⬆

Mihail Gorbaciov: omul și politicianul (1931-2022)

Autor: Cristina Roman

Mihail Gorbaciov a reprezentat în anii ’70-’80 generația tânără de politicieni de la vârful Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Perestroika și glasnost-ul aveau să producă o serie de schimbări politice importante în fostul bloc comunist sovietic la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 provocând prăbușirea regimurilor comuniste din țările Europei Centrale și Răsăritene și destrămarea URSS-ului. Noul lider sovietic instalat la Kremlin în martie 1985 a pus capăt Războiului Rece reușind să obțină în urma negocierilor diplomatice cu liderii politici occidentali și americani, o normalizare a relațiilor dintre Est și Vest și dintre Uniunea Sovietică și America. Cu dezinvoltura și erudiția ce îl caracterizau, Gorbaciov și-a atras încrederea și admirația politicienilor din Europa Occidentală și Statele Unite ale Americii.

Anii copilăriei, adolescenței și studenției

Mihail Sergheevici Gorbaciov s-a născut la 2 martie 1931 într-o familie de țărani din satul Privolnoe situat în regiunea Stavropol din Caucazul de Nord. Ambii bunici au fost arestați în anii ’30, în perioada epurărilor staliniste. Bunicul patern Andrei Gorbaciov nu a fost membru de partid și a refuzat să se înscrie în colhoz înainte să fie dus într-un lagăr din Siberia. După revenirea acasă din lagăr, Andrei Gorbaciov s-a înscris în colhoz. Bunicul matern Pantelei Gopkalo a fost membru de partid și președinte de colhoz. Acuzat că a condus o organizație contrarevoluționară troțkistă a fost închis 14 luni și după eliberare a povestit doar familiei despre experiențele trăite la închisoare. Tatăl lui Mihail Gorbaciov, Serghei Gorbaciov a fost tractorist și a lucrat la Stațiunea de Mașini și Tractoare din Privolnoe.

Mihail Gorbaciov a urmat cursurile primare la școala din Privolnoe. S-a înscris în Comsomol în 1946 când era elev la școala din sat. Foștii colegi de școală spuneau despre el că era un bun organizator și știa să își facă prieteni. În perioada liceului a fost șef al Comsomolului și pasionat de teatru, o vreme și-a dorit ca la finalul studiilor liceale să se înscrie la examenul de admitere de la Institutul de Teatru. A făcut parte din Cercul Dramatic al brigăzii artistice a liceului. Juca teatru cu plăcere și era un actor foarte bun după cum afirma colega sa de liceu, Iulia Karagodina.

În vara anului 1950 având medalia de argint obținută la absolvirea liceului și Ordinul Drapelul Roșu al Muncii, Gorbaciov a trimis o cerere de înscriere însoțită de trei scrisori de recomandare (de la directoarea liceului, de la profesorul de educație fizică și de la Comitetul Comsomolului raional) la Facultatea de Drept a Universității Lomonosov din Moscova. A fost acceptat fără examen. Înainte de a fi admis la Facultatea de Drept a Universității de Stat M.V. Lomonosov a devenit membru-candidat al Partidului Comunist. Cu o personalitate independentă, cu o mare încredere în sine, cu o permanentă dorință de cunoaștere, inteligent, Gorbaciov s-a adaptat foarte repede la viața social a Moscovei. A studiat și a citit mult, “trudea asiduu, alții se duceau la culcare, dar el continua să studieze, nu avea hobby-uri, nu avea interese secundare” după cum declarau foștii colegi de facultate. În perioada studenției a mers la teatru, la cinema, la muzee manifestând o adevărată pasiune pentru tot ceea ce însemna cultură.

Prietenul său din facultate, studentul ceh Zdeněk Mlynář care în 1968 avea să fie unul dintre inițiatorii Primăverii de la Praga declara despre el și Gorbaciov că la începutul studenției erau “comuniști convinși” și credeau că Stalin era cel mai mare conducător. În 1953 Mihail Gorbaciov declara că studiul operelor lui Stalin și al materialelor Congresului XIX al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) îl obligau să își ridice nivelul activității științifice și academice. Neîncrederea în regimul lui Stalin mărturisea el a apărut atunci când s-a convins că viața reală din Uniunea Sovietică nu semăna deloc cu ceea ce se prezenta în filmele de propagandă și în istoria oficială a Uniunii Sovietice.

Mihail Gorbaciov a cunoscut-o pe cea care avea să îi devină soție, Raisa Titarenko în 1951 la o seară de dans. Raisa era studentă la Facultatea de Filosofie a Universității Lomonosov. S-a născut într-un sat din Siberia, Rubțovsk. Părinții erau ucraineni, bunicul matern făcuse închisoare în anii ’30 ai terorii staliniste, tatăl era muncitor la Căile Ferate. Raisa era o prezență feminină distinsă, elegantă, cu mult farmec, serioasă, inteligentă. Citise în germană pe filosofi ca Hegel, Kant, sau Fichte. Pasionată ca și Gorbaciov de muzică, teatru și artă au mers împreună în anii studenției la spectacole de operă, piese de teatru, expoziții de artă. S-au căsătorit în 1953, iar pe 6 ianuarie 1957 s-a născut fiica lor Irina Gorbaciova.

Despre anii de facultate, Gorbaciov mărturisea că “fără acei cinci ani nu ar fi existat Gorbaciov politicianul”. Perioada petrecută la Universitatea Lomonosov l-a format ca intelectual. Noua gândire pe care a imprimat-o politicii sale la momentul când avea să devină conducătorul Uniunii Sovietice a avut ca fundament erudiția sa. În 1955 a absolvit facultatea și după o încercare nereușită de a lucra la Procuratura URSS din Moscova a fost repartizat în zona sa natală la Procuratura ținutului Stavropol. Raisa l-a urmat în Stavropol renunțând la doctoratul în filosofie pe care îl începuse la Moscova. În 1961 Mihai Gorbaciov avea să înceapă o a doua facultate și s-a înscris student la fără frecvență la Institutul Agronomic din Stavropol, unde a urmat cursurile Facultății de Economie Agrară pe care a absolvit-o în anul 1967. În același an, Raisa și-a susținut teza de doctorat în sociologie la Institutul Pedagogic din Moscova.

Începuturile carierei politice

Intrarea în politică a lui Mihail Gorbaciov s-au produs în perioada studenției. În anul I la Facultatea de Drept a fost ales șeful Comsomolului anului său. Ulterior a devenit secretar adjunct pentru agitație și propagandă al Comsomol. În 1952 a avansat de la membru candidat la membru al Partidului Comunist. În august 1955 a renunțat la postul de la Procuratura ținutului Stavropol și a ales să lucreze în cadrul Comsomolului fiind numit director adjunct al secției de agitație și propagandă pentru ținutul Stavropol.

