în rândul cercurilor de gândire americane, Ascensiunea neoconservatorilor a fost reprezentativă pentru schimbările socio-politice din acele timpuri.

        American Enterprise Institute este o insitituţie de analiză politică a neoconservatorilor care a fost fondată în 1943, dar care a avut o influenţă modestă în dezbaterile politice americane până la reorganizarea sa din anii’70. În 1971, Secretarul Apărării, Melvin Laird a demarat o campanie de strângere de fonduri care a dus în final la creşterea bugetului AEI  de la 1milion de dolari la 10, 4 milioane de dolari până în 1980.Sub preşedenţia lui William J. Baroody, Sr. (1962-1978) AEI devine un adevărat institut de cercetare  a politicii americane după modelul institutelor de profil din Washington. Baroody Sr. a întărit echipa de cercetători a institutului politic prin recrutarea de cercetători din mediul universitar. Primul care a venit începând cu 1972 a fost Gottfried Haberler, economist format la Harvard. În 1977,   fostul preşedinte Ford  se alătură neoconservatorilor de la AEI si fondează Forumul mondial al AEI ce va avea loc până în 2005. Ideile neoconservatorilor deveneau din ce în ce mai răspândite în cadrul dezbaterilor politice de la Washington[13]. Având la dispoziţie resurse financiare, AEI începe să publice periodicele Foreign Policy şi Defense Review.

          În 1979 un studiu arăta că un intelectual american de prestigiu din şapte, este simpatizant al ideilor neoconservatoare.

          Chiar dacă a găzduit dezbaterile multor neoconservatori prestigioşi, AEI era sprijinită în mare parte de sponsori care erau ataşaţi la punctele de vedere ale republicanilor neoconservatori.

         Ca urmare au apărut şi alte instituţii politice neoconservatoare care au generat o competiţie în cercul de gândire neoconservator.

         Aşa a fost cazul Heritage Foundation creată de activistul politic  Paul Weyrich în 1973. Instituţia nou-creată susţinea că reprezintă ideile adevăraţilor conservatori. Heritage Foundation s-a specializat în elaboararea unor buletine informative şi eseuri bine documentate pe noi chestiuni,   uşurand în acest fel cercetarea acestora de către funcţionarii guvernamentali ocupaţi si de catre jurnalişti şi personalităţi academice.

Instituţia creată de Weyrich a ajuns în final să fie gazda multor dezbateri ale neoconservatorilor. S-a ajuns ca cercul de gândire neoconservatoare să se extindă.

        Răspândindu-şi influenţa asupra corpului politic de la Washington, intelectualii neoconservatori au ajuns să cunoască tot ce se discută în interiorul cabinetelor polticienilor de la Washington[16].

         Prima generaţie a neoconservatorilor nu e una perfect omogenă din punct de vedere al abordări ideologice. În această perioada neoconservatorii păstrau atitudini independente unul faţă de celălalt chiar dacă aveau obiective asemănătoare. Irving Kristol declară în legătură cu acest aspect urmatoarele:Când doi  neoconservatori se întâlnesc e mai probabil ca ei să se certe unul cu altul decât să se înţeleagă sau să conspire.

        Cu toate aceste nuanţări individuale existau şi domenii în care părerea era unanimă, cum ar fi cel al politicii externe a SUA . Neoconservatorii anilor’70 considerau că democraţia americană nu va spravieţui pentru mult timp într-o lume ostilă valorilor morale americane.Singura opţiune de încredere a Vestului este să menţină o forţă militară imensă care să inducă frica în rândul adversarilor ideologici.Majoritatea primei generaţii de neoconservatori au susţinut războiul din Vietnam, dar toţi au fost contracaraţi de mişcările antirăzboi din SUA . Adepţii ideilor neoconservatoare consideră că au fost afectaţi de activismul antirăzboi, de feminism şi de idealismul moralistic al Partidului Democrat. Neoconservatorii nu au putut încă să schimbe nici un lucru important în politica externă americană.Se considerau modernişti bine pregătiţi în ştiinţe sociale care nu întreţineau nici o legatură cu vechii neoconservatori şi care acceptau existenţa unei asistenţe sociale la un nivel minim. Chestiunile socioeconomice ocupau un loc deosebit, mai ales în revista The Public Interest. Sistemul de impozitare progresivă şi programele antisărăcie erau nişte aspecte negative care aveau să se finalizeze cu o serie de consecinţe nebănuite.

        Aceste considerente i-au făcut pe neoconservatori să migreze de la o orientare politică de stânga la una de dreapta .

