Moartea lui Erwin Rommel: feldmareșalul este obligat să se sinucidă

Erwin Rommel a fost, într-o vreme, generalul preferat al lui Hitler. După succesul din 1940, când în calitate de comandant al unei divizii Panzer i-a zdrobit pe francezi, Rommel a fost numit la comanda forțelor germane din Africa – Afrika Korps –, unde geniul său tactic, recunoscut și de inamici, abilitatea de a-și inspira soldații și de a folosi la maxim resurse limitate l-au făcut pe Hitler să-l promoveze la rangul de feldmareșal.

În 1943, Hitler l-a însărcinat pe Rommel să dirijeze fortificarea „Zidului Atlanticului” de-a lungul coastei franceze, linie defensivă pe care germanii voiau să o folosească pentru a respinge inevitabila invazie Aliată în Europa (care va avea loc în iunie 1944).

Încrezător la începutul războiului, până la începutul anului 1943 încrederea lui Rommel în capacitatea Germaniei de a câștiga conflictul pe care îl inițiase se năruia pe zi ce trece, împreună cu încrederea în Hitler. Călătorind prin Germania, Rommel a fost indignat de devastările cauzate de raidurile aeriene Aliate și de eroziunea moralului public. El a aflat, de asemenea, despre lagărele de concentrare, despre munca forțată, despre exterminarea evreilor și toate celelalte atrocități comise de regimul pe care îl servea. Treptat, Rommel s-a convins că victoria germană este o cauză pierdută și că prelungirea acestui război nu va face altceva decât să facă și mai mult rău Germaniei. De aceea, feldmareșalul intră în contact cu membrii unui grup care plănuia înlăturarea de la putere a lui Hitler și negocierea unei păci separate cu Aliații. Rommel s-a opus asasinării lui Hitler, crezând că un astfel de gest l-ar transforma pe Führer într-un martir. De aceea, el credea că cea mai bună soluție ar fi arestarea lui Hitler și judecarea acestuia.

Pe 17 iulie 1944, mașina în care se afla Rommel a fost atacată de un avion britanic, acesta fiind grav rănit. El a fost transportat de urgență la spital, apoi trimis în Germania pentru îngrijiri medicale și recuperare. Trei zile mai târziu a avut loc faimoasa tentativă de asasinat împotriva lui Hitler (Complotul din 20 iulie). Tentativa a eșuat, iar în timpul anchetelor și represaliilor care au urmat, cineva a menționat numele lui Rommel, implicându-l și pe el în complot. Deși e posibil ca Rommel să nu fi fost la curent cu planul lui Stauffenberg, atitudinea defetistă adoptată a fost suficientă pentru a stârni furia și suspiciunile Führer-ului. Pentru Hitler era clar că Rommel trebuia eliminat. Dar cum să-l elimini pe cel mai popular și apreciat soldat al armatei germane fără ca oamenii să-și dea seama că ai ordonat moartea sa? Soluția a fost simplă:Rommel a fost onligat să se sinucidă, iar propaganda a anunțat că mareșalul a murit din cauza rănilor suferite în 17 iulie.

Moartea unui erou german, povestită de fiul său

Fiul lui Rommel, Manfred, avea 15 ani în 1944 și era înrolat într-un echipaj antiaerian în apropiere de casă. Pe 14 octombrie, Manfred a primit voie să meargă acasă, acolo unde tatăl său se afla încă în convalescență, în arest la domiciliu.

Manfred a relatat acele ultime momente petrecute cu tatăl său.

„Am ajuns la Herrlingen la 7 dimineața. Tatăl meu era la micul-dejun. A fost adusă rapid o cană și pentru mine și am luat masa împreună, apoi am făcut o plimbare prin grădină.

«La ora 12 vor veni doi generali pentru a discuta despre viitorul meu», a spus tatăl meu. «Așa că astăzi se va decide ce este plănuit pentru mine;fie Tribunalul Popular, fie un nou post de comandă în Est.»

«Ai accepta un astfel de post?» l-am întrebat. M-a luat de braț și mi-a răspuns:«Dragul meu băiat, inamicul nostru din Est este atât de îngrozitor încât orice altă problemă trece pe locul secund. Dacă inamicul reușește să cucerească Europa, chiar și numai temporar, va fi sfârșitul a tot ceea ce face ca viață să merite trăită. Desigur că aș merge.»

La scurt timp înainte de ora 12, tatăl meu s-a dus în camera sa de la primul etaj și s-a schimbat din haina de civil pe care o purta de obicei peste pantalonii de călărie și a îmbrăcat tunica Afrika, care era uniforma sa preferată datorită gulerului deschis.

În jurul orei 12, o mașină verde închis cu număr de Berlin a oprit în fața porții. Singurii bărbați din casă, în afară de tatăl meu, erau căpitanul Aldinger, un caporal veteran de război grav rănit și eu. Doi generali – Burgdorf și Maisel – au ieșit din mașină și au intrat în casă. Au fost respectuoși și curtenitori și au cerut permisiunea de a vorbi cu tatăl meu în privat. Aldinger și cu mine am părăsit camera. «Deci nu-l vor aresta», mi-am spus cu ușurare urcând în cameră ca să-mi caut o carte.