Avansarea sa în aparatul de partid de la nivel local s-a realizat în perioada de reforme din timpul conducerii lui Nikita Hrușciov și în primii ani de conducere ai lui Leonid Brejnev. La Congresul XX al PCUS din 1956, Hrușciov anunța începuturile destalinizării și înlocuirii stalinismului cu un sistem politic reformist. În “discursul secret” susținut la Congresul din ‘56, președintele sovietic îl acuza pe Stalin pentru numărul mare de crime, epurări, represiuni care au făcut milioane de victime. A urmat o perioadă de relativă relaxare în Uniunea Sovietică, o ușoară deschidere culturală, promovarea în partid a unei generații tinere de comuniști reformiști, de susținere a comuniștilor reformiști din partidele comuniste din țările-satelit, de încurajare a criticilor moderate la adresa sistemului stalinist, de reabilitare a unora dintre victimele terorii staliniste. În 1957 Gorbaciov a devenit secretar al Comitetului orășenesc de Comsomol al orașului Stavropol și din 1961 până în 1963 a fost șef al Comsomolului regional. Experiența acumulată la conducerea Comsomolului i-a facilitat obținerea de funcții în partid la nivel local. În 1963 superviza numirile în toate posturile de partid din ținutul Stavropol, din 1966 până în 1968 a fost secretar de partid al orașului Stavropol, în 1968 a devenit prim-secretar adjunct de partid al întregului ținut Stavropol. Mihail Gorbaciov avea să facă parte dintr-o generație de comuniști reformiști a căror gândire politică și economică avea să fie influențată de reformele Primăverii de la Praga din ‘68 și de Noul Mecanism Economic lansat de economiștii reformiști maghiari în 1968.

În aprilie 1970 Gorbaciov a fost numit prim-secretar de partid al ținutului Stavropol. Cheia ascensiunii sale rapide la vârful partidului a fost afișarea unei atitudini docile față de conducerea conservatoare de la Kremlin nefăcându-și publice ideile liberale până în momentul când vechea gardă de activiști a început să aibă încredere în el. Pe parcursul perioadei de avansare în aparatul de partid a acționat permanent pentru a rămâne un om de încredere al secretarului general Leonid Brejnev. Pentru a se apropia de unii activiști din vechea echipă brejnevistă de la Moscova a folosit ca pe un avantaj, faptul că Stavropol se afla în apropierea unor stațiuni montane din Caucazul de Nord și astfel a avut ocazia de a cunoaște pe unii dintre membrii conducerii de partid care își făceau concediile în acea zonă. Mihail Gorbaciov s-a împrietenit cu șeful de atunci al KGB-ului Iuri Andropov care își petrecea concediile în Caucaz. Andropov era un adept al reformelor controlate de sus în jos și a văzut în Gorbaciov, un posibil colaborator tânăr, energic, educat, cu o mare capacitate de a se adapta la nou și l-a sprijinit în ascensiunea sa în partid. Alți trei membri din echipa de guvernare a lui Brejnev pe care Mihail Gorbaciov i-a cunoscut în timpul concediilor lor în Caucaz au fost Aleksei Kosîghin, prim-ministrul Uniunii Sovietice despre care Gorbaciov spunea că era “cultivat, ferm și înzestrat cu o memorie incredibilă”; Mihail Suslov, membru al Biroului Politic pe care Mihail Gorbaciov îl caracteriza ca fiind “perfect vertical și fără de păcat” și Victor Grișin, prim-secretar al Comitetului orășenesc de partid Moscova. În echipa lui Brejnev a existat un grup de activiști cu vederi liberale influențați de Primăvara de la Praga, care pentru a-și păstra funcțiile în Comitetul Central al partidului au afisat public o atitudine de supunere față de regim. Unii dintre aceștia aveau să devină din 1985, consilierii lui Gorbaciov: Anatoli Cerneaev, Gheorghi Șahnazarov, Gheorghi Arbatov, ș.a.

Primele călătorii ale lui Mihail Gorbaciov cu soția sa în Occident le-au făcut în anii când era prim-secretar de partid în Stavropol. Doar activiștilor în care sistemul avea încredere și care erau considerați a fi prezentabili și vorbeau fluent limbi străine li se permitea să meargă cu delegații în statele din Vestul Europei. Gorbaciov explica interesul conducerii de la Moscova de a-l trimite cu delegații în țări occidentale prin faptul că îi plăcea să călătorească și avea abilitatea de a conversa cu străinii. Între anii 1971-1977 a făcut parte din o serie de delegații care au vizitat Belgia, Italia, Franța și Republica Federală Germania. Călătoriile în state din Occident a oferit ocazia cuplului Gorbaciov să remarce diferențele majore dintre nivelul de trai din acele țări și cel din Uniunea Sovietică și să înceapă să se îndoiască asupra “superiorității socialismului asupra democrației burgheze”. El declara că după revenirea din acele călătorii în Vest a înțeles că transformările necesare pentru țara sa puteau sosi numai de sus.

Ascensiunea la vârful partidului

La Plenara CC al PCUS din 27 septembrie 1978, Mihail Gorbaciov a fost numit secretar al Comitetului Central pe probleme de agricultură. În 27 noiembrie 1979 a devenit membru candidat în Biroul Politic și din octombrie 1981 era membru al Biroului Politic.

După revenirea la Moscova, și-a reluat vechile hobby-uri culturale din perioada studenției, de a merge la teatru, la concerte de muzică clasică, la operă și la expoziții de artă. Raisa Gorbaciova s-a integrat în viața universitară a Moscovei participând la conferințe și diverse reuniuni științifice. Gorbaciov declara referindu-se la el și la Raisa că au rămas aproape de lumea educației, a culturii și de intelighenția sovietică. Fiica lor Irina a absolvit Facultatea de Medicină din Stavropol și a lucrat ca cercetător la al doilea Institut de Medicină din Moscova.

În perioada administrației Brejnev, Mihail Gorbaciov a făcut parte din eșalonul doi al puterii abținându-se să aibă intervenții în ședințele Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central, preferând să asculte, să învețe și să aibă relații apropiate cu cei de la vârful puterii care ar fi putut să îl sprijine să avanseze în ierarhia de partid. A urmat sfatul prietenului său, Iuri Andropov care l-a îndemnat să se implice în toate sferele politicii și să acționeze ca și cum ar sosi vremea să își asume întreaga responsabilitate. La începutul anilor ’80 a organizat o serie de întâlniri cu specialiști în economie, directori de institute de cercetări economice, profesori universitari ca: Zaslavskaia, Aganbenghian, Arbatov, Bogomolov care i-au făcut propuneri pentru reforme solicitând renunțarea la centralizarea administrației economice. Gorbaciov și-a făcut aliați din rândul comuniștilor tineri care dețineau funcții la vârful partidului: Iuri Andropov care fusese cooptat de Brejnev în Secretariatul Comitetului Central, Egor Ligaciov numit în 1983 la conducerea Secției de cadre a Comitetului Central și înlocuise pe veteranii partidului cu activiști cu vederi reformatoare, Nikolai Rîjkov desemnat în 1983 la șefia Secției economice a Comitetului Central fiind de acord cu Gorbaciov că sistemul era învechit și erau necesare reforme economice structurale, Aleksandr Iakovlev ambasador în Canada din 1973 până în 1983 când revenit la Moscova a fost numit să conducă Institutul de Economie Mondială și Relații Internaționale al Academiei de Științe și din 1985 devenea un colaborator important al lui Gorbaciov în reformele perestroikăi.

