O analiză a relaţiilor diplomatice ruso-iraniene din sfera politică şi militară după dezmembrarea URSS
După dispariţia URSS, Rusia a fost nevoită să-şi reconfigureze interesele geostrategice din regiunea Asiei Centrale, una dintre zonele-cheie de pe harta geostrategică euroasiatică. Pentru a-şi reconsolida influenţa în statele Asiei Centrale, Rusia a ales ca partener Iranul, un stat care cu toate că este localizat în Orientul Mijlociu, are o importantă influenţă culturală în statele din regiunea Asiei Centrale (în special în Tadjikistan şi Afganistan). Atât Rusia cât şi Iranul au ca interes limitarea influenţei politice a Turciei în regiunea Transcaucaziei şi Asiei Centrale, unde populaţiile de origine turcică sunt majoritare.Poziţionarea strategică a Iranului la Marea Caspica şi la Golful Persic precum şi rezervele sale importante de petrol şi gaze îl transfomă într-un important partener comercial pentru Rusia. Deasemenea ambele state sunt interesate în limitarea influenţei americane din regiunea Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale.
Noua orientare a relaţiei ruso-iraniene după colapsul URSS
Relaţiile diplomatice dintre Rusia şi Republica Islamică Iran au început să se îmbunătăţească încă din ultimii ani de existenţă a URSS, atunci când liderul sovietic Mihail Gorbaciov decide să sprijine Iranul, începând din iulie 1987, în războiul cu Irakul lui Saddam Husein. Iniţial sovieticii au oscilat în alegerea lor, dar decizia lui Saddam de a accepta sprijinul american îi determină să-şi clarifice poziţia. Având în vedere că regimul teocratic iranian instaurat în urma revoluţiei islamice din 1979 se opunea unei politici de apropiere cu Occidentul, URSS a fost preferat ca principal partener economic în perioada de reconstrucţie ce a urmat Războiului dintre Irak şi Iran. Cooperarea militară dintre URSS şi Iran a fost întărită de vizita la Moscova în 1989 a preşedintelui iranian Hashemi Rafsanjani . Acordul mlitar încheiat cu această ocazie, a permis Iranului să achiziţioneze avioane MIG-29 şi SU-24 . Dependenţa Iranului de sprijinul militar de la Moscova se accentuează o dată cu Războiul din Golf(1990-1991), atunci când SUA îşi consolidează prezenţa militară în Orientul Mijlociu prin apariţia de noi baze militare americane în Arabia Saudită, Kuwait, Qatar şi Emiratele Arabe Unite.
Prăbuşirea URSS(1991) a lăsat Iranul într-o situaţie instabilă în ceea ce priveşte relaţiile cu statele vecine Azerbaijan, Armenia şi Turkmenistan . Doi dintre vecinii săi, Azerbaijan şi Armenia, erau într-un război care a determinat apariţia unui mare flux de refugiaţi pe cale să destabilizeze zona de frontiera cu Iranul . Nici Turkmenistanul nu era în relaţii mai bune cu guvernul iranian, având în vedere declaraţiile sale iredentiste la adresa Iranului. Chiar dacă a existat o oportunitate pentru conducerea iraniană să promoveze revoluţii islamice în noile state musulmane apărute după 1991, s-a renunţat la această ideie considerată prea riscantă având în vedere lipsa de maturitate politică a acestor state.
Rusia a considerat politica promovată de Iran în regiune ca fiind una responsabilă şi a decis să extindă gradual cooperarea militară prin înzestrarea cu noi arme a regimului de la Teheran. Preşedintele Elţîn a ontinuat transportul de arme către Iran chiar cu începere din 1992.chiar dacă în timpul său s-a cultivat o politică favorabilă SUA. Eltîn ajunge să fie criticat în Duma de Stat în perioada 1993-1994, ca având o atitudine proamericana. Ca răspuns la astfel de acuzaţii, Elţîn decide în ianurie 1995 să ofere sprijin Iranului în programul său de construcţie de reactoare nucleare. Mediul politic rus percepe acest pas ca fiind debutul parteneriatului strategic cu Iranul. Alegerea lui Mohhamed Katami în funcţia de presedinte al Iranului în 1997 a dat impresia unei reapropieri faţă de SUA, dar cercurile conservatoare din conducerea iraniană au eliminat până în 1998 această posibilitate. Politicienii ruşi au conştietizat totuşi că dacă nu îşi întăresc suficient influenţa in Iran pot risca pierderea singurului partener strategic din regiune.