Câteva minute mai târziu l-am auzit pe tatăl meu venind sus, intrând în camera mamei. Nerăbdător să aflu ce se întâmplă, m-am ridicat și l-am urmărit. Stătea în mijlocul camerei, cu fața palidă. «Vino afară cu mine», mi-a spus cu vocea încordată. Am mers în camera mea. «Tocmai a trebuit să îi spun mamei tale că într-un sfert de oră voi fi mort.» A continuat apoi calm:«Să mori de mâna propriului tău popor este greu. Dar casa e înconjurată, iar Hitler mă acuză de înaltă trădare. Având în vedere serviciile oferite în Africa, a citat el sarcastic, mi se acordă șansa să mor prin otrăvire. Cei doi generali au adus otrava cu ei. Este fatală în trei secunde. Dacă accept, niciuna din măsurile obișnuite nu se va lua împotriva familiei mele, adică împotriva ta. De asemenea, îmi vor lăsa personalul în pace.»

«Crezi asta?», l-am întrerupt eu. «Da, mi-a raspuns, cred. E în interesul lor ca toată afacerea să nu iasă la lumină. Apropo, am fost însărcinat să te pun să promiți că vei păstra tăcerea. Dacă o singură vorbă despre asta iese la iveală, nu se vor mai simți legat de acest acord.»

Am încercat din nou, întrebând dacă nu ne putem apărea. Mi-a tăiat-o scurt:«Nu are niciun rost. E mai bine pentru un singur om să moară, decât să fim uciși toți într-o zarvă cu împușcături. Și oricum, nu avem practic nicio muniție.» Ne-am luat rămas bun unul de la altul, apoi mi-a spus să-l chem pe Aldinger.

Între timp, Aldinger fusese ținut de vorbă de escorta generalului pentru a-l ține departe de tatăl meu. La chemarea mea, a urcat în fugă. Și el a rămas șocat când a aflat ce se întâmplă. Tatăl meu a vorbit acum mai repede. A spus din nou cât de inutil ar fi să încercăm să ne apărăm. «Totul a fost pregătit până la cel mai mic detaliu. Mi se vor acorda funeralii de stat. Am cerut ca aceasta să aibă loc la Ulm. Într-un sfert de oră, tu, Aldinger, vei primi un telefon de la spitalul Wagnerschule din Ulm pentru a fi informat că am suferit convulsii cerebrale în drum spre o conferință.» S-a uitat la ceas. «Trebuie să plec, nu mi-au acordat decât zece minute.» Și-a luat din nou rămas bun de la noi. Apoi am coborât împreună.

L-am ajutat pe tatăl meu să-și îmbrace haina de piele. Brusc și-a scos portofelul. «Sunt încă 150 de mărci aici» a spus. «Să  iau banii cu mine?» «Nu mai contează acum, Herr Feldmareșal» a spus Aldinger.

Tatăl meu și-a pus portofelul înapoi în buzunar. Intrând în hol, micul dachshund pe care îl primise de când era pui, în urmă cu câteva luni, a sărit la el cu bucurie. «Închide câinele în birou, Manfred» a spus, și a așteptat în hol cât eu și Aldinger am luat cățelul entuziast și l-am împins în birou. Apoi am ieșit din casă împruenă. Cei doi generali stăteau la poartă. Am mers încet de-a lungul aleii...

Apropiindu-ne de generali, aceștia au ridicat mâna dreaptă în salut. «Herr Feldmareșal» a spus scurt Burgdorf, dându-se la o parte pentru ca tatăl meu să iasă pe poartă. Un grup de săteni stăteau lângă șosea.

Mașina era pregătită. Șoferul SS a deschis ușa. Tat și-a pus bastonul de mareșal sub brațul stâng și, cu chiul calm, a dat din nou mâna cu mine și cu Aldinger înainte de a se urca în mașină. Cei doi generali și-au ocupat rapid locurile, iar ușile au fost trântite. Tata nu s-a mai întors atunci când mașina a plecat rapid și a dispărut după o curbă. După ce a plecat, Aldinger și cu Mine am mers în tăcere înapoi spre casă.

Douăzeci de minute mai târziu a sunat telefonul. Aldinger a ridicat receptorul și i s-a raportat moartea tatălui meu.

Nu era atunci foarte clar ce s-a întâmplat cu el după ce ne-a părăsit. Mai târziu am aflat că mașina oprise la câteva sute de metri mai sus de casa noastră, într-un spațiu deschis, la marginea pădurii. Oamenii Gestapo-ului, care veniseră în forță de la Berlin în acea dimineață, urmăreau scena având instrucțiuni de a-l împușca pe tata și de a lua cu asalt casa dacă tata opunea rezistență. Maisel și șoferul au coborât din mașină, lăsându-i înăuntru pe tata și Burgdorf. Când șoferului i s-a permis să se întoarcă, circa 10 minute mai târziu, l-a văzut pe tata prăbușit, bastonul de mareșal căzându-i din mână.”

Potrivit declarațiilor oficiale, Rommel ar fi murit din cauza rănilor suferite. Pentru a susține povestea morții tragice ale generalului, Hitler a declarat zi de doliu național pentru comemorarea lui Rommel, iar acesta a fost înmormântat cu depline onoruri militare.

The Forced Suicide of Field Marshall Rommel, 1944, " EyeWitness to History, www.eyewitnesstohistory.com (2002)