După moartea lui Leonid Brejnev în 10 noiembrie 1982 la conducerea URSS-ului a urmat Iuri Andropov care era un adept al schimbărilor, dar care s-a limitat la înlocuirea personalului corupt din vechea gardă brejnevistă cu comuniști tineri cu vederi progresiste, receptivi la nou. Andropov l-a pregătit pe Mihail Gorbaciov ca pe un posibil succesor al său la funcția de secretar general, încă din perioada când se afla în spital însărcinându-l cu conducerea ședințelor Biroului Politic. Gorbaciov declara referindu-se la Iuri Andropov că nu exista în conducerea de la Kremlin o altă persoană de care să fie strâns legat. Despre concediile pe care soții Gorbaciov le petreceau în anii ’60 în Caucaz împreună cu Andropov și soția acestuia, Mihail Gorbaciov povestea că “serile de vară erau magnifice, era liniște și discutam deschis.” Ascultau la magnetofonul lui Andropov, muzica cunoscuților artiști ruși, Vladimir Vîsoțki și Iuri Vizbor ale căror melodii interzise de cenzură la acea vreme circulau printre admiratorii lor, “pe sub mână”, doar pe benzi de magnetofon. În 4 februarie 1984 Iuri Andropov a murit și noul secretar general al PCUS a fost desemnat Konstantin Cernenko. În 1984 la o consfătuire pe teme ideologice, Gorbaciov a prezentat un discurs despre starea națiunii în care și-a făcut cunoscute pentru prima oară oficial, ideile reformatoare vorbind despre faptul că proprietatea de stat nu putea fi singura acceptată, că în socialism exista nedreptate socială și că ar fi trebuit să existe o piață liberă. În acel discurs a făcut referire pentru prima dată la conceptele liberale de perestroika și glasnost.

În aprilie 1984 Mihail Gorbaciov a fost numit președinte al Comitetului pentru Afaceri Externe al legislativului Uniunii Sovietice. Cu ocazia funeraliilor din iunie ‘84 ale secretarului Partidului Comunist italian, Enrico Berlinguer s-a deplasat în Italia și a văzut cum sute de mii de oameni și reprezentanți ai tuturor partidelor politice italiene au participat la acele funeralii. A remarcat că în Italia exista o cultură politică diferită de cea sovietică și și-ar fi dorit să aibă posibilitatea să reformeze Partidul Comunist sovietic într-un Partid Comunist popular după modelul celui italian. După ce în septembrie 1984 participase la discuții la Moscova cu o delegație a Partidului Comunist din Marea Britanie, la invitația Camerei Comunelor, în 15 decembrie 1984, Gorbaciov a mers cu soția sa într-o delegație în Marea Britanie. La începutul anilor ’80, Gorbaciov reprezenta pentru occidentali un nou tip de politician comunist sovietic care era deschis, inteligent, avea siguranță de sine, farmec, naturalețe, simțul umorului. Mihail Gorbaciov considera întâlnirea cu prim-ministrul britanic Margaret Thather, o oportunitate pentru normalizarea relațiilor dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii în condițiile în care Anglia era un aliat important și devotat al Americii. Raisa Gorbaciova a impresionat-o pe Thather prin eleganța, fermitatea, inteligența și cunoștințele pe care le avea despre istoria și filosofia britanice. La finalul vizitei oficiale în Anglia a lui Mihail Gorbaciov, Margaret Thather declara: “Îmi place domnul Gorbaciov. Vom putea conlucra cu el”.

Perestroika și Glasnost. Începutul dezghețului în relațiile dintre URSS și SUA

Pe 10 martie 1985 înceta din viață, Konstantin Cernenko și pe 11 martie ‘85 în ședința Biroului Politic și la Plenara CC a PCUS, Mihail Gorbaciov a fost ales noul secretar general al partidului. Principalul său contracandidat la funcția supremă în stat, ministrul de Externe, Anatoli Gromîko renunțase în schimbul promisiunii lui Gorbaciov de a-l sprijini pentru funcția de președinte al Sovietului Suprem. Mihail Gorbaciov reprezenta la jumătatea anilor ’80 acea generație tânără de politicieni comuniști sovietici reformiști care la vremea aceea considerau că sistemul comunist sovietic putea să fie reformat. Jurnalistul britanic, Richard Bassett corespondent al ziarului The Times în Europa Centrală și Răsăriteană în anul 1989 scrie în cartea sa de memorii Amurgul vechii Europe, că în martie 1985 când Gorbaciov s-a instalat la Kremlin era considerat “un potențial factor de schimbare”. Bassett se afla în acea perioadă în calitate de corespondent al The Times la Viena și i s-a transmis de la Londra să meargă cât mai repede să viziteze Praga și Budapesta pentru a trimite știri de acolo la Redacția Externe a ziarului britanic. Pentru conducerea de la Moscova, Ungaria era exemplul reformelor reușite în interiorul sistemului comunist. Comuniștii maghiari lansaseră singura încercare de reformare a economiei comuniste din blocul sovietic care nu fusese anihilată de conservatorii din partidul comunist maghiar. Fără să renunțe la monopolul partidului, la economia centralizată și proprietatea de stat, Kádár a asigurat un nivel de trai suportabil populației. La mijlocul anilor ’80, Mihail Gorbaciov își dorea să aplice și în Uniunea Sovietică modelul maghiar.

În viziunea lui Mihail Gorbaciov de la mijlocul anilor ‘80, reconstrucția economiei sovietice (perestroika) s-a limitat la un număr restrâns de măsuri de liberalizare economică, printre care: descentralizarea procesului de decizii economice, autonomia fabricilor, dezvoltarea întreprinderilor mici, desființarea monopolului statului asupra comerțului exterior. S-a păstrat planificărea centralizată în economie și proprietatea statului asupra resurselor. Nu a fost creat un mecanism de piață liberă, nu s-a privatizat industria și nu s-a realizat o liberalizare totală a prețurilor.