        Nereuşind să transforme Partidul Democrat, mişcarea neoconservatoare s-a manifestat în mare parte în Partidul Republican, mai ales prin opţiunile de politică externă propuse de intelectualitatea neoconservatoare.

        Preşedintele Jimmy Carter nu a adoptat nici o idee din agenda neoconservatoare de poltică externă.Cu toate că neoconservatorii  avertizau Admnistraţia Carter că sovieticii sunt pe cale de a câştiga războiul, nici unul dintre ei nu a primit vreo functie de rang înalt în cadrul Administaţiei democrate din perioada 1977-1981.

         Exagerarea caracterului urgent şi  a gravităţii unor ameninţări la adresa interesului naţional a constituit laitmotivul neoconservator încă din anii’70.

          Construirea reţelei de influenţă neoconservatoare

        O dată cu instalarea Administraţiei Reagan, neoconservatorii reuşesc pentru prima dată să-şi creeze o retea de influenţă care să aibă o bază solidă chiar în Administraţia americană .Neoconservatorii încep să ocupe poziţii importante în Administraţia Reagan. Este cazul lui Kirkpatrick, Eugene V.Rostow, R. Perle , Abrams. Reagan a stabilit o legătură activă  între valorile democratice si ideile care erau promovate de grupul neoconservator.

        Ideile neoconservatoare au început să domine scena politică americană. Neoconservatorii îşi puneau mari speranţe în adepţii lor din interiorul Administraţiei  Reagan.. David Stockman care a ocupat funcţia de director al Oficiului de Management şi Buget (1981-1985), a fost perceput ca având o influenţă din partea conservatorilor evidenţiată de scrierile sale despre statul bunăstarii din revista The Public Interest. Măsurile de a dereglementare şi deregularizare a economiei de piaţă libere, reducerea aparatului birocratic şi reducere cheltuielilor sociale erau de inspiraţie neoconservatoare.

       N. Podhoretz îl considera pe Reagan, drept moştenitorul legitim al tronului uzurpat de R. Nixon.

       Un alt adept al neoconservatorilor care a ajutat la fundamentarea Doctrinei Reagan este Charles Krauthammer, un fost scriitor de discursuri al Vicepreşedintelui Walter Mondale . În perioada lui Reagan, Krauthammer publica articole în New Republic, Time şi Washington Post.

       Ca şi alţi colegi neoconservatori a fost în primă fază un susţinător al idei democraţiei globale, iar ulterior un adept al realismului unipolar. Pe când era încă susţinător al democraţiei globale, Krauthammer declara că decât să intervii de partea unui guvern legitim, mai bine este să intervii direct în favoarea unei pretinse superiorităţi al civilizaţiei contemporane .Să intervii în favoarea unei democraţii ar însemna să pleci repede. Krauthammer nu a negat faptul că democraţiile impuse lucrează mai bine dacă forţa militară e îndepărtată, dar a declarat că uneori acest lucru nu e posibil. Dacă SUA ajungea să fie respectată pentru forţa sa militară, ea putea să exporte şi propriul model politic. Nu este vorba de o pretenţie colonială, ci de un motiv convingător indiferent de pericole şi de costuri:necesitatea de a apăra democraţia. Pentru  a fi mai explicit în legătură cu necesitatea de intervenţie, Krauthammer a  precizat că SUA este obligată să intervină în afacerile interne ale unui alt stat doar atunci când interesele sale strategice sunt ameninţate. Politica externă nu poate fi un act de caritate atunci când este în joc interesul naţional. SUA trebuia să se rupă de alianţele pe care şi le-a autoimpus. Multilateralismul era în gândirea neoconservatoare, o metodă de a lega mâinile americanilor[28].Krauthammer era în favoarea formulei propuse de Kristol în care unilateralismul era combinat cu o campanie globală de exportare a democraţiei .Pe la mijlocul anilor ’80, Charles Krauthammer descoperă Doctrina Reagan. El consideră  că  politica adimnistraţiei Reagan a revigorat Doctrina Truman de îngrădire a comunismului prin provocarea sovieticilor în ţările Lumii a III-a aflate la periferia sistemului internaţional. Doctrina Reagan susţinea revoluţia nu status-quo-ul. Cu toate acestea, în 1988, Krauthammer nu era de acord cu opinia lui Reagan care credea că Războiul Rece se încheiase, deoarece chiar dacă sovieticii pierduseră controlul în Afganistan, Angola şi Cambodgia  ei păstraseră  controlul asupra Asiei Centrale pe care el o numeşte un mare premiu geopolitic.