Implicarea Rusieiîn programul nuclear iranian
Iranul a fost acuzat în repetate rânduri de comunitatea internatională că în spatele unui program nuclear civil ascunde un proiect militar de dezvoltare a armelor nucleare. Cu toate că Rusia se angajase să ajute Iranul încă din 1995 la construcţia centralei nucleare de la Bushehr, acordul de cooperare în domeniul nuclear s-a pus în practică cu mari întârzieri.În 2007, Rusia a luat decizia strategică de a termina lucrările la reactorul nuclear de la Bushehr, angajându-se deasemenea să alimenteze centrala cu combustibil nuclear. Lucrările la Beshehr au fost finalizate abia în 2011. Comunitatea internaţională în frunte cu SUA au adus acuzaţii Iranului precum că în cadrul centralei se desfăşoară şi cercetări pentru obţinerea armelor nucleare.Guvernele occidentale au acuzat deasemenea Rusia că furnizează material fisibil Iranului.Raportul nefavorabil al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică cu privire la dosarul nuclear iranian duce la adoptarea Rezoluţiei 1737 al Consiliului de Securitate ONU din 23 decembrie 2006 care impune sancţiuni economice Iranului pentru activităţile sale de îmbogăţire a uraniului. Cu toate că Rusia a votat această rezoluţie, ea continuă să sprijine construcţia de reactoare nucleare desemnate de Iran ca fiind în scopuri civile.
La insistenţele iranienilor, Rusia vine cu propunerea de producere a combustibilului nuclear pentru reactoarele nucleare pe teritoriul său în colaborare cu Iranul. Propunerea nu merge însă prea departe datorită suspiciunilor Iranului că acel combustibul produs pe teritoriul rus nu va mai ajunge să fie şi livrat centralelor nucleare iraniene. Preşedintele Putin a fost iritat de atitudinea Iranului de a nu adopta soluţiile propuse de Rusia cu privire la chestiunea nucleară. Putin a propus în repetate rânduri ca Iranul să îmbogăţească uraniu pe teritoriul rusesc sau chiar în Iran sub supravegherea Moscovei fără însă să obţină un răspuns favorabil al Teheranului. Rusia a votat anterioarele sancţiuni economice împotriva Iranului tocmai din acest motiv.Liderii ruşi nu vor ca Iranul să obţină arme nucleare, dar în acelaşi timp nu pot fi de acord cu embargoul impus Iranului deoarece acesta ar duce la periclitarea intereselor economice ale Rusiei în regiune. Moscova consideră că sancţiunile economice împotriva Iranului sunt ineficiente atât timp cât nu se continuă negocierile cu partea iraniană şi nu se prelungesc inspecţiile Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică .Instalaţiile nucleare de la Fordo, în imediata apropiere a oraşului Qom, au determinat o atitudine de neîncredere în rândul oficialilor ruşi. Chiar dacă SUA a ameninţat în mai multe ocazii Iranul că riscă sancţiuni militare, Kremlinul continuă să se opune categoric oricărei intervenţii militare în Iran. Orice posibilă intervenţie militară occidentală în Iran este percepută de Rusia ca o ameninţare directă la adresa securităţii sale din regiunea bazinului caspic.De teama unor viitoare sancţiuni internaţionale, Iranul e dispus să îmbogăţească o mare parte din uraniu în Rusia, dar în acelaşi timp vrea să mai păstreze o cantitare de uraniu care să fie îmbogăţit pe teritoriul iranian.Rusia nu au renunţat la suportul tehnic oferit de experţiii săi pentru pregătirea specialiştilor iranieni. Proliferarea nucleară rămâne un risc în regiune atât timp cât se face export clandestin de arme . Rusia a fost acuzată într-un raport al CIA apărut din 1998, că transferă în secret tehnologie pentru fabricarea de rachete prin intermediul FSB, actualul serviciu de securitate care a succedat KGB-ul.Faptul că iranienii au testat cu succes racheta cu raza medie Shahab-3 ridică suspiciuni cu privire la implicarea Rusiei în proiect. Oficialii ruşi au răspuns acestor acuzaţii, susţinând că nu au exportat niciodată tehnologii de rachetă care să contravină Tratatului de Non-proliferare la care Rusia este parte.
Provocările relaţiei geostrategice ruso-iraniene
Relaţia geostrategică dintre Rusia şi China este marcată atît de puncte de interes comune, dar temperată cu divergenţe de opinii destul de semnificative .