După accidentul de la Cernobîl din 26 aprilie 1986, reformele au fost accelerate. Partidul a început să se reformeze. În februarie 1987, Gorbaciov vorbea prima oară despre perestroika politică, despre un partid mai discret și mai eficient, despre o mai mare libertate acordată societății fără ca partidul să piardă controlul. În 1988 mai erau în funcții o cincime din cadrele de partid din timpul regimului Brejnev. Consiliul de Miniștri a căpătat un rol mai important, membrii lui să fie trași la răspundere. A fost creat Congresul Deputaților Poporului care alegea Sovietul Suprem. Accidentul de la Cernobîl era un rezultat al crizei politice, sociale și economice în care se afla societatea sovietică la mijlocul anilor ’80. A durat nouă zile până când autoritățile de la Moscova au recunoscut accidentul și douăzeci de zile până când Gorbaciov a făcut declarații despre gravitatea situației. Defectele de fabricație ale centralei nucleare și reactoarele ei învechite arătau starea grava în care se afla industria URSS-ului. Explozia de la Cernbîl a arătat nevoia de modernizare a Uniunii Sovietice cu ajutor financiar din Occident și Statele Unite. Reconstrucția societății și economiei sovietice depindea de relațiile bune dintre URSS și statele vestice. Mihail Gorbaciov a înțeles acest lucru și a devenit un lider politic pacifist militând pentru încetinirea înarmărilor și pentru denuclearizarea planetară. S-a prezentat lumii capitaliste ca un conducător reformator încercând prin tentativele sale de reforme din Uniunea Sovietică să convingă politicienii occidentali și americani de bunele sale intenții.

În plan social și politic, Gorbaciov a decis implementarea unor politici de deschidere, de transparență (glasnost) ridicând restricțiile privind respectarea drepturilor omului și a libertăților civile. Au urmat o serie de măsuri de liberalizare prudentă a vieții politice și sociale. A fost eliminată cenzura, au început să fie respectate libertatea de exprimare, dreptul la întrunire și libertatea de mișcare. În literatură au fost publicate cărțile mai multor autori sovietici și străini care fuseseră interzise până atunci. Nu mai erau interzise filmele care criticau perioada stalinistă și piesele de teatru care satirizau birocrația. Numărul ziarelor și al revistelor a crescut, a fost încurajat discursul public, au fost permise mitingurile și demonstrațiile publice, s-au ridicat restricțiile privind politica de emigrare. A început o democratizare precaută a sistemului politic fără să se renunțe o vreme la monopolul Partidului Comunist asupra puterii. În iunie 1988 la Congresul al-XIX-lea al PCUS, Mihail Gorbaciov a cerut adoptarea unei decizii pentru alegerea prin vot direct a două treimi din locurile noului organ legislativ, Congresul Deputaților Poporului. Alegerile pentru Congres au avut loc în martie 1989 și a votat un procent de 90% din electorat, dar 87% din locuri au fost rezervate Partidului Comunist.

Gorbaciov și noul său ministru de Externe, Eduard Șevardnadze erau vechi prieteni. Amândoi aveau vederi reformatoare și aceeași viziune asupra politicii externe a URSS. Gorbaciov și Șevardnadze au renunțat la “Doctrina Brejnev” a suveranității limitate susținând egalitatea dintre partidele din statele blocului sovietic, respectul reciproc, independența lor și neamestcul în treburile interne ale altor state. Ministrul de Externe, Șevardnadze era o persoană deschisă și cu simțul umorului. Secretarul de Stat al SUA, George Shultz declara că a fost impresionat de “sinceritatea și candoarea” acestuia. Eduard Șevardnadze a promovat o nouă gândire în politica externă sovietică care a avut ca obiective detensionarea relațiilor cu Occidentul și Statele Unite ale Americii și redarea suveranității țărilor-satelit din Europa Centrală și Răsăriteană cărora li s-a acordat libertatea de a acționa după cum considerau pentru rezolvarea problemelor lor interne și externe. Noua politică a administrației de la Kremlin avea ca obiectiv rezolvarea crizei economice și politice din interiorul Uniunii Sovietice urmărind reorientarea resursele financiare către rezolvarea problemelor economice și sociale interne. Redresarea economică a Uniunii Sovietice depindea și de scăderea cheltuielilor Moscovei cu statele-satelit. Democrațiile populare din centrul și estul Europei erau o povară pentru Uniunea Sovietică, care le vindea materii prime la prețuri ieftine pentru ca economiile acestora să nu intre în colaps. În noiembrie 1989 în timpul demonstrațiilor din Cehoslovacia și Germania de Est, Moscova avea să transmită prin intermediul ambasadelor sale de la Praga și Berlin, că personalul militar sovietic staționat pe teritoriul acestor țări rămânea consemnat în cazărmi. Orice represiune declanșată de armată și poliție împotriva populației care manifesta în capitalele acestor state-satelit nu avea să mai aibă sprijinul militar al Uniunii Sovietice. Imaginea de reformator pe care Gorbaciov și-o crease în lumea occidentală l-a împiedicat să se întoarcă la “doctrina suveranității limitate”. El recunoștea libertatea “democrațiilor populare” din blocul sovietic de a-și alege regimurile politice. În discursul susținut la Consiliul Europei pe 6 iulie 1989, liderul sovietic declara că URSS respecta: “dreptul suveran al fiecărui popor de a-și alege sistemul social după bunul-plac.” Cooperant și manifestând disponibilitate pentru un compromis în relația cu Vestul, Mihail Gorbaciov hotărâse să slăbească controlul exercitat de Uniunea Sovietică asupra statelor central și est-europene din zona sa de influență.

În octombrie 1985, Gorbaciov vorbea despre o “Casă Comună Europeană” care ar fi urmat să regrupeze Comunitatea Economică Europeană, Uniunea Sovietică și țările sale satelit. Deschiderea piețelor statelor central și est europene către Occident ar fi urmat să fie folosită de Uniunea Sovietică ca o soluție pentru satisfacerea propriilor nevoi economice. Liderul sovietic a sperat la un ajutor financiar și tehnologic de la americani, dar văzând că SUA ezitau să ajute redersarea economică a țării sale și-a îndreptat speranța către liderii occidentali propunând un proiect european de colaborare economică și politică. Dar, la fel ca americanii și liderii vest europeni au evitat să sprijine financiar Uniunea Sovietică și în iulie 1990, Mihail Gorbaciov declara că “N-am reușit să le inspirăm încredere.”

Prima întâlnire dintre Gorbaciov și președintele american Ronald Reagan a avut loc la summitul de la Geneva din noiembrie 1985. La sfârșitul convorbirilor, Mihail Gorbaciov și Reagan au făcut o declarație importantă referitoare la războiul nuclear susținând că nu ar putea fi câștigat niciodată și de aceea nu trebuia vreodată declanșat. În perioada summitului, cei doi președinți au avut ocazia să se cunoască mai bine și și-au descoperit pasiuni comune pe care le aveau pentru teatru și film (Gorbaciov jucase teatru în perioada liceului și intenționase să dea admitere la Institutul de Teatru după finalizarea studiilor liceale și Reagan fusese actor de film timp de 20 de ani în perioada 1937-1957 jucând în 52 de producții cinematografice), amândurora le plăcea să povestească despre familiile lor, amândoi citiseră mult în perioada adolescenței. Ronald Reagan spunea că el și cu Mihail se simțeau foarte bine stând de vorbă. Nu s-a semnat niciun acord, dar cei doi lideri au declarat că s-au făcut progrese importante în relațiile dintre cele două state punându-se bazele unei comunicări diplomatice la cel mai înalt nivel.