        Chiar şi după dezintegrarea URSS, Krauthammer susţinea că democraţia liberală este încă fragilă, iar singura soluţie pentru a combate o revenire la un sistem multipolar este ca SUA să-şi consolideze poziţia hegemonică în lume. Doar în acest fel se poate asigura supemaţia democraţiilor liberale din societăţile occidentale.

            Neoconservatorii Jeane Kirkpatrick şi William Bennett au fost numiţi în funcţii înalte în Administraţia Reagan, dar au avut o influenţă moderată..

           Atât în 1981 cât şi în 1983, Reagan a înregistat presiuni mari din partea conservatorilor pentru numirea lui Kirkpatrick în postul de consilier pe probleme de securitate naţională în NSC. Conflictul dintre ea şi Secretarul de Stat George Schultz a împiedicat-o să ocupe acest post. Kirkpatrick a ajuns în cele din urmă să ocupe funcţia de Ambasador SUA la ONU(1981-1985).

           William Bennett a ajuns să fie Secretar al Educaţiei(1985-1988) în Administraţia Reagan.

           În anii ’80 neoconservatorii au reuşit să-şi constitue o reţea de influenţă solidă  în ciuda faptului că putere de influnţare era încă una moderată..

           New Right, aripa de dreapta a Partidului Republican, de influenţă neoconservatoare  a  avut o implicare activă în dezbaterile poltice din SUA anilor ’70 şi ’80.  Mulţi membrii neoconservatori din aceast grup au făcut parte din echipa de campanie din California  al lui Barry Goldwater din 1976 prezidată de Reagan.

          Diferenţa dintre generaţiile de neoconservatori erau semnificative.Problemele de ordin social nu erau în centrul preocupării neoconservatorilor contemporani. Cu toate astea toţi au beneficiat de victoria lui Reagan. Richard Viguerie, consultantul profesionist de campanie al republicanilor, consideră că în SUA, New Right reprezenta noua majoritate.

          Chiar dacă au avut obstacole în cale, neoconservatorii erau conştienti că pe viitor îsi vor consolida şi mai mult influenţa.Moştenirea lui Reagan le-a fost model, iar după cum declara Irving Kristol îi aştepta  un  secol neoconservator în viitor.

          Neoconservatorii nu exagerau în politica faţă de adversarii politici, aşteptându-şi gloria viitoare.

Caracteristicile doctrinei neoconservatoare

 Doctrina neoconservatoare contemporană abordează următoarele 3 subiecte:

      1.O credinţă ce derivă din convingerile religiose asupra naturii umane al cărei condiţie este nevoită să aleagă între bine şi rău. Se consideră că adevăratele calităţi ale unui caracter politic trebuie să fie căutate în propria sa voinţă de se confrunta cu orice urmări cele pot avea propriile sale acţiuni politice.

      2.Afirmaţia că determinanta fundamentală ale relaţiilor dintre state stă în puterea militară şi în voinţa de a o folosi.

     3. O atenţie deosebită acordată Orientului Mijlociu şi a restului lumii islamice văzută ca o ameninţare la adresa intereselor de peste mări ale SUA.       

        Subiectele neoconservatoare sunt puse în practică de:

1.      Analiza simplistă a chestiunilor internaţionale şi  împărţirea lor în categorii morale absolute. Neoconservatorii sunt întăriţi de convingerea că doar ei deţin cea mai înaltă statură morală şi ca urmare  consideră dezacordul faţă de ei ca find echivalent cu o lipsă de încredere în reuşita si în justeţea acţiunilor întreprinse de ei.

2.      Concentrarea pe puterea unipolară a SUA, pornind de la convingerea că folosirea forţei armate este prima şi nu ultima opţiune a politicii externe. Neoconservatorii resping lecţia Vietnamului pe care o văd ca pe o subminare a voinţei SUA de a folosi forţa militară, dar acceptă în schimb să înveţe din lecţia Munchen interpretând-o ca pe un moment care a demonstrat pe viitor cât de importante sunt virtuţile unei acţiuni militare preventive.

3.      Desconsiderarea rolului pe care îl au instuţiile diplomatice convenţionale de tipul Departamentului de Stat şi ignorarea analizelor pragmatice şi realiste ale acestor instituţii diplomatice tradiţionale .Neoconservatorii refuză să acorde un rol predominant organizaţiilor de securitate internaţionale şi manifestă o reacţie de repulsie faţă de tratatele şi acordurile internaţionale.Unilateralismul global e cuvântul lor de ordine .Se consideră că orice critică internaţională întăreşte virtuţile americane. Toate acestea reflectă pesimismul pe care îl manifestă neoconservatorii faţă de natura şi societatea umană.

