⬆

Nepotul lui Mihai Eminescu – aventuri la Bruxelles

Autor: Laurențiu Vlad

Pe 30 decembrie 1903/12 ianuarie 1904, profesoara de istorie Mathilda Ilian din Brăila, ce locuia pe Bulevardul Carol, la nr. 174, pensionară, văduvă, singură întreținătoare a unui tânăr de 17-18 ani plecat la studii în Belgia, îi scria ministrului plenipotențiar al României de la Bruxelles, Eugen Mavrodi.

Memoriul aducea în fața diplomatului român situația în care se găsea în acel moment tânărul Victor Eminescu, fiul profesoarei din Brăila și al lui Matei Eminescu (1856-1929), fratele cel mai mic al poetului, care a fost ofițer în Războiul de Independență din 1877-1878, fiind în mai multe rânduri decorat pentru bravură. Victor Eminescu stătea la profesorul Jules Garsou, care, în schimbul a 180 de franci lunar, îi oferea pensiune, dar și pregătire pentru prima candidatură (februarie 1904), respectiv pentru bacalaureat (sesiunea din iunie 1904).

Din nefericire, continua mama îngrijorată, fiul ei s-a întâlnit cu doi compatrioți, Florian Becescu, poetul funcționar al Serviciului public al Poștelor și Telegrafului din Pitești, și Vasile Butză, mai vechea noastră cunoștință, care, aparent, l-ar fi îndepărtat pe tânărul Eminescu de proiectul său de început. Pe 3 ianuarie 1904, Vasile Butză reușea să-l mute pe Victor Eminescu de la profesorul Garsou, silindu-l pe acesta din urmă să-i dea și 114 franci, atât mai rămăseseră din cei 180, cât era înțelegerea pe o lună cu Mathilda Ilian (totul se calcula până pe 25 a lunii).

Mama se temea, așa cum mărturisea în epistola ce o trimitea Legației României de la Bruxelles, că anturajul (cel pe care îl dezvăluise deja, dar poate și altul, necunoscut, eventual unul feminin!) ar putea să-i zădărnicească fiului său, ce nu împlinise vârsta majoratului, viitorul. Mai mult, l-ar putea împinge în mizerie și spre cine știe ce acte necugetate.

Dar cum ar fi putut să-l mobilizeze pe un înalt funcționar aflat în slujba statului român la Bruxelles această istorie personală, emoționantă, e adevărat, când era spusă de o mamă îndurerată, ce-și dedicase întreaga viață educării tinerilor? Dincolo de argumentele emoționale, Mathilda Ilian presăra și unele patriotice, ce puteau să pară doar retorice, caragialești, pe alocuri, cum că țara pierdea un om vrednic, pe care s-ar fi putut bizui! După 30 de ani într-o slujbă publică, la catedră, Mathilda Ilian credea că statul, prin reprezentantul său, era singurul în măsură să rezolve o problemă ce părea, mai degrabă, una particulară. Dar să dăm glas epistolei care are un farmec aparte:

„1903 Decembrie 30/12

Bulevard Carol 174 Brăila

Domnule Ministru,

Sub-semnata, fostă profesóră, actualmente pensionară, [...], fiind văduvă și avénd un singur fiu, anume Victor Eminescu, în etate de 17-18 ani, l-am trimis la Bruxelles pentru a termina studiile, încredințându-l Dlui profesor Jules Garsou, Avenue Ducpétiaux, 83. Pentru pensiune și studiu îi plăteam 180 de fr. lunar; iar Dsa era obligat ca în Februariu să facă ca fiul meu să ia prima candidatură și în Iunie bacalaureatu[l]. Din nenorocire, fiul meu face cunoscință la Bruxelles cu 2 Români, anume: Dnu Florian Becescu și Dnu Basile Butza, cu care să sfătuesce să se mute de la profesorul la care lu plasasem eu. Fiul meu mă însciințază despre aceasta, eu îi răspund și mai aspru și mai rugător să [...] stea pe loc, mai ales că în Februariu trebue să dea examen, dar să vede că influența prietenilor sau vocea vreunei pasiuni au fost mai puternice de cât ruga unei mume, care a jertfit tot numai ca fiul ei să-i facă fericirea bătrâneței și să fie folositor țerei séle. În ziua de 3 Ianuariu st. n., fiul meu, însoțit de Dnu Butza (pe care nu lu cunosc, nici n-a avut vreo autorizație de la mine), s-au dus la Dnu Jules Garsou, forséză pe om a-i da bagajele și 114 fr. rest din rata lunară de 180 fr, și care lună începea de la 25 Ianuariu 1904, plus 20 de fr., ce trimisesem pentru buzunar, total 134 fr. Spune Dnului Garsou că e împuternicit de mine. Dar unde îi este actul [...]?

