Misterul de la Nămăești. Rămășițele neîngropate ale aviatorului român
Pe la mijlocul anului 1939, în marile redacții bucureștene a ajuns o informație stranie: la mănăstirea de la Nămăești, lângă Câmpulung Muscel, se afla un mort rămas neîngropat de vreo 10 ani. Și nu era cineva considerat vreun sfânt, ci un ofițer aviator, căzut la datorie în timpul Primului Război Mondial. Cum a fost posibil așa ceva?
Scandalul izbucnind în presă, autoritățile ecleziastice s-au pus în mișcare. Pentru verificarea informației, a mers la fața locului, cu alai de reporteri, o delegație condusă de preotul Miron Popescu, egumenul mănăstirii „Negru Vodă” Câmpulung. Maica stareță Emilia Alexandrescu și-a întâmpinat superiorii cu smerenie și, auzind scopul vizitei, i-a condus la o chilie nelocuită, folosită ca magazie. Aici, printre mobilier și veșminte scoase din uz, se afla o raclă cu două mânere la capete, ca o ladă militară.
Capacul avea o placă de aluminiu pe care era gravată inscripția (în limba franceză): „Aici se odihnește sublt. Vasilescu August, pilot român din escadrila de luptă 37, mort la 19 iunie 1918. Mort pentru Franța”. O pânză zdrențuită a tricolorului românesc înfășura sicriul, iar pe ea era cusută o emblemă rotundă, în culorile naționale franceze. În mijlocul ei se afla crucea de război a ostașilor din armata franceză. S-a mai găsit și o panglică funerară neagră.
Ipoteză tulburătoare: o crimă abil ascunsă
Povestea acestor rămășițe umane era destul de vagă, căci maicile care fuseseră martore la eveniment părăsiseră mănăstirea de-a lungul anilor; doar una singură mai trăia la Nămăești. Ea a povestit că, într-o noapte ploioasă din 1929, o femeie cernită a adus racla, spunând că acolo erau osemintele fiului său, mort în timpul războiului, în Franța. Dorea ca resturile pământești să fie îngropate la Nămăești, dar nu a prezentat autorizația de înhumare.
De aceea, sicriul a rămas în mănăstire, pentru ca mama îndurerată să se întoarcă la București și să aducă de la Patriarhie documentul cerut. Dar au trecut mai bine de 10 ani și doamna nu a mai sosit cu autorizația. A trimis doar o simplă scrisoare de scuze, în care își manifesta dorința de a intra în monahism, fără să lase vreo adresă unde să fie găsită. De atunci s-a așternut tăcerea.
Intrigată, presa națională a publicat corespondențe speciale de la Câmpulung Muscel; de pildă, ziarul „Curentul”, din 30 mai 1939, considera că era nimerit „să se deschidă sicriul și să se constate conținutul, iar de este vorba de eroul a cărui inscripție o poartă, să se înhumeze, cu ceremonia creștinească, la loc de cinste”.
În schimb, o zi mai târziu, „Universul” prezenta două ipoteze: fie era vorba despre o gravă impietate la adresa unui erou de război, fie de o crimă. Căci, scria reporterul înfierbântat, „poate un iscusit personaj feminin a avut a ascunde sub această mască necompromițătoare urme ale unui asasinat, urme pe care le-a părăsit undeva departe într-un schit de călugărițe, în care nu prea pătrund bănuiala și curiozitatea parchetului și poliției”.
Misterioasa doamnă în negru
Tirul presei a fost concentrat asupra călugărițelor de la Nămăești (dintre care una, Mina Hociotă, era ea însăși eroină a Primului Război Mondial), care erau acuzate de indolență.