Sfârșitul Războiului Rece și prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est

Gorbaciov a inițiat în anii 1987-1989 o campanie de întâlniri cu politicienii americani dorind să obțină susținerea și ajutorul SUA în acțiunea sa de reformare a sistemului comunist din Uniunea Sovietică. În perioada 7-10 decembrie 1987 s-a întâlnit la Washington cu președintele Ronald Reagan și au semnat Tratatul pentru reducerea forțelor nucleare intermediare (INF). Mihail Gorbaciov a avut atunci întâlniri la ambasada sovietică din Washington cu reprezentanți ai intelectualității americane, actori, politicieni, jurnaliști. Președintele sovietic a avut și o întâlnire și cu congresmenii americani care au fost impresionați de exuberanța și farmecul tânărului lider sovietic, de faptul că nu citea de pe notițe și vorbea liber. Secretarul de Stat al SUA, George Schultz remarca faptul că asista la o transformare în relațiile Americii cu Uniunea Sovietică.

Între 29 mai și 3 iunie 1988 a urmat la Moscova, o nouă întâlnire între Gorbaciov și Reagan. Au fost semnate o serie de acorduri privind notificările de lansare de rachete balistice, transportul, știința și tehnologia, cooperarea în spațiul cosmic, utilizările pașnice ale energiei atomice. În decembrie 1988, președintele sovietic a făcut o nouă vizită oficială în Statele Unite, la New York unde a ținut un discurs în Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite și a avut întâlniri cu președintele Ronald Reagan și vicepreședintele George Bush. În declarația făcută de la tribuna ONU, Mihail Gorbaciov a pledat pentru nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța în relațiile dintre state, pentru respectarea libertății de a alege fără să existe excepții, și anunța reducerea unilaterală a forțelor armate convenționale sovietice din Europa. Dicursul său a fost aplaudat îndelung. Ziarul New York Times scria că discursul lui Gorbaciov a fost unul dintre cele mai remarcabile rostite vreodată de la tribuna ONU. Mihail Gorbaciov abandonase fundamentele ideologice ale politicii externe sovietice, recunoscuse drepturile universale ale omului, acordase libertate statelor din Europa Centrală și Răsăriteană în alegerea regimurilor lor politice, anunțase reducerea forțelor convenționale din Europa, începuse retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Pentru Occident, Mihail Gorbaciov era acel lider al partidului comunist sovietic pe care îl așteptaseră încă din 1917: “pacifist, liberal, democrat, cu un stil afabil și inteligent în toate contactele sale cu liderii politici occidentali readucând speranța socialismului cu față umană”. Popularitatea sa în statele Europei Occidentale și în America era foarte mare. 75% din americani aveau încredere în el. În iulie 1989, la Paris, intelectualii francezi au participat la o conferință a liderului sovietic organizată la Sorbona socotindu-l un “spirit profund liberal și realist”. Partidul Comunist francez i-a organizat atunci, la Bastilia o baie de mulțime.

Pe 6 iulie 1989, Gorbaciov a ținut un discurs la Consiliul Europei de la Strasbourg în care a declarat că Moscova nu avea să se opună reformelor democratice în Europa de Est susținând că era “o chestiune exclusiv la latitudinea popoarelor”. La summitul țărilor din Tratatul de la Varșovia de la București din 7 iulie 1989, liderul sovietic a transmis că Uniunea Sovietică nu avea să mai intervină pentru menținerea la putere a regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, fiecare stat având dreptul de a-și urma propriul drum fără intervenții externe. Relațiile dintre statele din Tratat urmau să se bazeze pe “egalitate, independență și dreptul fiecărui stat de a-și decide poziția politică, strategia fără vreun amestec din afară”. Fostul amabasador sovietic din Portugalia, Ghenadi Gherasimov afirma că Mihail Gorbaciov renunțase la “Doctrina Brejnev” (consta în intervenția militară sovietică în țările-satelit pentru menținerea stabilității regimurilor comuniste din acele state) în relațiile URSS cu țările din Estul și Centrul Europei și adoptase “Doctrina Sinatra”: “Știți melodia My Way (În felul meu)…toate aceste țări pot merge mai departe «în felul lor»”. Gorbaciov propunea liderilor occidentali, ca o perioadă, până la realizarea unei “Case Comune Europene” în cadrul căreia, Tratatul de la Varșovia și NATO să devină organizații politice și să fie înlocuite de un sistem de securitate colectivă reprezentat de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), țările central și est europene să rămână în continuare în Tratatul de la Varșovia și în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) și în aceste state să se mențină la putere regimuri socialiste, dar cu politicieni reformiști care să adapteze la condițiile din țările lor reformele perestroikăi și glasnostului aplicate în Uniunea Sovietică. Președintele sovietic nu era adeptul unor reforme radicale dar a arătat deschidere față de liberalism și democrație încurajând țările central și est europene să înceapă către sfârșitul anilor ’80, după model gorbaciovist (eliminarea monopolului deținut de partidele comuniste asupra puterii politice, organizarea de alegeri libere, ș.a.), un proces îndelungat de democratizare a sistemelor lor politice. Până la începutul anului 1990 toate regimurile comuniste din Europa Centrală și Răsăriteană au fost înlăturate.

În Polonia, sub presiunea grevei începută în primăvara lui 1988 la șantierul naval din Gdańsk, autoritățile comuniste decideau să înceapă discuțiile cu mișcarea “Solidaritatea” condusă de liderul sindical Lech Wałęsa. Pe 18 decembrie 1988 s-a format un Comitet Cetățenesc al “Solidarității” care urma să înceapă negocieri cu guvernarea comunistă. Negocierile “mesei rotunde” dintre comuniști și opoziția reprezentată de “Solidaritatea” s-au încheiat cu succes pe 5 aprilie 1989 și polonezii începeau tranziția către un regim politic democratic. La alegerile organizate la 4 iunie 1989, “Solidaritatea” a ieșit învingătoare și pe 12 septembrie 1989 a fost numit ca prim-ministru, un necomunist, Tadeusz Mazöwieski. La 29 decembrie ’89 a fost eliminată din Constituție, prevederea referitoare la “rolul conducător” al Partidului Comunist Polonez și la 27 ianuarie 1990, Partidul Comunist a fost dizolvat. Alianța dintre muncitori și intelectuali din Polonia distrusese divizarea societății impusă de partid. Colaborarea dintre revolta muncitorească, protestul intelectual și rezistența spirituală susținută de Papă care se produsese în Polonia a fost un prolog la prăbușirea blocului comunist sovietic.