Primesc de la Dnu Garsou o scrisóre și o declarație a Dlui Butza. De la Dnu Butza o scrisóre și de la fiul meu 2 cărți poștale. Din tóte aceste scrisori, eu cred că fiul meu a căzut pe mâni speculante, fie de bărbați, fie de femei și că fără nerușinare mi se scriu minciuni pentru a trimite bani. Eu sunt réu bolnavă și nici bani n-am pentru a veni la Bruxelles sé véd ce e? De aceea, Domnule Ministru, ca una ce am adus servicii țerei mele timp de 30 de ani, cu lacremi în ochi și cu profund respect, vin a vé ruga să bine-voiți a trimite o cercetare să smulgeți pe acest copil din prăpastiea în care e gata a cădea și de nu mai e posibil a locui la Dnu Garsou, cel puțin să i se aleagă o gazdă onestă și să meargă în tóte zilele la Dnu Garsou pentru a face lecțiuni pregătitóre și numai când Dnu Garsou 'mi va scrie că e apt de a trece examen, atuncea voiu trimite taxa. Acest copil e fórte deștept, ast-fel că póte să fie de trebuință țerei; iar de va fi lăsat în voea întâmplărei póte să se dedea la tóte viciile, să ajungă în mizerie și la urmă să se ucidă. Dnii care stau cu el sunt trecuți de 30 de ani și au făcut un mare păcat de au ajutat un minor și l-au luat de unde-lu plasasem eu; cu asta au sdrobit liniscea și sănătatea unei mume, precum și viitorul unui fiu al țerei Rómânesci.

Primiți, vé rog, Domnule Ministru, înalta stimă și considerație ce vă păstrez.

Mathilda Ilian”

Legația României la Bruxelles îi răspundea Mathildei Ilian pe 8/21 ianuarie 1904. Preciza că Florian Becescu nu era amestecat în mutarea lui Victor Eminescu de la profesorul Jules Garsou, că numai Vasile Butză, ce urma de mai multă vreme cursurile Școlii Politehnice din Bruxelles, era responsabil de aceasta. Mai mult, Butză l-a deposedat pe tânărul naiv și de o bună parte din banii ce-i luaseră de la profesorul Garsou, cu titlul de împrumut, numai că în acel moment era de negăsit, căci părăsise orașul. În plus, profesorul refuza să-l mai primească pe Victor Eminescu în pensiune și la pregătire.

Bulevardul Anspach din Bruxelles, în jurul anului 1900

Așadar, Legația îi transmitea Mathildei Ilian că trebuia să aibă în vedere două posibile variante, fie să-i plătească studiile fiului ei, fie să trimită vreo 200 de franci pentru reîntoarcerea acestuia în țară. Indiferent de opțiune, banii puteau fi trimiși chiar pe adresa Legației, în cazul în care mama nu avea încredere că fiul ei îi va folosi cum se cuvine.

„S-a rupt firul iubirii”

Pe 7 ianuarie 1904 Mathilda Ilian îi scria cu amărăciune fiului ei, dedublându-se, spunând că îi trimite acea carte poștală „Dna Mathilda” și stăruind asupra faptului că între ei „s-a rupt firul iubirii”, că ea nu-i mai este mamă, iar el nu-i mai este fiu, dar are datoria să-l întrețină până la împlinirea vârstei de 21 de ani. De aceea, a decis să-i aloce lunar câte 100 de franci, iar dacă se va duce să facă pregătire zilnic cu profesorul Garsou, îi va trimite acestuia 375 de franci pentru taxele școlare. Dacă nu accepta să-l frecventeze pe profesor, mama îi propunea, ironic, rebelului său fiu, care stătea atunci pe Chaussée d'Ixelles (la nr. 248), soluția ca unul dintre prietenii lui să-i plătească taxele, iar de va fi să reușească la examene, banii vor fi returnați imediat generosului amic.

Dar până pe 1 februarie mai era mult de așteptat. Scrisoarea primită de la mama sa îl descumpănise pe fiu. Lipsit de nu mai puțin de 80 de franci din cei 114 recuperați de la Garsou, cu cât îl împrumutase pe Vasile Butză (sau cu cât îl înșelase fostul ofițer, nu știm care era adevărul), datornic, cu o parte din cărțile din care trebuia să studieze amanetate sau numai... pur și simplu mincinos, nu avem nicicum vreo certitudine, novicele Victor Eminescu cerea încă o dată sprijinul ministrului României la Bruxelles pe 24 ianuarie 1904 (se pare că mai profitase de generozitatea acestuia, dar și de cea a altor persoane de la Legație). Spunea că ar fi putut să se țină până pe 1 februarie cu 15 lei, numai că a trebuit să plătească o datorie pe niște cărți pentru examene luate de la „antiquarul Vita (Galerie du Commerce 30)”. Adăuga apoi că nu e nimic mai degradant decât cerșitul, dar îi cerea (totuși) diplomatului român un împrumut: „În ultima expresie de desnădejde vé rog mai făceți-vé milă (deși nu o merit) și ajutați-mé cu încă 10 lei”.

