O cultură aristocratică a banchetului

În ultimele trei decenii, istoria socială şi culturală a cetăţilor greceşti în epoca arhaică şi clasică a acordat o importanţă crescândă instituţiei banchetului, symposion, mai ales de când istoricul britanic Oswin Murray, de la Oxford, a deschis o dezbatere devenită repede internaţională şi foarte productivă[1]. La scurt timp după apariţia studiilor lui Murray, J. M. Dentzerpublica o teză de arheologie prin care dovedea că tradiţia banchetului „alungit”, adică a acelui banchet la care convivii iau parte lungindu-se câte doi sau trei pe canapele cu căpătâi, klinai– derivă din iconografia banchetelor regale asiriene[2], aşa cum relatam eu însămi într-un articol precedent.Câţivaani mai târziu, Pauline Schmitt-Pantel încheia o cercetare fundamentală consacrată banchetelor publice în cetăţile Greciei[3].

De la război la symposion

Spre jumătatea secolului al VII-lea a. Chr., atunci când nobilii aristoisunt aduşi să divulge concetăţenilor lor tainele meşteşugului armelor şi să împartă gloria războiului cu „cei de rând” – cei care, deveniţi hopliţi, infanterişti greu înarmaţi, devin cei mai importanţi apărători ai pământului cetăţii – războiul nu mai este calificant pentru excelenţa aristocratică. Din inventarul mormintelor aristocratice dispar cu totul armele, care exprimau înainte statutul privilegiat al defunctului, şi apar în schimb cupele, ulcioarele – oinochoiai– şi craterele, vasele mari în care se amesteca vinul cu apă. Asta înseamnă că privilegiul purtării războiului, care fusese secole de-a rândul, ca în epopeea homerică, semnul excelenţei şi sursa gloriei nepieritoare, kleos, e înlocuit acum în imaginarul social cu o cultură a banchetului elegant, la limită chiar luxos, în care se îmbină răgazul celui bogat, care nu trebuie să muncească pentru a trăi, cu camaraderia nu odată erotică, şi înconjurată de voluptăţile cele mai rafinate, inclusiv cu desfătările cântului, dansului şi conversaţiei inteligente.

Această civilizaţie a comensalităţii elective este şi mediul cel mai adecvat pentru ca deciziile politice, tot mai adesea supuse dezbaterii în adunările publice, să poată fi pregătite şi în fapt controlate „în amonte” de aristocraţii care îşi pun în prealabil de acord punctele de vedere.

Banchetul ca operator simbolic

Aşa se face că symposionnu mai este acum o formă oarecare a petrecerii în comun, ci devine operatorul simbolicprin excelenţă al privilegiului aristocratic în sec. VII-VI a. Chr.Acum se generalizează organizarea spaţială a acestor reuniuni unde convivii se lungesc pe banchete cu un singur spătar. În Grecia, acesta e privilegiul exclusiv al participanţilor masculini, în vreme ce, în mediul etrusc – unde aceste uzanţe se răspândesc aproape concomitent – reprezentarea frecventă a cuplurilor heterosexuale dovedeşte că alta era aici regula. Oricum însă, spre deosebire de curtea asiriană, în symposiadin aria greco-romană comesenii sunt în mod evident egali între ei şi se deosebesc radical de sclavii care servesc la masă, ca şi de profesioniştii de ambe sexe – auletai, flautişti, acrobaţi şi dansatori – care asigură o parte importantă a divertismentului sympotic.

