Naţionalismul suedez şi problema uniunii cu Norvegia
În 1814 Norvegia a fost obligată să intre într-o uniune cu ţara vecină. Noua formulă politică nu s-a bucurat niciodată de prea mare popularitate în rândul norvegienilor. De asemenea, Norvegia îşi pava mai în repede drumul spre democraţie decât partenera de uniune. Totodată, naţionalismul norvegian care includea dezideratul lichidării uniunii devenea din ce în ce mai puternic.
În Norvegia partidul ţărănesc Venstre (“Strânga”) era cel care manifesta o atitudine pur naţionalistă. În Suedia dimpotrivă, grupările de dreapta erau cele care în mare măsură se bazau pe discursul naţionalist. Atitudinile în chestiunea uniunii politice reflectau asadar atât naţionalismul mai liberal al stângii norvegiene, cât şi pe cel agresiv venit din partea Suediei.
Problema uniunii era principalul subiect de dezbatere de politică externă pe care l-au avut în vedere politicienii suedezi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dar şi în Suedia, şi în Norvegia se contura o reticenţă tot mai mare faţă de veleităţile de mare putere ale primei. Liberalii suedezi şi social-democraţii erau foarte critici la adresa discursului naţionalist exacerbat pe care îl propaga tocmai curentul “Suediei mari”. Mai mult, se părea că exista o întrecere la capitolul cum să fii cel mai suedez dintre suedezi, după cum remarca poetul Fröding citat de ziarul Dagens Nyheter.
În tabăra activiştilor (opozanţii Norvegiei) se găsea Asociaţia Patriotică (Fosterländska Förbundet) şi oficiosul ei, Göteborgs Aftonblad cu Rudolf Kjellen ca ziarist principal. Activiştii priveau problema uniunii dintr-un unghi foarte îngust şi pur naţionalist. Mai precis, spiritul patriotic trebuie întărit prin susţinerea exclusivă a intereselor ţării. Se afirma foarte răspicat voinţa de fier a naţiunii şi însemnătatea sa:“acolo unde se vor înălţa culorile galbene şi-albastre, acolo ne vom afla şi noi, printre luptătorii din primele rânduri. Patria este cea în slujba căreia ne aflăm, pentru onoarea şi gloria sa”. Cam astfel se scria prin Göteborgs Aftonblad.
Se pare că activiştii năzuiau în cunostinţă de cauză ca Norvegia să se menţină în subordinea Suediei, fie şi prin război sau ameninţarea cu războiul. Motivaţia pentru o astfel de luare de poziţie era aproape exclusiv naţionalistă:sentimentul patriotic trebuia cimentat, iar puterea şi virtutea Suediei trebuiau afirmate şi în afara graniţelor.
Unul dintre cei mai radicali naţionalişti în privinţa chestiunii uniunii nordice a fost C.A. Reuterskiöld, care într-o epistolă privată se exprima cam aşa:“voi nu vedeţi că este de dorit un război, că este singurul care acum poate să dezmorţească şi să unească un popor vlăguit de atâta pace? Eu vreau război, dar nu se poate – pentru numele lui Dumnezeu – nu se poate fără să atacăm Norvegia. Şi ultima mea speranţă acum este un atac împotriva Norvegiei! Haideţi să facem tot ce ne stă în putintă pentru a-l provoca îndată!
Chestiunea uniunii a luat ulterior, începând cu 1880, o turnură ultraconservatoare şi ultranaţionalistă în anumite cercuri de dreapta, care s-a amplificat odată cu conflictele vamale. S-a impus legătura foarte strânsă între protecţionism, politica unionist-naţionalistă şi o viziunea vădit conservatoare. Chiar dacă probleme vamale erau determinate în bună parte de interese personale, în dezbateri se miza pe acelasi discurs patriotic, în a cărui logică liberul comerţ ar fi reprezentat o cădere periculoasă spre internaţionalism.
In contextul rusificării Findandei (ruşii îşi doreau acum o integrare totală a regiunii), ameninţarea dinspre est devenea cât se poate de reală. Era nevoie de o soluţia privind apărarea ţării. Adesea se punea accent pe relaţia dintre problema siguranţei naţionale şi aceea a dreptului de vot. Grupurile de dreapta erau la început refractare faţă de ideea de a permite unor femieri (bonder) să îşi exprime opţiunile. Dar circumstanţele erau în curs de schimbare. Cei care îşi îndeplineau serviciul militar şi deci obligaţia faţă de patrie ar fi trebuit totodată să aibă influenţă şi asupra chestiunilor interne ale acesteia. Motto-ul “un om – un vot – o puscă” făcuse senzaţie şi prin cercurile de dreapta.
Citeste si:Cum s-a dezlipit Norvegia de Suedia fara razboi
Iar oamenii simpli erau şi ei de părere că mai degrabă ar accepta povara militară decât vreo ingerinţă străină. Marşul acestora din 1914 marchează sfârşitul unei dezvoltări curioase, care în decurs de două decenii a transformat o bună parte a populaţiei suedeze din fermieri rustici în apărători convinşi ai patriei.
sursa:So-Rummet