Nu știm dacă Victor Eminescu și-a îndeplinit până la urmă promisiunea făcută mamei continuându-și studiile la Bruxelles. Cu certitudine a încercat să-i mai aline supărarea dedicându-i o poezie pe care o publica în ziarul „Cronica” (26 iunie 1904). Se găsea tot în capitala Belgiei. Poate că a și devenit student la Universitatea Liberă sau la Universitatea Nouă, căci l-am regăsit, pe la începutul lunii august, la una dintre ședințele furtunoase ale Societății Studenților Români din Bruxelles, unde era insultat, alături de președintele acesteia, Florian Becescu, de unii membri mai recalcitranți (a se vedea corespondența din Bruxelles publicată în „Cronica” din 3 august 1904)...

Poate că tânărul rebel din Brăila s-a reconciliat cu mama sa și cu sine. Cert este că nu l-am identificat printre cei care și-au încheiat studiile cu un doctorat la Universitatea Liberă din Bruxelles. Poate s-a oprit la licență, poate s-a reîntors în țară... din păcate, despre viața sa de student nu putem să dăm seamă în momentul de față decât pentru acea nefericită lună a începutului de an și cele două episoade fugitive din vara lui 1904.

Victor Eminescu a devenit avocat și publicist

Până la urmă, se pare că Victor Eminescu a obținut o licență în științe juridice la Universitatea din București, cum arăta Lucian Predescu în Enciclopedia României. Cugetarea, deși fratele vitreg, Gheorghe Eminescu, susținea în amintirile sale că „urmase Dreptul la Bruxelles”, făcând apoi o carieră de avocat (și de publicist, ca director la „Democrația” și redactor la „Secera” din Brăila). A scris și poezii, versificări ce erau mai degrabă imitații după cele ale unchiului său, încă de pe vremea când era elev la liceu, pe care le-a publicat în jurnalul brăilean „Șoimul”, chiar în „Convorbirile Critice” ale lui Mihai Dragomirescu și, cum am văzut mai sus, în „Cronica” bucureșteană a lui Nicolae Basilescu. A mai publicat prin anii 1940 în „Gazeta Refugiaților” câteva pagini de amintiri despre unchiul său cu diferite ocazii comemorative ori festive.

S-a căsătorit de două ori, întâi cu Eugenia Petrescu, care i-a dăruit două fete (Raluca și Eugenia), iar apoi cu Șura Basistaia, cu care a avut încă trei (Natalia, Aglaia și Didona), ne spunea biograful lui Eminescu, Augustin Z.N. Pop.

Se pare că la întoarcerea de la Bruxelles, cu banii luați din vânzarea uneia dintre casele mamei sale, se va fi instalat într-o cameră mobilată pe Strada Regală din Capitală, petrecându-și timpul în compania unor scriitori, precum George Gregorian, Al. George, Cazaban, Dragoslav, Victor Eftimiu, cărora le „plătea ca un Mecena cafelele, capuținerele și șvarțurile” la Terasa Oteteleșanu. Gheorghe Eminescu mai spunea despre fratele său că „era un boem pe lângă care eroii lui Henry de Murger păreau simpli ucenici”.

Era un bun povestitor, un om cultivat, cunoscător al literaturii universale și s-ar fi putut crede că, „dacă moștenea firea de boem” a unchiului său, i-a moștenit și geniul. Era conștient însă că nu era așa! Tot Gheorghe Eminescu evoca în amintirile sale un moment în care Victor, proaspăt mobilizat în Regimentul I Geniu, s-ar fi întâlnit la Iași cu Alexandru C. Cuza (și el fost student la Bruxelles), care îi fusese profesor, și ar fi purtat această conversație:

„— Mă Victore, de câte ori te văd, îmi amintești prietenia care am avut-o cu moși-tu. Dar spune drept, este vreo asemănare între tine și el?

— Foarte mare, domnule profesor, Mihai a fost un geniu și eu am făcut armata la Geniu.”

Anecdotic, amintim că numele Victor Eminescu a fost dat unui personaj dintr-o peliculă modestă (cum menționa cronica din 23 martie 1942 publicată în „New York Times”), intitulată „Secret Agent of Japan”. Rolul era interpretat de actorul american de origine italiană Frank Puglia. În film mai apar două personaje de origine română, Constantine Dimitrius Alecsandri și soția sa, interpretate de Steve Geray și Hermine Sterler.

În 1949, Victor Eminescu părăsea această lume.

Fragmentul face parte din articolul „Viață de student român în străinătate, la început de secol XX. Stop-cadru: Belgia, Universitatea Liberă din Bruxelles”, publicat în numărul 256 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.