Neagoe Basarab, un început de domnie plin de peripeții

Domnitor muntean, plin de evlavie și erudit, viteaz și dibaci în meșteșugul armelor și organizarea armatei, iscusit gospodar, politician desăvârșit, un abil diplomat, un domn ager și bun psiholog, cu reale calități de pedagog, Neagoe Basarab, a fost omul epocii sale.

Cel care a reușit să lase în urma sa celebrele „Învățături” către fiul, Teodosie, a condus țara Românească după principii europene, renascentiste, a transformat Argeșul în Capitala Ortodoxismului, a reușit să fie în atenția regilor Ungariei, a sultanilor, a Papei sau a venețienilor. Totodată, Neagoe Basarab este primul boier ajuns domn al Țării Românești, prin intermediul „partidului” Craioveștilor.

Începuturile domniei lui Neagoe Basarab sunt pline de peripeții, intrigi, trădări, răsturnări de situație, în funcție de interesele boierilor munteni sau ale Marilor Puteri.

Identitatea omului medieval

Toate acestea trebuie privite prin prisma identității omului medieval. Care „se articulează într-o sumă de solidarități. Cea mai restrânsă în societatea veacului de Mijloc este obștea rurală, iar cea mai largă este comunitatea creștină. Între aceste limite sunt alte solidarități, precum structurile profesionale, comunele urbane, stările politice, țările, comunitățile naționale sau comunitățile statale. Omul medieval își definește identitatea prin apartenența la mai multe din aceste solidarități. Iar solidaritatea națională ori cea statală nu are în conștiința lui, cu siguranță, cea mai mare consistență în raport cu alte solidarități”¹.

În calitate de fiu „legitim de mari boieri Craiovești, ctitorii Mânăstirii Bistrița, care a fost un mare focar de cultură, asemănătoare în im portanță Mânăstirii Neamț din Moldova” , Neagoe Basarab a primit o educație² și o cultură aleasă, în limba slavonă, specifică acelei vremi, „religioasă în primul rând, dar nu numai religioasă”³. Astfel că, Neagoe Basarab și-a format cultura “în atmosfera vieții cărturărești de la Bistrița”⁴. Astfel, pe lângă învățătura de carte bisericească slavonă, domnitorul muntean și-a desăvârșit formația sa intelectuală, artistică, prin inițierea în arta militară și politică, dar și prin însușirea manierelor feudale de curte sub trei voievozi, la curtea domnească.

Fiind dotat cu însușiri deosebite, a reușit o ascensiune rapidă în Sfatul domnesc, la vârsta de 19-20 de ani deținând funcția de postelnic sau statornic în timpul domniei lui Radu cel Mare, ca și în timpul lui Mihnea cel Rău, iar în timpul lui Vlăduț este deja, comis. Absența lui Neagoe Basarab din Sfatul domnesc în perioada 1495-1501 este pusă pe seama absenței sale din țară. Istoricii presupun, că în tot acest timp domnitorul ar fi călătorit în Ungaria și la Constantinopol, pentru a-și împlini educația și a-și forma gustul artistic.

Puiul leului - fiu spiritual al mitropolitului Nifon

I. Ionescu crede că, „trăind un timp în preajma mitropolitului Nifon, al cărui fiu sufletesc era socotit, având legături strânse cu mitropolitul Maxim și învățatul Macarie, tipograful primelor noastre cărți, Neagoe Basarab a avut prilejul să-și însușească o largă cultură, specifică vremii sale”⁵.

De asemenea, Maxim Brancovici a fost un alt prelat învățat, cu care a venit în contact direct. Maxim, de origine valahă, a fost fratele despotului Iovan Brancovici al Serbiei (1496-1502); înrudit cu legendarul cneaz Lazăr, mort eroic la Kosovopolje în 1389, dar și rudă și cu Sf. Nicodim de la Tismana, Maxim s-a născut la Prilepac.

