Nunc est bibendum

La 2 septembrie 31 a.Chr., Octavian câştiga bătălia navală decisivă de la Actium, în Marea Ioniei, unde flota reginei Cleopatra şi a soţului ei damnat la Roma, Marcus Antonius, a fost dispersată şi s-a retras în grabă spre Alexandria. La scurtă vreme după anunţul victoriei la Roma, marele poet Horatius – care avea de răscumpărat o mai veche afiliere cu M. Iunius Brutus, unul dintre asasinii lui Caesar – avea să compună o odă celebră până azi, ale cărei prime versuri exaltă bucuria eliberării de spaimele unei dominaţii a Orientului decadent asupra severelor virtuţi ale Romei.

Reluând cele mai importante teme ale propagandei ostile lui Antonius şi Cleopatrei, Horatius îşi îndeamnă cititorii să sărbătorească printre pocale de vin înfrângerea reginei Egiptului şi, implicit, a marelui competitor al lui Octavian, vestitul general şi urmaş politic al lui Caesar, Marcus Antonius:„Nunc est bibendum/ Nunc pede libero pulsanda tellus!” (Acum se cade să bem, să izbim pământul cu un picior liber!)

Alimente extatice

Obiceiul de a sărbători împrejurări fericite prin consumul de substanţe care au efecte euforizante pare să fie general uman. Că e vorba de miedul eroilor din saga indo-europeană sau scandinavă, ori de „apa de foc” pe care neamurile cele mai diverse o produc din fermentarea cerealelor (vodka) sau o obţin de la albii fără scrupule în schimbul blănilor, ca în poveştile Ultimilor Mohicani, intoxicarea pare să fie un ingredient necesar, chiar obligatoriu, al împrejurărilor festive. În această constelaţie, unde s-ar cuveni să amintim şi ciupercile halucinogene ale şamanilor din trei continente, şi fumul de cânepă, dar nu mai puţin pe cel de tutun, vinul ocupă, cum se poate lesne deduce, un loc de frunte. În Walhalla, consumul acestei băuturi de preţ, aduse de la mari depărtări, era privilegiul exclusiv al zeului Odinn. În mitologia greco-romană, vinul era considerat un dar al zeilor, spre deosebire de alte băuturi sau procedee care provoacă stări de exaltare. Mai precis, un dar al unui zeu anume, cu o personalitate la fel de metamorfică, de înşelătoare, de contradictorie ca şi vinul, anume un dar al zeului Dionysos.

Zeul extazului

Se crede îndeobştecă Dionysos ar fi un zeu specializat, zeul vinului;nimic mai fals. El este un zeu omniprezent, care stăpâneşte întregul domeniu al extazului şi al haosului fertil, încarnând capacitatea de a trece dintr-o lume în alta, dintr-un spaţiu/timp în contrariul acestuia, şi fragilitatea limitelor care par a defini fiinţe şi stări contradictorii. Între aceste multiple ipostaze se înscrie şi extazul provocat de vin – cea mai familiară formă de alunecare dintr-o identitate în alta.

Numele zeului, di-wo-nu-so, apare încă de pe la 1250 î.H. pe tabletele miceniene de la Pylos şi Chania, anulând pentru totdeauna ipoteza unei origini non-helenice a cultului dionysiac. Dionysos devine un personaj divin extrem de prezent în epoca arhaică, în cult, în literatură, ca şi în artele vizuale. Un moment de apogeu al mitografiei şi iconografiei zeului se situează în sec. VI-V a.Chr., când apar, mai întâi la Atena, spectacolele (concursurile) de tragedie şi comedie, organizate în cadrul sărbătorilor închinate zeului, Dionysiiledin fiecare primăvară şi Lenaiai, sărbătorile de iarnă ale zeului.

