⬆

O învăţătoare condamnată de două ori la Gulag

Autor: Igor Caşu

Steliana Dan-Hartia a fost învăţătoare în diferite sate din Basarabia interbelică. După ocuparea regiunii de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940, sovieticii o lasă să practice meseria de dascăl. Este însă considerată un element potenţial duşmănos şi este monitorizată.

La sfârşitul lunii iunie 1941, la câteva zile de la începutul eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către armata română, este arestată de sovietici şi condamnată ulterior la ani grei de gulag. Este eliberată în 1946 şi revine apoi în RSSM.

Pentru ce erau judecați oamenii în URSS. Vezi GALERIA FOTO!

Pe 11 septembrie 1950 este iarăşi arestată şi trimisă într-o aşezare specială din Kazah¬stan. După lungi insistenţe, este reabilitată în 1965, la 12 ani de la moartea lui Stalin. Este unul dintre puţinele cazuri când autorităţile sovietice recunosc implicit că au „greşit". Despre ce e vorba, mai exact, şi în ce măsură regimul sovietic poststalinist admitea reabilitarea politică?

AREST PENTRU „ACTIVITATE CONTRAREVOLUŢIONARĂ"

Steliana Dan-Hartia, pe nume de fată Ionescu, s-a născut în 1913, la Ploieşti, în familia lui Petru Ionescu, lucrător la CFR. Îşi face studiile la Chişinău, absolvind în 1932 Şcoala Eparhială de fete nr. 2, secţia Pedagogie. Între 1932-1933 îşi face practica pedagogică în satele Căinari şi Grigorievca din judeţul Tighina. Este numită apoi învăţătoare în satul Calfa, acelaşi judeţ unde va preda până în 1940, când provincia dintre Prut şi Nistru este invadată de armatele lui Stalin.

La 12 aprilie 1941, organele NKVD anchetează câţiva colegi de-ai săi de la şcoala din Calfa, încercând să adune materiale şi mărturii compromiţătoare despre ea. Acestea vor servi ca bază pentru arestarea tinerei, pe 26 iunie 1941, în contextul în care autorităţile sovietice decid să reziste ofensivei de pe Prut-evacuarea completă e decisă abia pe 4 iulie 1941-arestând, executând pe loc sau deportând peste Nistru elementele sociale „nesănătoase" şi „duşmănoase". Printre acestea e şi Steliana Dan-Hartia (Dan e numele primului soţ, Hartia-al celui de-al doilea).

I se incriminează că în perioada 1939-1940 a fost membru activ al „partidului burghez şi contrarevoluţionar" Frontul Renaşterii Naţionale şi că, între iunie 1940 şi iunie 1941, a răspândit propagandă antisovietică şi a ridicat în slăvi regimul politic existent în România înainte de 1940. Este de remarcat că Steliana Dan-Hartia nu şi-a recunoscut vina decât parţial, adică a admis că nu a fost „corect" din partea ei să fie membră a Frontului Renaşterii Naţionale între 1939 şi 1940.

În ceea ce priveşte agitaţia antisovietică în primul an de regim în Basarabia, ea neagă orice învinuire. Este trimisă peste Nistru de organele poliţiei politice, iar dosarul său este înaintat Consfătuirii Speciale (Osoboe Soveşcianie) a NKVD-ului URSS în august 1941. Abia în ianuarie 1942, organul respectiv, extrajudiciar ca şi troicile, a condamnat-o la deportare pentru cinci ani.

Ca urmare a fost trimisă în satul Novo-Ivanovka, regiunea Kemerovo, din Siberia de Sud-Vest. Îşi ispăşeşte pedeapsa pe 28 iunie 1946, după care încearcă să revină în Basarabia. Peste jumătate de an reuşeşte să obţină permisiune de la Moscova pentru a se stabili cu traiul în RSSM. Astfel, în ianuarie 1947 ajunge la Tighina şi e numită învăţătoare în localitatea Căuşeni.