„A venit în țara noastră, la curtea lui Radu cel Mare, în 1503, ca ieromonah (1496), din mânăstirea Bersakova, aducând cu sine pe mama sa, Anghelina și chemând apoi și pe nepoata sa de frate, Milița, fiica des potului Iovan (nepoata sau ruda sa apropiată). Este ridicat în treapta arhieriei, iar după plecarea mitropolitului Nifon din țară, prin anul 1505, ajunge mitropolitul Ungrovlahiei” ⁶ .

În jurul vârstei de 20 ani, Neagoe intrase deja în viața publică, deoarece „la 28 ianuarie 1501 deținea titlul de jupan și dregătoria de postelnic alăturate numelui său într-un act de familie”⁷. Meritele personale, descendența dintr-o familie remarcabilă au făcut ca înaintarea pe scara dregătoriilor să fie rapidă pentru el: într-un hrisov emis la 15 ianuarie 1501 era numit mare stratornic (postelnic)⁸, dregătorie pe care o va deține până la 9 iulie 1509⁹.

Cât a îndeplinit slujba de mare postelnic, Neagoe a devenit chiar și „socotitorul” lui Nifon, deținând această funcție numai între anii 1503-1505, perioadă cât patriarhul a stat în țară. Dar Nifon, ajuns între timp mitropolit al Ungrovlahiei în ultima parte a rezidenței lui la nord de Dunăre, l-a înfruntat pe domnul Țării Românești, aplicând prea „ortodox” principiile dogmei: a refuzat s-o căsătorească pe sora acestuia, Caplea, cu Bogdan, un boier moldovean pribeag. Într-o asemenea situație, Radu cel Mare a decis să se debaraseze de incomodul mitropolit.

Spre deosebire de ceea ce se știa din Viața lui Nifon, unde s-a scris că mitropolitul a fost caterisit, documentele athonite inedite au relevat că, în realitate, abilul domn l-a determinat pe Nifon să părăsească Țara Românească de bună voie. În acest sens, la plecare, Nifon a primit bani și daruri, pe care le-a folosit ulterior, pentru ctitoriile sale din ținutul Sfetagorei. Astfel se înlătură afirmația din Viața lui Nifon cum că Neagoe, periclitându-și viața și poziția, l-ar fi adăpostit și hrănit pe mitropolitul caterisit, hulit și izolat¹⁰.

În altă ordine de idei, pentru aceeași perioadă, cronicarii au reținut că Neagoe a deținut slujba, rarisimă în veacul al XVI-lea, de vătaf de vânători¹¹.

Postelnic la curtea domnească și vătaf de vânători

Ca postelnic, trebuia să fie sfetnicul domnului în problemele de politică externă și să știe limbile străine de circulație internațională, astfel că, în timpul călătoriilor Neagoe a învățat, ori mai probabil și-a perfecționat cunoștințele în domeniul limbilor știute de acasă: slavona, elina, latina, osmana.

Totodată, cât a stat alături de Nifon, a progresat în aprofundarea acestor limbi, osmana fiind bine cunoscută fostului patriarh, de când stătuse la Istanbul. Nu este exclus, ca relațiile Craioveștilor cu Sibiul și drumul în Ungaria, să-i fi adus viitorului postelnic, oarecare noțiuni de limbă germană și maghiară.

Contactele cu realitățile altor țări, precum și legăturile cu Nifon, bun jurist și cunoscător al dogmei, au determinat și o aprofundare mai adâncă a lui Neagoe în câteva domenii pline de meandre și subtilități. Astfel, slujba de vătaf de vânători, „cu caracter semimilitar”, i-a permis să participe neîntrerupt la viața ostășească, să nu piardă exercițiul mânuirii armelor, al călăriei etc¹².

Sub Mihnea Cel Rău

Afirmarea ca dregător, căsătoria cu Despina Milița, legătura de rudenie stabilită prin ea cu Maxim Brancovici, devenit mitropolit al Ungrovlahiei, capabil să medieze relația dintre țara Românească și Moldova, descendența din Craiovești, au făcut ca Neagoe să fie menținut și folosit ca jupan, vlastelin și mare postelnic de noul domn, Mihnea cel Rău (1508 – 1510).