Pentru Rusia, cooperarea cu Iranul nu se rezumă doar la banii pe care îi obţine de pe urma vânzărilor de armament. Dincolo de faptul ca Iranul este un important partener în poltica energetică dusă de Moscova, păstrarea sa în sfera de influenţa rusească garantează securitatea flancului sudic al Rusiei . Asia centrală este o zonă cu o importantă miză geostrategică pentru Moscova, iar cel mai eficient mod al liderilor ruşi de a controla fostele republici sovietice din această zonă este de a păstra un Iran cu o atitudine ostilă Occidentului..
Se disting o serie de arii de interes comun în relaţia bilaterală ruso-iraniană:
· Ambele state sunt interesate în păstrarea status-quo-ului teritorial în regiunea Transcaucaziei şi a Asiei Centrale. Atât Rusia, cât şi Iranul au minorităţi etnice în zonă şi vor să le controleze eventualele tendinţe separatiste
· Limitarea influenţei occidentale în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală este un interes comun al Moscovei şi Teheranului. Extinderea bazelor americane în Asia centrală, exinderea NATO şi relaţiile strânse ale SUA cu Azerbaijan şi Georgia sunt motive serioase de îngrijorare atât pentru liderii ruşi cât şi cei iranieni
· Preocuparea comună cu privire la ambiţia Turciei de a-şi consolida influenţa în statele cu populaţie turcică(Azerbaijan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kazahstan şi Kirghistan). Cu toate că are legături culturale cu aceste state, Turcia nu a reuşit până acum să subtitue influenţa rusă din regiune.
· În ceea ce priveşte stabilitatea regiunii, Iranul şi Rusia au cooperat pentru a pune capăt Războiului civil din Tadjikistan(1992-1997), folosindu-se influenţa cuturală pe care o are Iranul în Tadjikistan.
Dincolo de puncte comune există şi domenii în care interesele ruseşti intră în concurenţă cu cele iraniene:
· În domeniul energiei, Rusia şi Iranul sunt competitori în special pe piata gazelor naturale. Rusia vrea să fie în continuare cel mai mare furnizor de gaz către statele europene, pentru a păstra dependenţa energetică a Europei şi a-şi consolida influenţa politică pe continent. Rusia nu acceptă ideia de a avea un rival pe piaţa energetică din Europa.
· Atunci când aducem în discuţie rutele de transport a energiei, Rusia vrea să fie principala rută de export a resurselor energetice din Asia Centrală şi percepe Iranul ca pe un adversar . Iranul vrea să deţină o rută de transport alternativă prin care să-şi poată valorifica gazul.
· Influenţa regională a Iranului poate fi una periculoasă pentru Rusia dacă guvernul iranian decide să-şi schimbe viziunea politică în regiune şi să-şi promoveze modelul de revoluţie islamică în statele musulmane din zonă. Rusia doreşte să râmână jucătorul principal în relaţiile cu vecinii săi din regiunea sudică.
· Rusia vrea să-şi consolideze prezenţa politică şi economică în lumea arabă, în special în tările bogate în petrol din Golful Persic pentru a câştiga noi clienţi în comerţul său cu armament. Un parteneriat cu Iranul ar submina aceste planuri.
· În ceea ce priveşte relaţiile divergente cu Occidentul, Rusia nu se poate implica într-o relaţie prea strânsă cu Iranul pentru a nu-şi crea probleme semnificative în relaţia cu Occidentul. Rusia vrea să fie în continuare o mare putere şi nu îşi poate permite un nou Război Rece care să-i ruineze economia. Kremlinul nu doreşte să-şi compromită relaţia cu Washingtonul, chiar dacă uneori există stări de tensiune.
Luând în considerare toţi aceşti factori, planificarea politicii externe ruse în Iran va păstra un caracter rezervat.
Iranul în planificarea politicii externe ruse:partener strategic sau potential adversar?
Principalul motiv pentru care Rusia a decis să încheie un parteneriat cu Iranul, a fost politica binevoitoare a Teheranului faţă de Moscova în Asia Centrală şi Transcaucazia atunci când a refuzat în a sprijini grupurile islamiste din Cecenia şi pe gruparea talibană din Afganistan. Iran a refuzat deasemenea includerea Ceceniei în Organizaţia Conferinţei Islamice, opunându-se Turciei în acest sens. Acest fapt a fost foarte apreciat în cercurile politice de la Kremlin, iar Iranul a început să fie considerat un partener viabil pentru interesele ruseşti din regiunea Transcaucaziei şi Asiei Centrale.