În mit, Dionysos este fiul lui Zeus şi al Semelei, „cel născut de două ori”:smuls înainte de soroc din pântecele Semelei, Dionysos e cusut de către Zeus în propria sa coapsă, de unde se va naşte apoi a doua oară la soroc. Copilul divin, urmărit de furia răzbunătoare a Herei, este încredinţat nimfelor Hyadede la Dodona, sau nimfelorNysaiai, stăpânele ţinutului de basm Nysa, undeva dincolo de Arabia. Aici, într-o grotă de porfir, Dionysos are o copilărie fericită, vegheat de Corybanţi şi de Silen. La vârsta adolescenţei, răzbunarea Herei îl ajunge din urmă, şi Dionysos, care tocmai descoperise viţa de vie şi vinul, îşi pierde minţile, pornind să rătăcească în întreaga lume. Astfel, el ajunge în Frigia, la sanctuarul zeiţei Rhea-Cybelei, unde, purificat de nebunie prin riturile străvechii zeiţe, primeşte de la Rhea roba rituală, stole, care îi va fi de-aici înainte veşmânt, nebrida– pielea de căprioară pe care o poartă mereu, şi thyrsul– ramura pe care se înlănţuie vrejul de iederă;zeul este iniţiat în teletai, riturile Cybelei-Rhea, care devin propriile sale iniţieri, tot aşa cum roba, thyrsul şi nebrida devin insemnele obligatorii pentruBacchoi, iniţiaţii din cortegiul lui Dionysos.

Răzbunare divină în codrii Traciei

Din Frigia, Dionysos pleacă mai departe, însoţit de alaiul său de satiri, nimfe şi menade în extaz, ajungând până în îndepărtata Indie, apoi înapoi în Elada. Aici însă, natura lui divină nu e recunoscută, ceea ce provoacă invariabil delirul temporar al celor culpabili:regele tracilor Edonieni, Lycourgos, dă iama în cortegiul lui Dionysos şi le înlănţuie pe nimfe, dar, în vreme ce lanţurile lor cădeau miraculos de la sine, Dionysos îi provoacă regelui un acces de nebunie, făcându-l să se arunce, înarmat cu dubla secure, labrys, nu asupra viţei de vie pe care voia să o distrugă, ci asupra propriului său fiu, pe care îl ciopârţeşte, trezindu-se apoi doar pentru a-şi vedea crima;înlănţuit la rându-i de Edonieni, care recunosc acum forţa fără egal a lui Dionysos, Lycourgos e îmbrăţişat de nimfa Ambrosia, prefăcută în viţă de vie, care îl sufocă.

Excesul de hărnicie al Minyadelor

La Orchomenos, în Beoţia, la curtea regelui Minyas, fiicele regelui refuză să participe la ceata frenetică, thiasos, închinată zeului care răspândise nebunia lui sacră în întreaga cetate, preferând să-şi continue ţesutul, însă războaiele lor învie, încep să dea frunze şi lăstari, şi să secrete lapte şi miere. Când Minyadele gustă din această hrană miraculoasă, îşi pierd orice stăpânire de sine şi-şi sfâşie copiii, a căror carne crudă o devorează.

O familie în delir

Nici măcar la Teba, cetatea de origine a mamei sale, Semele, natura divină a zeului nu e recunoscută. Dionysos pedepseşte cetatea, şi mai ales pe cele trei surori ale Semelei, Ino, Autonoe şi Agaue – cele care provocaseră în trecut nenoricirile Semelei din gelozie – făcându-le să-şi piardă minţile şi să rătăcească în ţinuturi neumblate, însoţite de cete de femei sălbăticite prefăcute în bacchantesau menade. Dintre cele trei fiice ale lui Cadmos, soarta cea mai tragică o are Agaue, mama regelui Pentheus. Fiindcă regele îl persecută pe Dionysos şi refuză să creadă în natura lui divină, Dionysos îl înşeală, ademenindu-l să pornească pe urmele Menadelor spre a surprinde dezmăţul la care bănuia că se dedau. Pentheus e luat drept ied sălbatic de ceata condusă de propria-i mamă, Agaue, care îl sfâşie şi se întoarce în cetate cu capul lui, asemeni unui trofeu de vânătoare, doar pentru a se trezi la cumplita realitate:acesta este subiectul tragediei lui Euripide, Bacchantele, una dintre operele literare cele mai impresionante ale Antichităţii şi o sursă de o excepţională valoare pentru înţelegerea dionysismului.

Delirul temporarpare aşadar să fie cea mai familiară formă de răzbunare a lui Dionysos, al cărui extaz devine astfel comparabil cu excesul euforic provocat de vinul băut în exces. Vom vedea în discuţiile următoare cum se reflectă aceste forme de reprezentare în civilizaţia antică.