 Există o oarecare dispută între arheologi şi istorici în legătură cu participarea femeilor la banchetul grec, şi mai ales în legătură cu statutul acestora:în reprezentările de scene de pe vase, personaje feminine care nu sunt nici dansatoare, nici flautiste, apar relativ frecvent, atât în scene erotice, sau oricum revelând o certă intimitate cu convivii de sex masculin – de pildă în scene în care o femeie poartă de grijă unui tânăr care a depăşit măsura băuturii şi suferă acum consecinţele acestor excese. Pe de altă parte, există scene în care, alături de convivii lungiţi pe klinai, apar şi personaje feminine cu o ţinută destul de sobră, aşezate la „coada mesei”, pe câte un taburet. În legătură cu acestea anume, s-a formulat ipoteza că ar fi vorba de soţiile legitime ale participanţilor, mai ales ale gazdei. Fără a exclude cu totul această ipoteză, mărturisesc totuşi că mi-e greu să imaginez lumea banchetului, atât de dominată de Eros, şi cu deosebire de relaţiile dintre bărbaţii adulţi şi efebi, erastaişi eromenoi, sub privirea castă – şi surprinzător de îngăduitoare – a femeilor căsătorite cu unul sau altul dintre participanţii adulţi. Cred, mai degrabă, că interpretările tradiţionale după care la banchete participă convivi de sex masculin şi de vârste diferite, însoţiţi sau nu de curtezane, ramân mai convingătoare.

Curtezane sau soţii?

Ce sunt însă de fapt curtezanele? Un text celebru al lui Demostene deosebeşte între gynai– soţiile legitime, menite să asigure descendenţa familiei, pallakai– concubinele, „care se îndeletnicesc cu îngrijirea trupului”, şi hetairai– curtezanele, un fel de gheişe antice, frecventate „pentru plăcere”. Aşa cum în secolul al XIX-lea, la Londra, Paris sau Sankt Petersburg, actriţe şi balerine de mare notorietate împodobeau palmaresul câte unui personaj de vază care se afişa plin de trufie la braţul unei „frumoase a zilei”, tot astfel, aceste „Dame cu camelii” ateniene străluceau adesea la symposia, nu doar prin frumuseţe, ci şi prin harul cu care interpretau cântece şi dansuri pline de graţie, fără să se confunde totuşi cu sclavele care dansau cu castaniete sau cântau din fluierul dublu, aulos.

Numele grec al acestei categorii de prostituate de lux este derivat de la substantivul hetairos, care provine din numele comun etes, denotând apartenenţa la un grup constituit, dar nu bazat pe înrudire[4]. Încă din greaca homerică, hetairoseste camaradul, tovarăşul – membru al cetei apropiate de războinici din jurul unui basileu. Acest tip de comitatussau drujină îşi pierde treptat sensul militar, dar dăinuie ca o instituţie socială specific aristocratică, pe care o regăsim în proximitatea câte unui nobil de seamă pe care îl susţine şi îl însoţeşte mereu, în symposia, ca şi în adunarea cetăţenilor, dar nu mai puţin în comploturi şi în încercări de instituire a diferitelor forme de putere, fie ea legitimă sau nu.

Între hetairos, „camaradul” cu care bei laolaltă în symposion, şi hetaira, curtezana care împodobeşte cu farmecul ei acelaşi symposion, se defineşte un spaţiu de distincţii sociale şi de privilegii care merită toată atenţia noastră.

Note

[1]O. Murray, „Symposion and Männerbund”, Concilium Eirene xvi. I, 47-52

id., ed., Sympotica:A symposium on theSymposion, Oxford, Clarendon Press 1990. O. Murray, „Sympotica – twenty years on”, in C. Orfanos, Symposium. Banquet et Représentations en Grèce et à Rome:colloque international tenu à l’Université de Toulouse-Le Mirail, mars 2002, CRATA (PALLAS 61, 2003), 13-29

[2]J. M. Dentzer, Le Motif du banquet couché dans le Proche Orient et le monde grec du VIIème au IVème siècle avant J.-C. , Paris 1982

[3]p. Schmitt-Pantel, La Cité au banquet, Histoire des repas publics dans les cités grecques, Rome1992

[4]P. Chantraine, Dictionnaire étymologique de la langue grecque. Histoire des mots, Paris 1977, s.v. etes