Molotov: România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS

Revista Historia publică o mărturie de excepţie a ambasadorului României la Moscova în momentul declanşării operaţiunii Barbarossa, Grigore Gafencu. Diplomatul român dezvăluie într-un raport trimis lui Mihai Antonescu, atmosfera şi modul în care a decurs întâlnirea cu ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, după ce armata română a trecut Prutul.

"Domnule Ministru,

Ţin să închei seria rapoartelor pe care le-am trimes din Moscova, prin următoarea dare de seamă despre cele ce s-au întâmplat numai decât înainte şi după izbucnirea războiului.

V-am informat prin cela din urmă telegrame ale mele despre nervozitatea care s-a răspândit în cercurile politice şi diplomatice din capitala Uniunii Sovietice în cursul lunei Iunie. Această tensiune nervoasă nu se bizuia pe nici o informaţie precisă în afară de ştirile din România şi din Finlanda despre concentrările de trupe la hotarele ruseşti. Am motive să cred că nici chiar Ambasada Germaniei nu fusese informată cu precizie despre iminenţa conflictului.

La 20 Iunie pregătisem de mai înainte o masă a Legaţiei pentru Contele Schulemburg [n.r. – Friedrich-Werner Graf von der Schulenburg, ultimul ambasador german în URSS înainte de startul Operaţiunii Barbarossa], Dl. Rosso şi alţi diplomaţi ai puterilor Axei. Din pricina situaţiei care îmi părea foarte încordată am decomandat această întrunire chiar în dimineaţa zilei de 20 Iunie.

Contele Schulemburg mi-a trimis atunci pe Dl. von Tippelkirch ca să mă întrebe dacă hotărârea mea ar fi fost influenţată de vreo ştire «alarmantă» primită din Bucureşti.

Răspunsul meu negativ a avut darul să liniştească pe D-nii de la Ambasada germană. Am dedus din aceasta că nici ei nu aveau informaţiuni precise cu privire la cele ce trebuiau să se întâmple.

(Generalul Ion Antonescu, însoţit de Grigore Gafencu (primul din dreapta), la întâlnirea cu Adolf Hitler din noiembrie 1940)

Sâmbătă dimineaţă am trimis toate Doamnele Legaţiunei cu cel din urmă avion care a părăsit Moscova, la Berlin. În cursul zilei am distrus arhivele secrete şi unele cifre.

Duminică 22 Iunie la ora 6 a.m. fost chemat de Dl. von Walter de la Ambasada germană la telefon. Am aflat că trupele germane au trecut hotarele Uniunei Sovietice şi că Ambasada germană a primit ordin din Berlin să se îngrijească de soarta noastră.

— Aţi primit vreo instrucţiune de la Bucureşti?, m-a întrebat Dl. von Walter.

— Nici una.

— Atunci cereţi numai decât, deoarece nu vă putem lua cu noi dacă nu există o notificare făcută de România Uniunei Sovietice cu privire la ruperea legăturilor diplomatice dintre D-vs.

Am telegrafiat numaidecât la Bucureşti direct, şi prin Ambasadele Italiei şi Franţei pentru a primi lămuriri şi instrucţiuni cu privire la atitudinea ţării noastre. Am aflat însă chiar în cursul zilei că toate comunicaţiile cu ţările europene au fost întrerupte. Nu am mai avut prilejul să stabilesc un contact cu Ambasada germană care ne făgăduise să ne aibă în grija ei, deoarece Duminică la orele 6 toţi membrii Ambasadei germane, diplomaţi, funcţionari şi auxiliari în număr de 240, au fost închişi la Ambasadă şi izolaţi. Nimeni nu a mai putut comunica cu ei.

Legaţiunea noastră ca şi Ambasada Italiei, Legaţiunea Finlandei, Legaţiunea Ungariei şi Legaţiunea Slovaciei au fost lăsate libere încă trei zile. Porţile au rămas deschise. Telefonul a funcţionat. Am păstrat un contact zilnic cu Ambasada Italiei. Am strâns pe toţi membrii misiunei române, în număr de 17 la Legaţie, unde au locuit cu mine din ziua războiului până la ziua evacuării noastre. Am avut timp să ard toate dosarele secrete şi toate cifrele.