ARESTATĂ DIN NOU, ÎN 1950

La 11 septembrie 1950 este arestată însă din nou, capetele de acuzaţie fiind aceleaşi ca şi în 1941-că a fost membră activă a Frontului Renaşterii Naţionale în 1939-1940 şi că ar fi răspândit idei antisovietice în primul an de regim comunist la est de Prut. Au loc mai multe interogatorii la care sunt invocate şi unele mărturii din 1941-false, după cum vom vedea în continuare-care vor constitui baza „probelor" pentru a doua sa condamnare.

Nici de data aceasta Steliana Dan-Hartia nu a recunoscut decât parţial cele ce i se incriminau, negând faptul că ar fi făcut agitaţie antisovietică. Ca şi în cazul condamnării precedente, dosarul ei din 1950 a fost trimis spre deliberare aceluiaşi organ extrajudiciar - Consfătuirea Specială a MGB (noua denumire a poliţiei politice sovietice, din 1946), care, de rând cu troicile de tristă faimă, emiteau sentinţe pe dosare politice, în care unica „vină" a condamnatului era originea socială, apartenenţa profesională şi etnică, şi nu fapte reale.

Organul respectiv decide s-o trimită pe Steliana Dan-Hartia într-o aşezare specială din regiunea Akmola, Kazahstan, sub supravegherea strictă a miliţiei (MVD). Nu ştim când a fost eliberată, în schimb avem informaţii că a insistat mulţi ani la rând să i se facă dreptate şi a fost printre puţinele persoane care au fost parţial reabilitate încă pe vremea sovietică.

Ştim, de asemenea, că locuia, după a doua eliberare din detenţie, în satul Pobeda, raionul Leova. Astfel, pe 8 septembrie 1964, adjunctul procurorului RSSM A. Cazanir i se adresează şefului KGB al RSSM, I. T. Savcenko, solicitându-i rejudecarea cazului Dan-Hartia, la cererea acesteia, întrucât s-a dovedit că mărturiile din aprilie 1941 ale unor martori oculari, de fapt, nu au avut loc. Adică au fost falsificate.

Mai mult, acelaşi demers subliniază foarte clar că „Frontul Renaşterii Naţionale nu era o organizaţie antirevoluţionară", drept urmare nici al doilea cap de acuzare, de apartenenţă la o formaţiune „burgheză şi contrarevoluţionară", nu mai era valabil. Drept urmare, KGB-ul RSSM admite, într-un document emis pe 10 martie 1965, că Steliana Dan-Hartia a fost condamnată de două ori pe baza unor probe false şi dosarul ei este clasat. Decizia KGB este aprobată formal printr-o hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie din RSSM, din data de 5 aprilie 1965, semnată de preşedintele adjunct al instituţiei, A. Eliseev.

SOVIETICII AU RECUNOSCUT CĂ AU GREŞIT

Nu ştim ce s-a întâmplat mai departe cu Steliana Dan-Hartia. Cazul său este relevant din perspectiva faptul că ilustrează drama unei întregi generaţii de învăţători care şi-au făcut studiile în România interbelică şi care au fost exterminaţi sau marginalizaţi după ocuparea Basarabiei de către sovietici. Ei prezentau un pericol pentru că erau instruiţi, educaţi în spiritul naţional, românesc, al valorilor democratice, europene, de aceea regimul comunist sovietic i-a tratat ca pe nişte „duşmani".

Principala „vină" a protagonistei consta în faptul că se identifica drept româncă (înregistrată ca atare şi în paşaportul sovietic), iar acest lucru era considerat din start o „crimă" în sine de către autorităţile comuniste din RSSM. Observăm, de asemenea, că în URSS reabilitarea persoanelor condamnate pe nedrept înainte de 1953 nu implica recunoaşterea caracterului criminal al regimului comunist, ci doar a unor „erori" de anchetă.Mai observăm că decizia de achitare definitivă aparţine poliţiei politice, KGB, iar organele de justiţie aprobă formal clasarea dosarului, ceea ce ne demonstrează încă o dată ce neînsemnat era rolul Justiţiei în regimul totalitar sovietic.Pe de altă parte, adevărata reabilitare a început abia după 1989-1991, când s-a prăbuşit URSS, dar procesul nu s-a încheiat nici până astăzi din păcate, în sensul acordării unor despăgubiri morale şi materiale celor care au suferit pe nedrept de pe urma unui regim care a practicat teroarea ca politică de stat.