Mihnea a procedat astfel, căci în prima fază a domniei a căutat să-și consolideze poziția, fără să-i supere pe Craiovești. În primăvara – vara lui 1509, și-a schimbat atitudinea, trecând la măsuri antiboierești. Între cei amenințați și urmăriți s-au numărat și Craioveștii, deși domnul „le jurase” că nu le va face nici o „răutate”, iar dintre ei cu vajnică ură, a fost prigonit „preacucernicul Neagoe”, destinat gâdelui […]¹³.

Radu Ciobanu, folosind mai multe izvoare istorice, a prezentat instaurarea domniei lui Neagoe Basarab, astfel:

„Craioveștii nu au așteptat ca domnul să ajungă să ia măsurile pe care le-a gândit împotriva lor. Prudenți, s-au refugiat în grabă, în sudul Dunării, la ruda lor, pașa din Nicopol, care le oferea pe lângă sprijinul lui și protecția sultanului, al cărui reprezentant era la Dunăre. De acolo, în siguranță, Craioveștii au trimis soli, sibienilor, care, înștiințați de cele petrecute în octombrie 1519, au trimis o delegație la Târgoviște, pentru a întreba ce soartă au Craioveștii”.

Furios, Mihnea Vodă a trecut la represalii: le-a confiscat averile, le-a ars curțile, le-a distrus ctitoriile, dintre care Bistrița a avut cel mai mult de suferit, ea fiind „bătută cu tunurile”. Apoi, Mihnea cel Rău, probabil, în toamna lui 1509, l-a asociat la tron pe fiul său, Mircea și i-a dat spre cârmuire Oltenia. Actul marca pe de o parte, dorința de a-și întări tronul, pe de alta, lovirea dregătoriei principale deținute de Craiovești, Bănia Olteniei.

Riposta a fost imediată și violentă. Craioveștii susținuți de Mehmet beg și-au strâns oaste începând din noiembrie 1509, iar în ultima parte a lui ianuarie 1510, în plină iarnă, pe podul de gheață întins peste Dunăre au trecut în țara Românească. Oastea țării comandată de Mircea, fiul lui Mihnea, îi aștepta pe Craiovești la Cotmeana, ctitoria domnului Radu I. Locul fusese ales cu grijă, căci acolo exista o puternică incintă fortificată, capabilă să reziste unui atac și eventual unui scurt asediu.

Craioveștii și-au împărțit armata în trei grupări, încredințând comanda celei principale, viitorului șef al familiei, Neagoe. Ajuns pentru întâia dată slujitor al lui Marte, acesta și-a arătat din plin calitățile de comandant militar. A pregătit oștenii și a atacat prin surprindere în noaptea de 9 către 10 februarie 1510. Rezultatul a fost pe deplin satisfăcător: întreaga armată domnească a fost distrusă, numai „Mircea, cu o slugă a lui, Stoican” au scăpat sărind pe o ferestră, iar apoi au fugit în Transilvania.

Lupta nu s-a terminat aici. Mihnea, sprijinit de regalitatea maghiară, a revenit, încercând pentru ultima dată, printr-o acțiune vijelioasă a călăreților, să-și reia tronul. A eșuat, căci a fost biruit, se pare, la Gherghița și apoi urmărit și hărțuit pe valea Oltului până la Sibiu, unde își va găsi refugiul. Acolo nu va mai trăi mult, căci, la 12 martie 1510, la ieșirea din biserica catolică a fost asasinat, pe stradă, de Dimitrie Iacșici, de Danciu și de Albu vistier.

„Imediat, ucigașii s-au suit în turla bisericii de unde, au anunțat pieirea lui Mihnea cel Rău. Sibienii i-au pedepsit pe cei trei mari boieri din țara Românească, linșându-i pe loc” ¹⁴ .

Lupta pentru tronul Țării Românești

Iată, cum prezintă documentele vremii, ascensiunea la conducerea Țării Românești a lui Neagoe Basarab, modalitate de a găsi numeroase asemănări și deosebiri între părerile istoricilor, asupra aceluiași eveniment istoric.