Marţi 24 Iunie la ora 2 după masă am primit un telefon de la Kremlin că Dl. Molotov doreşte să mă vadă. La ora 4 fără un sfert am fost primit la Kremlin cu acelaş ceremonial ca la vizita cea dintâi pe care o făcusem acum un an D-lui Molotov. Un ofiţer mă aştepta pe peron, se prezintă, îmi strânge mâna, mă întovărăşeşte până în apartamentul de primire. Sunt introdus în biroul cel lung cu uşa deschisă a Vice Preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului.

(Foto: Grigore Gafencu)

Molotov vine spre mine, pare obosit, îmi întinde mâna cu un gest simplu şi liniştit. Îmi vorbeşte apoi pe un ton domol, cu îndurerare, cu voce scăzută: Aş vrea să ştiu, Domnule Ministru, care este situaţia dintre noi. Trăiam până mai ieri în pace. Azi trupele D-vs. par să se fi asociat la atacul banditesc al nemţilor împotriva noastră. Aş vrea să ştiu dacă îmi puteţi da o lămurire în această privinţă?

— Domnule Vice Preşedinte, nu am primit nici o informaţiune. De altminteri ştiu că de două zile legăturile telefonice cu ţara mea sunt întrerupte. Îmi închipui că Legaţiunea D-vs din Bucureşti a trebuit să Vă dea lămuririle cuvenite.

— Legaţiunea noastră nu cunoaşte decât faptele: participarea D-vs la agresiunea împotriva noastră. Din partea Guvernului nu am primit nici o înştiinţare, nici o cerere, nici o declaraţie de război.

— În cazul acesta trebuie să ne lămurim după faptele pe care le cunoaştem. Aceste fapte implică o rupere a legăturilor diplomatice dintre ţările noastre. Sunt convins că membrii Legaţiuniei Sovietice din Bucureşti vor primi toate înlesnirile pentru a părăsi România. La rândul nostru v-am fi recunoscători dacă aţi da dispoziţiunile cuvenite pentru ca să ni se remită paşapoartele.

După câteva clipe de tăcere Dl. Molotov a adăugat:

—România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştiţi prea bine că după deslegarea problemei Basarabiei nu mai aveam nici o pretenţie împotriva României. Am declarat în mai multe rânduri, în termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă. Voinţa noastră pe care am dovedit-o prin fapte, era să întărim raporturile dintre noi. Când Germania v-a dat aşa-zisa garanţie, am protestat împotriva acestei garanţii fiindcă presimţeam că e menită să turbure raporturile dintre URSS şi România. Această garanţie însemna sfârşitul independenţei D-vs. Aţi intrat sub dependenţa Germaniei. Câteva luni mai târziu aţi şi fost ocupaţi de fapt. Nu era însă nevoie să vă asociaţi la agresiunea bandiţilor împotriva noastră. Suntem siliţi să tragem toate consecinţele în urma acestor fapte. (Molotov repetă de mai multe ori cuvintele «bandit» şi «banditesc» – de altfel fără nici o pornire şi pe un ton potolit – de câte ori pomeneşte de agresiunea germană).

Răspund că nu mi se cade în aceste clipe şi în aceste împrejurări să intru într-o discuţie de politică generală. Vâltoarea războinică în care sunt atrase toate popoarele, unul după altul, este atât de uriaşă, massele ce îşi stau faţă în faţă, cu interese potrivnice şi vrăşmaşe, sunt atât de numeroase, încât pare să fie o tristă fatalitate că nici un Stat mic sau mare nu poate scăpa de urgia războiului. În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-mi exprim părerea de rău că prin politica lui urmată în timpul din urmă, Guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica între ţările noastre durerosul desnodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea Moldovă, – despre care am avut prilejul să vorbesc D-lui Molotov în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin actele de forţă care au intervenit pe Dunăre chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea unei linii de demarcaţie, Uniunea Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi de încredere şi a trezit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa Statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-am fi simţit ameninţaţi.

Îmi îngădui să amintesc aceste fapte, fiindcă am avut prilejul ca Ministru de Externe al ţării mele să atrag în mai multe rânduri, prin discursuri şi declaraţii publice, atenţiunea Guvernului sovietic, faţă de care România a urmat totdeauna o politică leală de pace şi de bună vecinătate, că: «o Românie independentă în cuprinsul hotarelor şi neatinse este o chezăşie de siguranţă pentru Uniunea Sovietică ca pentru toate celelalte State vecine». Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de Guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus acum la un război între două popoare care niciodată în istoria lor nu au luptat unul împotriva altuia.

