În istoria Europei secolului XX, puține paradoxuri sunt mai intrigante decât Spania franchistă: o dictatură născută cu sprijinul Germaniei naziste și al Italiei fasciste, dar care, în momentul decisiv, a ales să nu intre în război alături de cei care o ajutaseră să se ridice. În centrul acestui joc de echilibru precar se află figura lui Francisco Franco, militarul rigid și conservator care a transformat Spania într-un regim autoritar de aproape patru decenii.

Cum a reușit Franco să reziste presiunilor lui Hitler, să evite un război devastator și să păstreze Spania pe marginea prăpastiei, fără să cadă în ea? Răspunsul începe chiar înainte de al Doilea Război Mondial.

Copilul disciplinat care a ales cariera militară

Francisco Franco Bahamonde s-a născut în 1892 într-o familie modestă din Galicia, într-o Spanie aflată în plină criză imperială. Pierderea Cubei și a Filipinelor zguduise încrederea într-o națiune odinioară mare, iar armata — umilită în ochii lumii — devenise tot mai atrasă de ideea unei renașteri autoritare.

Franco, timid și rezervat, a găsit în uniformă o identitate. La școala militară era disciplinat, tăcut, calculat — caracteristici care aveau să-i definească întreaga viață publică.

În anii 1920–1922 se remarcă în reorganizarea Legiunii Străine Spaniole, o unitate de elită creată după modelul Legiunii Străine franceze. Între 1921 și 1926 participă la campania sângeroasă din Maroc împotriva mișcării lui Abd-el-Krim. Performanțele de pe front îi aduc titlul de cel mai tânăr general din Europa.

Dar adevărata sa ascensiune urma să înceapă abia în 1936.

Războiul Civil Spaniol: când o națiune s-a rupt în două

Spania era un butoi de pulbere. Alegerile din februarie 1936 aduc la putere Frontul Popular, o alianță a stângii republicane, socialiste și comuniste. Dreapta conservatoare — profund legată de Biserica Catolică și de structurile militare — vede reformele anunțate ca pe un atac la identitatea Spaniei.

În acest climat polarizat, o parte a generalilor, coordonați de Emilio Mola, pregătesc o conspirație militară. Franco, aflat în aripa precaută a armatei, ezită la început. Dar pe 18 iulie 1936, în momentul decisiv, se alătură loviturii de stat: preia comanda trupelor din Maroc și declanșează ofensiva în sudul țării.

Lovitura de stat nu reușește să ocupe întreaga Spanie. Începe Războiul Civil Spaniol (1936–1939) — una dintre cele mai crunte confruntări ideologice ale secolului XX.

Războiul devine imediat un poligon geopolitic:

• Hitler trimite Legiunea Condor, avioane și artilerie modernă.
• Mussolini trimite trupe motorizate și voluntari.
• URSS susține Republica cu consilieri militari și armament.
• Mii de voluntari antifasciști vin în Spania în Brigăzile Internaționale.

În septembrie 1936, într-o reuniune a generalilor naționaliști la Salamanca, Franco este ales comandant-șef. La 1 octombrie, la Burgos, este proclamat Generalissimo și șef al statului.

Prin disciplină, propagandă și eliminarea rivalilor, Franco transformă treptat comandamentul militar într-o autoritate absolută. Pe 19 aprilie 1937 impune unificarea tuturor partidelor de dreapta sub FET y de las JONS, singura formațiune permisă după război.

Barcelona cade în ianuarie 1939, Madridul în martie. Pe 1 aprilie 1939, Franco declară oficial victoria.

Spania intră în era franchistă.

Cum a sfidat Franco presiunile lui Hitler

Când al Doilea Război Mondial izbucnește câteva luni mai târziu, Franco conduce o țară distrusă. Propaganda afișează triumf, dar realitatea este sumbră: foamete, lipsă de combustibil, industrie paralizată, zeci de mii de prizonieri politici.

Și totuși, Hitler crede că Franco îi este dator.

Hendaye, 1940: întâlnirea care a schimbat totul

Pe 23 octombrie 1940, la gara Hendaye (foto), Hitler și Franco se întâlnesc. Führerul are un plan: Spania să intre în război și să atace Gibraltarul, deschizând Mediterana pentru Axa Berlin–Roma.

Franco vine cu o listă imposibilă de pretenții: – sute de mii de tone de grâne, – petrol, – armament modern, – teritorii coloniale franceze din Maroc și Algeria.

Hitler, frustrat, îi spune mai târziu lui Mussolini că preferă să-și scoată câțiva dinți decât să mai discute cu Franco. Dar în acel moment, dictatorul spaniol câștigă timp prețios.

Non-beligeranță: neutralitatea cu două fețe

Franco declară Spania „non-beligerantă” — nu complet neutră, dar nici în război.

• Permite submarinelor germane să folosească porturile spaniole.
• Trimis Divizia Albastră (voluntari spanioli pro-fasciști) pe Frontul de Est.
• Exportă către Germania un mineral critic: wolframul, vital în producția de blindaje.

În același timp:

• păstrează canale diplomatice deschise cu Londra,
• negociază în secret cu SUA,
• menține controlul strict asupra frontierelor.

Spania dansează între tabere ca un acrobat pe sârmă.

Când războiul se întoarce împotriva Axei

După Stalingrad (1942–1943), balanța se schimbă. Franco înțelege că Hitler nu va câștiga.

Așa că:

• reduce exporturile de wolfram,
• retrage Divizia Albastră,
• adoptă o neutralitate explicită,
• se apropie de Washington în contextul Războiului Rece.

În 1953, un acord major este semnat cu SUA: baze militare americane pe teritoriul Spaniei în schimbul sprijinului economic. Tot în 1953, Vaticanul recunoaște oficial regimul. În 1955, Spania intră în ONU.

Țara se repoziționează diplomatic fără ca regimul să-și schimbe esența autoritară.

Moștenirea unei neutralități paradoxale

Neutralitatea Spaniei în al Doilea Război Mondial nu a fost un gest moral. A fost o strategie rece, menită să protejeze un regim născut din război civil.

Franco a jucat abil pe muchia intereselor geopolitice: a promis, a ezitat, a negociat, a amânat — până când cursul războiului i-a permis să își reorienteze alianțele.

Spania a supraviețuit furtunii mondiale nu prin forță, ci prin prudență extremă.

Iar Franco, liderul tăcut și calculat, a rămas la putere până în 1975, când moartea sa a deschis ușa unei tranziții democratice fragile, bazate mai degrabă pe tăcere decât pe confruntarea trecutului — celebrul pacto del olvido, „pactul uitării”.