În locul lui Mihnea cel Rău, coaliția Craiovești – turci (reprezentați prin Mehmed beg, pașă de Nicopole), a ridicat în scaun pe Vlad cel Tânăr, frate cu Radu cel Mare, numit datorită vârstei, „cel Tânăr” sau Vlăduț (1510-1512). Fiind obligat puternicei familii a Craioveștilor căreia îi datora poziția sa, Vlăduț i s-a arătat deosebit de recunoscător, redându-i toate dregătorile și moșiile de care fusese păgubită.

În acest context, Neagoe, câștigătorul principalei biruințe contra lui Mircea și apoi a lui Mihnea, a fost ridicat la dregătoria de comis, superioară celei deținută anterior, de postelnic. El a apărut pentru întâia oară în calitate de comis, ca martor într-un hrisov domnesc scris la Curtea de Argeș, la 24 aprilie 1510 și pentru ultima dată, în altul, la Buzău, datat 28 noiembrie 1511¹⁶.

Încercând să se apropie de regatul maghiar, recunoscându-i supremația regelui Vladislav al II-lea, în 1511, Vlad cel Tânăr a urmărit să se distanțeze de Craiovești și de aliații acestora, turcii¹⁷. Conflictul domnului cu Neagoe, extins la toți Craioveștii, a căpătat prima expresie concretă, evidentă, după data de 28 noiembrie 1511, când toți membrii acestei familii au fost excluși din sfatul țării¹⁸.

Imediat, Craioveștii au plecat din nou în sudul Dunării, la Mehmet beg, care le putea oferi ajutor militar și protecție în numele sultanului. De acolo, în siguranță, au luat legătura cu rudele lor – Ibrahim pașa, Mustafa pașa – ca și cu prietenii lor din rândul turcocrației, cerându-le ajutorul și a cordul în vederea unei acțiuni împotriva lui Vlăduț. Procedeul a fost înțelept întrucât au putut evita astfel să fie acuzați de rebeliune împotriva Înaltei Porți, așa cum a încercat s-o facă, fără a reuși, Hasan, beilerbeiul Rumeliei, prin scrisoarea adresată sultanului.

Tot pentru a obține un sprijin larg al turcocrației, pentru a nu-i oferi un pretext în vederea unei expediții cu consecințe incalculabile, împotriva Țării Românești și pentru a se întări militar, însuși Barbu banul s-a dus la Vidin și a cerut ajutorul co mandantului garnizoanei din cetate, Hasan beg Mihaloglu. Obținându-l, a realizat o sporire a forței de șoc a armatei pribegilor.

După o intensă, rapidă și temeinică pregătire a oștirii lor, susținută de cea a otomanilor, Craioveștii au trecut la acțiune. În calitate de comandant al ar matei lor a fost ales, Neagoe. Era la începutul maturității, energic, capabil, talentat în mânuirea armelor și manevrarea trupelor pe câmpul de bătaie, calități ce-i garantaseră reușita în confruntarea cu fostul domn, Mihnea cel Rău.

Campania s-a desfășurat în ianuarie 1512, tot iarna, asemenea aceleia care-l adusese pe Vlăduț pe tron. Din nou, platforma de gheață care acoperea Dunărea a servit oștenilor veniți din sud pentru o trecere ușoară a frontierei. Vlăduț, înștiințat despre amblele preparative ale dușmanilor lui s-a gătit de război și a așteptat în fruntea oastei domnești. Lupta s-a dat la 23 ianuarie 1512, într-o dimineață geroasă, la Văcărești, den jos de București. „Acolo, bătându-l l-au și prinsu viu și i-au tăiat pașa capul, supt un păr în București. Trupul lui l-au dus la mănăstirea frățâne-său, la Deal, de l-au îngropat lângă frate-său Radul vo-dă”¹⁹.