Molotov a ascultat în tăcere traducerea interpretului apoi, cu aceiaş linişte, cu acelaş glas potolit puţin mai apăsat doar şi căutând în mai multe rânduri privirea mea, a declarat:

—În ce priveşte Basarabia, să-mi îngădui să am părerea mea. Cred că s-ar fi putut ajunge la o deslegare a acestei chestiuni pe altă cale dacă s-ar fi procedat mai din vreme (Molotov nu a vrut să-mi dea nici o altă lămurire în legătură cu aceste cuvinte). Astăzi însă problema este alta. Vă gândiţi la teritorii, şi nu vă daţi seama că este în joc independenţa şi însăşi fiinţa D-vs. ca Stat. Noi nu v-am pus niciodată independenţa în primejdie. Dimpotrivă. Am luptat odată pentru ea. Am contribuit prin jertfe la crearea Statului român independent. De atunci până în zilele de azi v-am asigurat necontenit că suntem hotărâţi să vă respectăm ţara şi neatârnarea. Totuşi v-aţi supus nemţilor. V-aţi lepădat de independenţa D-vs. V-aţi alăturat atacului banditesc. Vă veţi căi. Germania a dovedit cu prisosinţă cât îi pasă de fiinţa şi voinţa Statelor mici. Nu văd ce puteţi aştepta şi nădăjdui? Chiar în cazul unei victorii germane, pe care o cred şi o ştiu exclusă, sunteţi pierduţi.

Apoi sculându-se după scaun se îndreptă spre mine, se înclină uşor şi îmi întinde mâna. Ofiţerii în uniformă de campanie, deosebit de curtenitori, mă întovărăşesc până la porţile Kremlinului.

Miercuri 25 Iunie porţile Legaţiunei noastre au fost închise şi telefonul tăiat.

Joi 26 Iunie la ora 5 Legaţiunea a fost «evacuată», iar noi am fost porniţi spre Mitciurinsk.

Când am întâlnit, două săptămâni mai târziu la ieşirea din URSS, pe Contele Schulemburg, am aflat de la el cum a decurs cea din urmă întrevedere a ambasadorului Germaniei cu Vice Preşedintele Consiliului Comisarilor URSS.

Sâmbătă 21 Iunie la ora 6 seara Dl. Schulemburg a fost la Kremlin. Molotov îl chemase pentru a cere lămuriri cu privire la zvonurile despre o iminentă ruptură a raporturilor germano-sovietice.

«Nu ştiu nimic, a răspuns Dl. von Schulemburg. Nu am nici o informaţie şi nici o instrucţie de la Berlin».

În timpul nopţii instrucţiunile au sosit. Duminică la ora 4 ½ a cerut o nouă audienţă. A fost primit la ora 6. «Sunt însărcinat să vă înştiinţez, a spus Ambasadorul D-lui Molotov, că din pricina presiunei de nesuferit a armatelor ruseşti la hotarele ţărilor ocupate de armele germane, Guvernul german a fost nevoit să dea trupelor sale ordinul de a începe operaţiunile militare».

Ne-am dat seama, a răspuns D-l Molotov, oraşele Kiev şi Minsk au şi fost bombardate. Înseamnă acesta războiul?

Contele Schulmeburg, care nu primise instrucţiuni de a face o declaraţie de război formală, s-a mărginit să repete declaraţia pe care fusese însărcinat să o facă.

Atitudinea D-lui Molotov, după spusele Contelui Schulemburg, a fost ca şi în audienţa pe care mi-a acordat-o mie, liniştită şi îndurerată. Comisarul a ţinut să mărturisească că după politica de prietenie urmată faţă de Germania, nu se aştepta la un asemenea desnodământ.

Am crezut de un interes istoric să adaug şi aceste informaţiuni la raportul meu.

Primiţi Vă rog Domnule Vice Preşedinte al Consiliului asigurarea înaltei mele consideraţiuni.

Grigore Gafencu

Bucureşti 1 August 1941”

Arhiva Istorica a MAE, fond 71 1920-1944, URSS Relaţii cu România, vol. 95, 1941, filele 409-415. Document obţinut prin amabilitatea personalului Unităţii Arhive Diplomatice din MAE