Cel mai aspru a fost Pamfil Șeicaru, într-un amplu editorial din „Curentul”, din data de 4 iunie, în care a scris, printre altele:
„Această întâmplare s-a petrecut în cuprinsul unei mânăstiri, adică în cuprinsul unui lăcaș de închinare și refugiu de zbucium uman al lumii. Ființe ce se smulg voluntar din frământarea vieții, ca în cuprinsul de tăcere și singurătate meditativă al unei chilii să adâncească marile taine ale existenței. Acolo unde sufletul nostru aduce certitudinile efemere, sufletul acestor singuratice ființe caută prin rugăciuni, prin concentrarea meditativă a nopților de veghe, certitudinile eterne ale Divinității. Sunt suflete de exploratori ai marilor taine, sunt suflete ce caută să desprindă șoaptele infinitului. De aceea sunt mânăstirile înconjurate cu respect, de aceea se socoate lipsa de trudă a călugărilor și a călugărițelor ca un privilegiu al meditației religioase, nu ca un semn vizibil al trândăviei. Or, nimic mai prezent în aceste tăcute patrulări în jurul marilor taine, decât ideea morții, însăși culoarea mohorâtă a îmbrăcăminții indică o întoarcere a feței spre ceea ce este dincolo de moarte. Dar în cuprinsul unei mânăstiri – iată –, un sicriu uitat nu-și află alt loc mai potrivit decât printre lucruri vechi; într-o chilie trebuiau să rămână ciolanele, ca resturile de jilțuri frânte, scaune strâmbe, dulapuri deteriorate și tot ce se poate îngrămădi claie peste grămadă. Între atâtea maici, între atâtea mironosițe, între atâtea odihnite ale presupuselor meditații mistice, nu s-a găsit una, dar una singură, care să-și amintească de unele obligații creștine față de oasele morților.”
Textul deplângea destinul nedrept al viteazului erou, prin antiteză cu indiferența Bisericii și a întregii societăți românești.
În fața acestei ofensive, maicile au fost nevoite să se disculpe. Ziarul „Universul” a adus precizări importante în acest sens:
„O zi-două, o săptămână-două, o lună, sicriul a fost ținut în mare cinste pe catafalc în mijlocul bisericuței mânăstirești, iar maicile smerite făceau de veghe, murmurând rugăciuni pentru sufletul celui mort. De la o vreme însă, racla a început să fie incomodă în strâmta bisericuță și cum doamna cea cernită nu mai dă nici un semn de viață, cinul monahal hotărî ca sicriul să fie scos din biserică și așezat într-o chilie goală, care, devenind mai târziu necesară, trebui să fie evacuată, iar coșciugul mutat în altă încăpere și tot așa, până când astăzi a ajuns în chilia eclesiarhiei, păstrat alături de candelele vechi, lumânările pangarului și veșminte preoțești scoase din uz. Bietele maici, cu fosta și actuala stareță în frunte, au spus în dreapta și în stânga povestea sicriului părăsit, au bătut pe la toate ușile, unde credeau că vor găsi dezlegarea misterului și soluționarea problemei ce devenea din ce în ce mai obsedantă. De nicăieri, de la nimeni, nici un răspuns... și anii au trecut!”
Maica stareță a arătat autorităților și presei o scrisoare – singurul document în legătură cu acest misterios caz – în care o doamnă, Sofia col. Vasilescu, din București – însă fără nicio adresă precisă – o ruga, la 23 septembrie 1929, să se îngrijească de sicriul cu osemintele fiului său și se interesa cum ar putea dobândi o căsuță la mânăstire sau în preajma acesteia. Acum, aici era un sentiment de ușurare, căci trebuia, în sfârșit, ca eroului August Vasilescu să i se găsească și să i se aprobe un loc de veci.
Cine a fost August Vasilescu?
Cazul fiind urmărit cu interes și emoție în toată țara, la redacția ziarului „Universul” au ajuns scrisori despre cine a fost August Vasilescu. Prima era semnată de un jurnalist, fost coleg la Liceul Internat din Iași cu aviatorul-erou. De fel din Moldova, Vasilescu fusese șef de promoție, iar după absolvire, s-a înscris la Politehnica din Charlottenburg.
La intrarea României în război, era în ultimul an de studii al acestei școli superioare, fiind însă arestat de germani și trimis în lagăr, ca prizonier. Dragostea lui de țară și dorința vie de a-și servi patria i-au adus hotărârea de a evada.