Victoria și tronul

În Letopisețul Cantacuzinesc se arăta, clar, că „victoria lui Neagoe Basarab împotriva lui Vlăduț s-a datorat și trădării unor mari boieri din apropierea domnului: Calotă vornicul și alți boiari au viclenit de cătră Vlăduț vodă și i-au tăiat capul lui”²⁰, deoarece „nimeni din Ardealul unde, noul voievod, menit în câțiva ani unei înălțări regale, Ioan Zapolya, era reprezintat prin Nicolae Turöczy, nu alergase în ajutorul nenorocitului tânăr”²¹.

August Treboniu Laurian făcea următoarea observație: „când se auzi la Bu curești de trecerea turcilor peste Dunăre, boierii uciseră pe Vlăduț și aleseră domn pre Neagu Basarabă, fiul spiritual al patriarhului Nifon, om cu mari calități, inimos, generos, religios, amic al păcii și al artelor frumoase (...).La 12 februar, Neagoe dădea, ca Băsărabă, cu mila lui Dumnezeu, Domn muntean, o scrisoare din Târgoviște unde începea o domnie evlavioasă, de strălucite ctitorii, de bună pace pentru toată lumea”²².

Ion Eliade Rădulescu în Historia romanilor sau Dacia și România, ne spune că: „Neagoe adveni la tron la anu 1514 și administră cu blândețe și înțelepciune, împăcă partidele și făcu multe bunătăți”, iar Grigore Tocilescu concluziona: „Neagoe, deși se urcă pe tron stropit de sânge și cu ajutor turcesc, dar reuși a pune bună orânduială și odihnă între popor și în biserică și a ține în frâu boierimea cea gâlcevitoare și totdeauna gata de sânge. Prieten cu toți vecinii, el n-a purtat nici un război în tot cursul domniei sale de 9 ani și jumătate.”

De asemenea, triumful Craioveștilor a reprezentat un important succes turcesc în țara Românească, deoarece un candidat al turcilor pe tronul Țării Românești și o boierime servilă, erau factori ce ușurau subjugarea țării intereselor turcești.

Începutul domniei lui Neagoe Basarab, modalitatea prin care acesta a ajuns la cârma voievodatului muntean, politica internă și externă desfășurată pe parcursul domniei sale, ne impun să credem că independența politică a Țării Românești a fost pe cale de dispariție, din păcate, politica Craioveștilor de venind, de fapt, ,,politica întregii țări.”

Foto sus: Neagoe Basarab și soția sa, doamna Despina, în tabloul votiv de la Mănăstirea Curtea de Argeș

NOTE

1. Stelian Brezeanu, Romanitatea orientală în Evul Mediu, Ed. All, București, 1999, p. 8.
2. Șt. Ștefănescu, Bănia în țara Românească, p. 124. 3.T.G. Bulat, Personalitatea religioasă a voievodului Neagoe Basarab al IV-lea, Craiova, , “Studii și materiale de istorie medie”, vol. V, 1962, p. 198.
4. Șt. Ștefănescu, op. cit., p. 124.
5. I. Ionescu, op. cit., p. 659.
6. Ibidem, p. 660.
7. D.R.H. B. țara Românească, vol. II, p. 8.
8. Ibidem, p. 31.
9. Ibidem, p. 137.  
10. Gavril Protul, Viața lui Nifon, p. 48, 93,142.
11. Radu Popescu, op. cit., p. 43.
12. Radu Ciobanu, op. cit., p. 49-50.
13. Gavril Protul, op. cit., p. 123
14. Radu Ciobanu, op. cit., p. 56-57.
15. Ștefan Ștefănescu, Țara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la Mihai Viteazul, Ed. Academiei, 1970, p. 86-87.
16. Radu Ciobanu, op. cit., p. 57.
17. Șt. Ștefănescu, op. cit., p. 86-87.
18. D.R.H., B., Țara Românească, vol. II, p. 91.
19. Radu Ciobanu, op. cit., p. 6061.
20. xxx, Istoria Țării Românești (1290-1690). Letopisețul Cantacuzinesc, p. 21.
21. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, Ed. Enciclopedică, București, 1996, p. 202. 22. Ibidem.