În mai 1988, Iános Kádár a fost înlăturat de la conducerea Partidului Comunist Ungar și înlocuit cu Károly Grósz. În iunie 1989 comuniștii au început discuțiile cu opoziția. Asemenea tranziției pașnice la democrație făcută de Polonia și în Ungaria trecerea la o guvernare democratică s-a realizat tot pe calea negocierilor. Un guvern alcătuit din elemente reformiste comuniste avea să adopte o serie de măsuri liberale. A fost eliminat din Constituția maghiară „rolul unic” al Partidului și au fost programate alegeri pentru martie 1990. Noul guvern de la Budapesta a relaxat controalele la frontieră permițând est-germanilor să intre în Ungaria și să ceară azil politic la ambasada Germaniei de Vest din Ungaria. În vara anului 1989, cu aprobarea Uniunii Sovietice, Budapesta a decis să deschidă granița cu Austria dând posibilitatea est-germanilor să intre în Ungaria și mai departe să treacă granița în Austria și Republica Federală Germania.

Gorbaciov i-a încurajat și i-a susținut pe reformiștii comuniști unguri și polonezi să urmeze calea perestroika-glasnost și a făcut presiuni permanente asupra guvernărilor conservatoare comuniste de la Praga, Berlin sau București să fie deschise schimbărilor economice, politice și sociale. Corespondentul american al ziarului Washington Post la Varșovia, Jackson Diehl declara în iunie 1989: “Coeziunea blocului estic nu va mai rezista odată ce Polonia și Ungaria îmbrățișează valorile occidentale.” Jurnalistul Richard Bassett relatează în cartea sa de memorii Amurgul vechii Europe, că la un prânz la familia Liechtenstein petrecut la Viena la începutul lui septembrie ’89, un fost ambasador japonez spunea că existau șanse să se vadă sfârșitul diviziunii continentului creată de Războiul Rece dar acestea se puteau concretiza doar cu sprijin sovietic: “Succesul avea să depindă de Moscova.”

Reușitele reformelor economice din Ungaria și a negocierilor “mesei rotunde dintre putere și opoziție” din Polonia l-au încurajat pe Mihail Gorbaciov să continue reformele începute în Uniunea Sovietică. În 1988 simpatia populară față de Gorbaciov în Polonia era de 79,6%. Către sfârșitul anilor ‘80, Gorbaciov vorbea cu mai multă deschidere despre pluralismul politic și economia de piață în Uniunea Sovietică.

În aprilie 1986, Erich Honecker președintele Germaniei de Est îi transmitea lui Mihail Gorbaciov: “Mult noroc, dragi, tovarăși, cu perestroika voastră, dar noi vom merge pe drumul nostru”. Honecker alegea să nu urmeze politica reformatoare a Moscovei militând pentru un “socialism în culorile RDG”. Pe 7 octombrie 1989, Gorbaciov a fost prezent la parada aniversară cu prilejul celei de a 40-a aniversări a RDG. Într-una din discuțiile avute cu conducătorul est-german, în timpul vizitei sale în RDG, Gorbaciov l-a atenționat spunându-i că “pericolul îi pândește pe cei care nu reacționează în fața lumii reale”. Honecker care era unul dintre liderii comuniști est-europeni care se opuneau reformelor lui Mihail Gorbaciov i-a răspuns liderului sovietic: “Mereu înainte, niciodată înapoi”. La începutul lunii noiembrie ‘89, sub presiunea demonstrațiilor de stradă din toate orașele est-germane: Leipzig, Berlinul de Est, Dresda, Gera, Weimar, Erfurt, autoritățile comuniste au transmis într-un comunicat difuzat la radio, în seara zilei de 9 noiembrie 1989 că toți est-germanii erau liberi să viziteze Germania de Vest prin punctele de trecere existente. În cursul nopții de 9 noiembrie au fost deschise puncte de trecere în diverse sectoare ale Zidului Berlinului. Într-o convorbire telefonică, Gorbaciov i-a spus Cancelarului Germaniei Federale, Helmuth Kohl că Germania de Est ar trebui să rămână în continuare, o perioadă, un stat socialist, iar reunificarea să se producă în “Casa Comună Europeană”. Kohl i-a transmis președintelui sovietic că nu îl interesa destabilizarea Germaniei Democrate dar considera că germanii nu se vor împăca cu gândul de a fi permanent divizați. Mihail Gorbaciov propunea ca cele două Germanii să formeze treptat o confederație și la o dată îndepărtată ar fi urmat să se producă și reunificarea, dar spunea el: “istoria avea să decidă când și cum se va reunifica Germania”. Pe 28 noiembrie 1989, cancelarul Helmuth Kohl a prezentat în Parlamentul Germaniei Federale (Bundestag) un program în 10 puncte de reunificare care prevedea printre altele înființarea unor structuri confederative în ambele state germane pentru pregătirea creării unei federații a celor două Germanii și acordarea unui ajutor economic Germaniei Democrate cu condiția ca aceasta să rămână angajată în reformarea sistemului său economic și politic. Pe 3 octombrie 1990 s-a realizat reunificarea celor două Germanii.

Pe fondul schimbărilor politice ce avuseseră loc în cursul anului 1989 în Polonia, Ungaria și Germania de Est și în Cehoslovacia se pregătea în noiembrie 1989 înlăturarea regimului comunist conservator. Pe 17 noiembrie 1989 poliția a reprimat la Praga o manifestație studențească. “Revoluția de catifea” declanșată în Cehoslovacia determina conducerea conservatoare a Partidului Comunist Cehoslovac să demisioneze. Pe 19 noiembrie 1989 dramaturgul Václav Havel aflat în arest la domiciliu în Nordul Boemiei a venit la Praga și a creat Forumul Civic care avea să devină partid de opoziție participând la negocieri cu guvernul comunist. Pe 29 noiembrie 1989 a fost scoasă din Constituție prevederea referitoare la rolul conducător al Partidului Comunist Cehoslovac și Forumul Civic a intrat la guvernare. La sfârșitul lunii decembrie ‘89, Havel a fost ales de Adunarea Federală, președinte al Cehoslovaciei.