Evadarea colectivă a fost dejucată de un spion infiltrat de nemți, dar românul a reușit să scape și să ajungă în Anglia, unde a urmat o școală de pilotaj. A plecat apoi în Franța și a intrat voluntar în aviația franceză, căzând eroic, într-o luptă aeriană, în iunie 1918. Cea de-a doua scrisoare era de la un compatriot care fusese internat în același lagăr:
„Am fost prizonier și prieten bun în 1917 la Offiziersgefangenen Lager Celle-Schloss-Hanovra cu sublocotenentul August Vasilescu – pe atunci, elev inginer. Într-o zi a fugit din lagăr (în urma unor peripeții ce nu încap în cadrul acestor lămuriri) – împreună cu sublocotenenții Ion Galbea (din Roman) și M. Herdan (din Botoșani). Cei doi din urmă au fost prinși și internați în lagărul de pedeapsă din Holzminden, unde lucrau la extragerea turbei și unde Galbea a contractat o boală în urma căreia a murit în București în 1923, după ce ieșise inginer. Herdan trăește și azi în București. August Vasilescu, un om cu o voință de fier și cu un suflet de erou, reușește a trece în Olanda de unde ne scrie, de acolo trece în Anglia și apoi în Franța, unde urmează pilotajul fiind încadrat ofițer în armata franceză. Se logodește cu o franceză. Peste patru luni am primit de la logodnica lui o scrisoare de doliu, în care ne trimite fotografia mormântului iubitului nostru camarad August Vasilescu aviator mort ca un erou la Verdun și decorat postum cu Crucea de Război franceză. Știu că era fiul fostului colonel intendent Vasilescu.”
Scrisoarea prezintă și câteva amănunte despre pregătirea evadării din lagărul extrem de bine păzit, amănunte demne de un adevărat film de aventuri, care îi conturau eroului român vitejia, curajul și calitățile de comandant.
O altă scrisoare preciza că, prin grija logodnicei sale, August Vasilescu a fost înmormântat într-un cimitir militar francez, de unde ar fi fost deshumat de către mama sa, exprimând și revolta că Societatea „Cultul Eroilor” și Legația României de la Paris nu s-au îngrijit de repatrierea osemintelor. Altcineva însă a trimis o informație și mai interesantă: adresa unde locuia mama lui Vasilescu, precum și faptul că eroul ar avea un frate avocat, la Buzău.
Jandarmeria a intrat imediat pe fir, legiunea din Muscel solicitând ca jandarmii de la Băneasa să o trimită la Câmpulung – pentru cercetări suplimentare – pe doamna locotenent Sofia Vasilescu, considerând că interogarea ei este necesară pentru a se stabili oficial motivele care au determinat-o să nu se mai ducă la Mânăstirea Nămăești, după ce a depus acolo sicriul cu osemintele fiului său căzut pe frontul francez.
Ce era în sicriu?
Pentru că era obligatorie identificarea rămășițelor pământești, procurori și jandarmi veniți de la Câmpulung au procedat la deschiderea raclei. Ridicându-se capacul de stejar, s-a găsit un mic sicriu de zinc, în care erau oseminte umane, înfășurate într-un giulgiu alb și presărate cu un praf roșu. S-a acceptat că era vorba despre un aviator căzut victimă unui accident de zbor, întrucât oasele erau carbonizate, considerându-se că, în cădere, aparatul a luat foc, ceea ce explica și de ce lipseau părți întregi de corp, probabil arse sau sfărâmate, de unde și lungimea neobișnuit de mică, de numai 1,20 m, a lăzii.
Aviatorul era îmbrăcat cu un veston militar, având la mâneci și epoleți cu tresă verde de sublocotenent francez. Avea jambiere de piele și bocanci bine conservați, iar pe țeastă se mai păstra în bune condiții un păr negru buclat, toate acestea confirmând, cu prisosință, indicațiile de pe sicriu. Rămășițele erau, cu adevărat, ale unui aviator erou, care și-a găsit moartea luptând pe frontul francez.
În fața a sute de curioși veniți din împrejurimi, duhovnicul mănăstirii a oficiat un parastas pentru pomenirea sufletului eroului, după care osemintele au fost așezate din nou în sicriu. Urmau să fie înhumate, numai că nimeni nu știa unde. Unii cereau alături de Nămăești, în Cimitirul Eroilor de la Dragoslavele, alții credeau că cel mai potrivit loc ar fi la Mausoleul de la Mărășești.
(...)
Fragmentul face parte din articolul cu același nume, publicat în numărul 263 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Profimedia, arhiva Sterian Pricope