Semnalul parteneriatului strategic dintre Rusia şi Iran a fost denunţarea de către preşedintele Putin a Acordului Gore-Cernomârdin semnat în 1995 care limita comerţul de arme cu Iranul. Scoaterea restricţiilor în comerţul de arme cu Iranul a stimulat industria de apărare controlată de statul rus. În 2001, Putin declara că echipamentele militare pe care Iranul le procura din Rusia sunt doar în scopuri defensive . Lista de achiziţii militare ale Iranului valora aproximativ 7 miliarde de dolari pentru contractele parafate în 2001 de preşedintele iranian Mohhamed Katami cu firmele de armament din Rusia . Iranienii doreau să cumpere elicoptere de atac Ka-50 Hokum, avioane MIG-29 Fulcrum, avioane SU-25 şi SU-27, tancuri T-72 MBT, mine navale şi torpile de ultimă generaţie. Se dorea şi licenţa de producere a submarinelor diesel din clasa Kilo precum şi modernizare celor 3 submarine din clasa Kilo deja existente în dotarea marinei iraniene. Iranienii mai intenţionau cumpărarea de lansatoare pentru rachetele cu rază medie de acţiune Shahab-3 şi sisteme antiaeriene mobile S-300P şi S.300 V.
Vizita istorică a lui Putin la Teheran în anul 2007 la Summitul statelor de la Marea Caspică, prima vizita a unui lider al Federaţiei Ruse în Iran, a proclamat încă o dată statutul de partener strategic al Iranului. Dincolo de aprovizionarea Teheranului cu armament şi afirmarea publică a parteneriatului strategic, Rusia a evitat să încheie un tratat militar de asistenţă reciprocă cu Iranul . A fost semnat doar un tratat în 2001, în timpul vizitei preşedintelui Iranian Katami la Moscova, considerat a fi un tratat de neagresiune. Motivul este că Iranul este privit în unele cercuri politice de la Moscova cu o oarecare circumspecţie. Conform unui sondaj realizat de BBC pentru anul 2013, opinia publică rusă consideră influenţa Iranului la nivel internaţional ca fiind una negativă. Decretul preşedintelui Medvedev semnat în 2010 prin care se interzicea vânzarea sistemelor antiaeriene S-300 către Iran confirmă această atitudine rezervată a Moscovei faţă de Iran.
Disputa dintre Rusia şi Iran în ceea ce priveşte delimitarea zonelor de exploatare a resurselor energetice din Marea Caspică precum şi blocarea de către Iran a planurilor ruseşti de construire a unor noi conducte de transport a petrolului din zonă, erodează parteneriatul strategic dintre cele două state . Eşecul negocierilor dintre cele două state pentru înfiinţarea unei organizaţii a statelor exportatoare de gaz natural a reprezentat o tensiune în plus în relaţia bilaterală ruso-iraniană. Rusia se aştepta să primească sprijinul Iranului în propunerea Moscovei de a găzdui sediul central al acestei viitoare organizaţii. Iranul nu este o carte care să fie uşor de jucat de către diplomaţia rusă. Chiar dacă în sec XIX Imperiul ţarist şi Imperiul britanic au supus Persia unui „regim de capitulaţii”, conştiinţa natională a iranienilor a rămas puternică. Iranienii sunt mândrii de apartenenţa la civilizaţia persane, una dintre cele mai bogate civilizaţii din istorie. Conştienţi de propria moştenire culturală, iranienii vor să-şi extindă influenţa în statele din regiune şi nu mai vor să fie trataţi ca o monedă de schimb în relaţia dintre statele puternice.
Totuşi Rusia este privită de Iran ca o sursă sigură pentru cumpărarea de arme moderne şi un aliat de încredere în contextul în care SUA urmăreşte să izoleze Iranul. Putem aprecia că transferul de arme către Iran precum şi celelalte forme de cooperare pentru menţinerea stabilităţi în zonă seamănă mai curând cu un parteneriat tactic decât cu unul strategic de lungă durată dintre Rusia şi Iran.
Bibliografie
Rajan Menon, Yuri E. Feodorov, Ghia Nodia, Russia, the Caucasus, and Central Asia:The 21st Century Security Environment, Ed. M.E. Sharpe , New York, 1999, p.37.
Albert V. Benliot, Iran:Outlaw, Outcast, Or Normal Country?, Ed.Nova Publishers, New York, 2001, pp.27-29.
Shireen Hunter, Iran's Foreign Policy in the Post-Soviet Era:Resisting the New International Order, Ed. ABC-CLIO, Santa Barbara, 2010, pp.103-108.
Matthew York, Post-Cold War Russian Foreign Military Assistance to Iran :Advancing the national interest, or the special Interest?, Ed.ProQuest, Cambridge, 2008, pp.48-57
http://en.merc.ir/default.aspx?tabid=98&ArticleId=304
https://blogs.law.harvard.edu/mesh/2009/10/has-russia-shifted-on-iran/