Orientarea reformistă trasată de Gorbaciov administrației de la Kremlin determinase izolarea internațională a regimului totalitar al lui Nicolae Ceaușescu din România. Ceaușescu făcea parte din acea categorie de conducători comuniști est-europeni care nu erau de acord cu reformele inițiate de liderul sovietic și refuzaseră categoric aplicarea acestora în țările lor. Revolta muncitorilor de la “Steagul Roșu” din Brașov din 15 noiembrie 1987 reprimată de Miliție și Securitate era prezentată într-un articol al cotidianului italian Il Giornale cu titlul “Brașov începutul sfârșitului pentru dictatura Ceaușescu?” Silviu Brucan, unul dintre principalii opozanți ai lui Nicolae Ceaușescu din interiorul Partidului Comunist, în declarațiile pe care le-a acordat ziariștilor de la BBC despre demonstrațiile muncitorilor de la Brașov spunea că în relația dintre clasa muncitoare și PCR a apărut o criză. A urmat în primăvara anului 1989, protestul (“Scrisoarea celor șase”) celor șase veterani comuniști, Gheorghe Apostol (ilegalist), Corneliu Mănescu (fost ministru de Externe), Constantin Pîrvulescu (ilegalist), Silviu Brucan (fost ambasador la Washington) și Grigore Răceanu (ilegalist) împotriva regimului ceaușist. “Scrisoarea” a fost difuzată pe 10 martie 1989 de secția română a postului de radio BBC și în 13 martie, de Radio Europa Liberă. Autorii acesteia au fost anchetați de Securitate și unii dintre ei evacuați din case și mutați cu domicilii obligatorii. După ce în Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia regimurile comuniste se prăbușiseră pe rând, în 22 decembrie 1989 regimul comunist a fost înlăturat de la putere și la București.

În zilele de 2 și 3 decembrie 1989, la scurt timp după căderea Zidului Berlinului a avut loc summitul de la Malta despre care Gorbaciov spunea că a însemnat sfârșitul Războiului Rece. Mihail Gorbaciov declara că a discutat cu președintele american George Bush despre crearea unei noi ordini mondiale mai dreaptă, mai umană și mai sigură. Președintele sovietic i-a spus omologului său american că Uniunea Sovietică nu avea să folosească forța pentru a sprijini regimurile comuniste din Europa de Est. Președintele american l-a asigurat pe Gorbaciov că America avea să acorde ajutor economic Uniunii Sovietice pentru accelararea reformelor interne și spera că acestea aveau să se realizeze cu succes. Uniunea Sovietică urma să fie sprijinită de Statele Unite să înființeze un sistem bancar, o bursă, instituții ale economiei de piață. La summitul de la Malta, Bush și Gorbaciov și-au exprimat susținerea față de schimbările politice care se produseseră în Europa Centrală și de Est, care aveau ca obiective înlăturarea regimurilor totalitare și înlocuirea acestora cu sisteme politice democratice.

Destrămarea Uniunii Sovietice și anii de după

În martie 1988 în Letonia s-a creat Mișcarea pentru Independența Letoniei. În august 1988 s-a înființat Mișcarea pentru Independența Națională a Estoniei. În iulie 1988 în Lituania se formase Mișcarea de Reorganizare Lituaniană. În aprilie 1989 în Georgia s-a creat mișcarea de independență Masa Rotundă și în martie 1991 georgienii au cerut independența. La 11 martie 1990 Sovietul Suprem lituanian a aprobat independența națională a Lituaniei anulând Constituția URSS în Lituania. În martie 1991 la referendumurile din Estonia și Letonia s-a votat pentru independență. Boris Elțîn în calitatea sa de prim-secretar al Comitetului de partid al Moscovei și președinte al Parlamentului rus a mers la începutul anului 1991 în Tallinn în Letonia pentru a semna un acord de recunoaștere reciprocă a “suveranității” între Rusia și republicile baltice. Elțîn era un vechi activist din perioada brejnevistă care avansase rapid în ierarhia de partid devenind secretar al Comitetului Central și la începutul anilor ’90 se transformase în comunist reformist fiind ales deputat la alegerile din martie 1990 în Congresul Deputaților și ulterior numit președinte al Sovietului Suprem rus.

În iulie 1990, Boris Elțîn s-a retras din Partidul Comunist și avea să participe la alegerile prezidențiale din iunie 1991 din Rusia pe care le-a câștigat cu un procent de 57% din voturi fiind învestit în 10 iulie 1991 în funcția de președinte al Rusiei. Mihail Gorbaciov era adeptul unui federalism controlat în timp ce Elțîn a susținut dorința statelor baltice pentru independență. Noua Constituție a Uniunii Sovietice adoptată în aprilie 1991 a acordat dreptul la secesiune republicilor. Pe 12 iunie 1991 Sovietul Suprem a votat pentru o nouă Uniune descentralizată în care era respectată autonomia statelor membre. În aceste condiții conservatorii din partid: prim-ministrul, ministrul Apărării, ministrul de Interne și șeful KGB-ului au pregătit o lovitură de stat. În timp ce, Gorbaciov se afla în vacanță în Crimeea, pe 17 august 1991 organizatorii loviturii de stat i-au cerut să cedeze prerogativele unui Comitet de Urgență. Mihail Gorbaciov a refuzat și a fost arestat la domiciliu. Pe 19 august 1991, Comitetul de Urgență a anunțat că “din motive de sănătate” președintele nu își putea exercita prerogativele și Comitetul prelua puterea.

Elțîn a declarat ilegală lovitura de stat și a devenit conducătorul rezistenței de la sediul Parlamentului de unde a făcut apel către cetățeni să iasă în stradă să apere democrația. În noaptea de 20 spre 21 august 1991, trei demonstranți au fost uciși. Boris Elțîn se întâlnise cu trei săptămâni înaintea loviturii de stat cu președintele american George Bush în timpul unei vizite oficiale a acestuia la Moscova. În timpul puciului, Elțîn a avut convorbiri telefonice cu liderii occidentali care l-au asigurat de sprijinul lor. Boris Elțîn era considerat de politicienii din Vest și de presa occidentală, un “apărător al democrației” în Uniunea Sovietică. Pe 21 august ‘91, unul dintre inițiatorii puciului, ministrul de Interne s-a sinucis și pe 22 august ceilalți complotiști au fost arestați la ordinul lui Elțîn. Pe 23 august 1991 Boris Elțîn a interzis prin decret funcționarea PCUS în Rusia până la încheierea anchetei care urma să stabilească rolul acestuia în lovitura de stat. Mihail Gorbaciov a revenit din Crimeea și și-a reluat prerogativele de președinte al Uniunii Sovietice. Pe 24 august 1991, Gorbaciov a scos în afara legii PCUS și a demisionat din funcția de secretar general rămânând președintele URSS.