       Neoconservatorismul american  urmăreşte o remodelare a politicii externe americane în jurul obiectivelor neoconservaoare.R.Kagan şi W.Kristol vor să fixeze un standard pentru o superputere globală care să aibă ca obiectiv remodelarea mediului internaţional în avantajul său. În cocepţia celor doi SUA, trebuia să-şi fixeze criteriile de intervenţie pentru a face o distincţie clară între interesele vitale şi cele mai puţin importante. SUA nu terbuie  să fie doar poliţistul sau şeriful lumii, ea trubuie să fie far şi ghid .

        Neoconservatorii cred că ei au fost aceia care au dat claritate morală politicii externe americane.H. Kissinger declara următorele în legătură cu relaţia dintre morală şi politică externă:Ţelurile Morale au fost un element cheie în spatele fiecărei politici americane şi a fiecărui război din secolul XX .Ideia de claritate în exprimarea valorilor morale a preocupat administraţiile americane încă de la început.             E  absurd ca neoconservatorii să ajungă să pretindă acest lucru. SUA a fost întemeiată  pentru a constitui încă de la început un model unic de scietate, nemaiîntâlnit în istorie.

Bibliografie

 Stefen Halper &Jonathan Clarke, America Alone:The Neo-Conservatives and The Global Order, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2004, pp.41-68.

Ronald Bailey, articolul “The Voice of Neoconservatism.We in America fought a culture war, and we lost", www.reason.com, 17 octombrie 2001.

Peter Steinfeld, The Neo-Conservatives:The Men Who Are Changing  America, Ed.Simon and Schuster, New York, 1979, p.107.

Justin  Vaïsse, Neoconservatism:the biography of a movement(traducere în engleză:Arthur Goldhammer), Ed. Harvard University Press, Cambridge, 2010, pp.43-50.

 Kristol, Irving, Neoconservatism:The Autobiography of an Idea, Ed.The Free Press, New York, 1995, p.233.

 Friedman, AvMurray, Commentary in American life, Ed. Temple University Press, Philadelphia, 2005, pp.1-9.

David M., Ricci, The Transformation of American Politics:The New Washington and the Rise of Think Tanks, Ed. Yale University Press, New Haven, 1994, pp.86-162.

 Mark Gerson, The Neoconservative Vision:From the Cold War to the Culture Wars, Ed. Madison, Londra, 1996, pp.94-95.

Daniel Patrick Moynihan, Pandaemonium:Ethnicity in International Politics, Ed.Oxford University Press, Oxford, 1993, p.237.

 Gary J. Dorrien, Imperial designs:neoconservatism and the new Pax Americana, Ed. Routledge, New York, 2004., pp.75-76.

 Norman  Podhoretz, în articolul”New American Majority”, periodicul Commentary, ianuarie 1981, pp.19-28.

Charles Krauthammer în articolul “When to Intervene”, revista New Republic nr.192, 6mai 1985,

p.10.

Idem în articolul “The Reagan Doctrine”, Revista Time, 1aprilie 1985, pp.54-55.

 Idem, în articolul ”No, The Cold War Isn’t Really Over”,   Revista Time, 5septembrie 1988, pp.83-85.

Ronald Reagan, An  American Life, Ed. Simon and Schuster, New York, 1999, p.448.

 Richard A. Viguerie, The New Right, Ed. Viguerie Co., Falls Church, 1981, p.7.

 William Bennett, Why We Fight:Moral Clarity and the War on Terrorism, Ed.Regnery, Washington D.C., 2003, p.56.

Robert Kagan, Of Paradise and Power:America and Europe in the New World Order, Ed. Knopf, New York, 2003., p.3.

Lawrence Kaplan;William Kristol, The War over Iraq:Saddam’s Tyranny  and America’s Mission, Ed. Encounter, San Francisco, 2003, p.118.

Eric A. Nordlinger, Isolationism Reconfigured, Ed. Princeton University Press, Princeton, 1995, p.18.

 William Safire, articolul ”Nixon on Bush”în New York Times, 7 iulie 2003, p.A17

Robert Kagan;William Kristol, Present Dangers:Crisis and Opportunity in American Foreign and Defense Policy, Ed.Encounter, San Francisco, 2000, pp.13-23.

Henry Kissinger, Does America Need a Foreign Policy?, Ed. Simon and Schuster, New York, 2001, p.272.