La 20 august 1991 Estonia și-a declarat independența și pe 21 august ‘91 a urmat declararea independenței Letoniei. În perioada 24 august-21 septembrie 1991, Ucraina, Belarus, Moldova, Azerbaidjan, Uzbekistan, Georgia, Tadjikistan, Armenia și-au declarat independența. Mihail Gorbaciov și Sovietul Suprem au recunoscut noile state și au propus o nouă Constituție care punea bazele organizării unei noi confederații. Pe 8 decembrie 1991, președinții Rusiei, Belarusului și Ucrainei s-au întâlnit la Minsk și au declarat nul Tratatul Uniunii Sovietice din 1922 desființând de fapt URSS și propunând înlocuirea ei cu Comunitatea Statelor Independente (CSI). În 17 decembrie 1991 Gorbaciov s-a întâlnit cu Boris Elțîn și au decis desființarea URSS. Ministerele, amabasadele, armata Uniunii Sovietice au trecut sub controlul Rusiei. Pe 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov a demisionat cedând prerogativele de șef al statului lui Elțîn. La 31 decembrie 1991 Uniunea Sovietică a încetat să mai existe.

Încercarea lui Gorbaciov de a reforma sistemul comunist al URSS nu avea cum să reușească în condițiile în care Partidul Comunist fusese creat pentru a deține singur puterea politică și economică guvernând dictatorial. “Politica de deschidere” inițiată de Mihail Gorbaciov a provocat colapsul unui sistem politic totalitar care a avut ca bază de funcționare respingerea oricăror forme de manifestare democratică. A doua zi după căderea Zidului Berlinului, Gorbaciov i-a spus președintelui francez Mitterrand că în ziua în care va anunța reunificarea Germaniei, ziarele aveau să scrie două rânduri despre faptul că un mareșal sovietic îi va fi luat locul la conducere. Înlăturarea lui Mihail Gorbaciov de la putere avea să însemne în anii ‘90 și dezintegrarea Uniunii Sovietice. Prăbușirea regimurilor comuniste în cursul anului 1989 în centrul și estul Europei a încurajat mișcările naționaliste din republicile Imperiului Sovietic determinând dezintegrarea acestuia.

Gorbaciov a continuat să se implice în viața politică și după 1991, când nu se mai afla la conducerea statului. Pe 3 martie 1992 a înființat “Fundația Gorbaciov” care a avut ca scop publicarea de materiale despre perestroika, propunerea de căi alternative de dezvoltare a Rusiei, analizarea proceselor internaționale. Fundația a fost finanțată din onorariile pe care le obținea în urma discursurilor susținute la diverse conferințe, seminarii, sau dezbateri internaționale. A participat la alegerile prezidențiale din 1996 unde a obținut un procent de 0,5%-aproximativ 386.000 de voturi. În anul 2000 Mihail Gorbaciov a înființat Partidul Social Democrat Rus care avea să fuzioneze cu Partidul Social Democrat condus de Aleksandr Iakovlev și ulterior de Konstantin Titov formând Partidul Social Democrat al Rusiei. În 2005 Gorbaciov și Titov au demisionat de la conducerea Partidului Social Democrat al Rusiei și partidul s-a desființat pentru că nu avea un număr suficient de membri pentru a fi înregistrat și a putea participa la alegeri. După retargerea soțului său de la conducerea țării în 1991, Raisa Gorbaciova s-a implicat într-o serie de acțiuni caritabile, în 1997 a înființat în cadrul “Fundației Gorbaciov”, “Clubul Raisa Maksimovna” (avea ca scop “promovarea bunăstării femeilor în Rusia”) condus de ea și de fiica sa. În iulie 1999, Raisa a fost diagnosticată cu leucemie și în 21 septembrie 1999 a murit într-un centru oncologic din Germania, la Münster unde era internată pentru tratament.

Concluzii

La jumătatea anilor ’80, Gorbaciov și-a asumat rolul de lider al unei mari puteri politice și militare. Interesul său crescut manifestat pentru cultură, pasiunea sa pentru lectură, contactele permanente avute cu intelighenția sovietică, călătoriile efectuate în statele vest europene încă din vremea când era Secretar de Partid în Stavropol au avut un rol important în evoluția sa intelectuală și politică. Mihail Gorbaciov a eliminat ideologia bolșevică din guvernarea țării, și-a dorit să reformeze Partidul Comunist și întregul sistem politic și economic sovietic supracentralizat și conservator care îl sprijiniseră în cariera politică și îl promovaseră ca lider al URSS. A abrogat la începutul anului 1990, articolul 6 din Constituția sovietică care prevedea existența unui singur partid politic acceptându-și înfrângerea în alegeri pentru că își dorea ca în țara sa să funcționeze un regim democratic cu alegeri libere, sistem politic pluripartit și respectarea drepturilor omului. A redat libertatea statelor-satelit din Europa Centrală și Răsăriteană de a-și hotărî singure politica internă și externă. A susținut la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, întregul proces de transformare și reformare politică și economică a statelor central și est europene. A fost cel care a avut inițiativa încheierii Războiului Rece, susținând realizarea unei apropieri între țările occidentale și cele din Europa Centrală și de Est pregătind astfel aderarea de la sfârșitul anilor ’90 și din anii 2000 a statelor din vechiul bloc comunist la organizațiile internaționale economice și de securitate. Au existat un lung șir de cauze care au condus la prăbușirea comunismului în Europa Centrală și Răsăriteană la sfârșitul anilor ’80 (de la destalinizarea hrușciovistă din 1956, revoluția maghiară din octombrie 1956, “Primăvara de la Praga” din 1968, la criza economică din blocul sovietic, nemulțumirea accentuată a populațiilor acestor țări și cadrele îmbătrânite de la vârfurile partidelor comuniste), dar fără perestroika și glasnostul lansate de Gorbaciov în Uniunea Sovietică la jumătatea anilor ’80, nu ar exista în prezent, regimurile politice democratice din statele central și est europene. Mihail Sergheevici Gorbaciov a rămas un om politic de stânga până la moartea sa în 30 august 2022, la vârsta de 91 de ani. A fost liderul mondial care a impresionat prin educație și inteligență. Cu extraordinarul firesc din comportamentul său, charisma și deschiderea către oameni și-a atras simpatia mulțimilor din întreaga lume.

Bibliografie:

Bassett, Richard, Amurgul vechii Europe. Trieste ’79, Viena ’85, Praga ’89, Editura Corint, București, 2022;

Betea, Lavinia, Viața lui Ceaușescu. Tiranul, vol. III, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015;

Burakowski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989), Editura Polirom, Iași, 2011;

Figes, Orlando, Rusia revoluționară (1891-1991), Editura Corint, București, 2016;

Gorbaciov, Mihail, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, Editura Litera, București, 2019;

Hoyer, Katja, Dincolo de zid. Germania de Est, 1949-1990, Editura Trei, București, 2025;

Judt, Tony, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Editura Litera, București, 2019;

Sebestyen, Victor, 1989. Prăbușirea Imperiului Sovietic, Editura Litera, București, 2020;

Taubman, William, Gorbaciov. Viața și epoca lui, Editura Meteor Publishing, București, 2018;

Tănase, Stelian, Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluției, Editura Humanitas, 2009, București;

Ward, Christopher J. și Thompson, John M., Rusia. O scurtă istorie, Editura Meteor Press, 2022;