Mercenarii moldoveni în oastea țaristă: între mitul frăție și realitățile dure ale secolelor XVII–XVIII

În contextul geopolitic al secolelor XVII–XVIII, când Moldova era prinsă între marile puteri ale vremii – Imperiul Otoman, Polonia, Rusia și, ulterior, Habsburgii – soldatul moldovean a devenit o monedă de schimb și un mijloc de supraviețuire. Un fenomen adesea trecut cu vederea în istoriografia românească este implicarea moldovenilor în structurile militare ale Imperiului Țarist. La intersecția dintre necesitate, oportunism și strategie, moldovenii au ajuns să joace un rol semnificativ – deși ambiguu – în expansiunea rusească în spațiul est-european.

Migrația armată: între exil și soldă

În perioada de criză de după domnia lui Vasile Lupu și până în pragul epocii moderne, Moldova a cunoscut o emigrație militarizată constantă. O parte dintre moldoveni s-au alăturat formațiunilor armate ale statelor vecine – unii din inițiativă proprie, alții fugiți de urmăriri, pedepse sau ocupații militare.

În terminologia rusă, aceștia erau numiți volohi – un termen generic aplicat românilor din ambele Principate, dar și altor populații romanizate din Balcani. În oastea rusă, volohii erau asimilați husarilor sârbi, croați, unguri sau georgieni, fiind folosiți în special în cavaleria ușoară – un corp esențial în conflictele de tip frontieră, raid și hărțuire.

Primele apariții: volohii din horugvia lui Raicea

Primul semnal documentar al prezenței moldovenilor în oastea rusă apare în 1660, când în Ucraina (aflată sub influență rusă) este menționată o horugvie mixtă moldo-sârbă, condusă de căpitanul sârb Dumitrașcu Raicea. Această unitate este considerată nucleul cavaleriei ușoare ucrainene din acea vreme. Prezența moldovenilor în rândul acestor detașamente frontieristice a fost explicată prin aptitudinile lor de călăreți, experiența în conflictele antiotomane și legăturile culturale și lingvistice cu ceilalți mercenari din Balcani.

Apostol Chigheci și profesionalizarea unităților moldovenești

În 1707, țarul Petru I aprobă înființarea unei horugvii moldovenești conduse de Apostol Chigheci, un căpitan moldovean trecut de partea Rusiei. Printr-un act oficial, Petru îl investește pe Chigheci cu sarcina de a recruta și comanda un corp de 309 moldoveni. Documentul – păstrat în arhivele militare ruse – este esențial, deoarece stabilește pentru prima dată un cadru legal și militar pentru constituirea unei unități moldovenești permanente în armata rusă.

În realitate, numărul celor mobilizați de Chigheci ar fi fost mai mare – până la 500 de oameni, potrivit lui Ion Neculce. Aceștia nu erau soldați profesioniști, ci țărani, meșteșugari sau foști haiduci, atrași de promisiunea unei solde și a unui nou început.

De la horugvie la polc: Polcul Moldovenesc de Husari

Această horugvie s-a transformat ulterior într-o formațiune militară de sine stătătoare – Polcul Moldovenesc de Husari, cu o carieră militară remarcabilă de aproape 60 de ani. Sub comanda lui Constantin Cantemir (fiul lui Antioh Cantemir), polcul a participat la numeroase campanii rusești, inclusiv în Moldova – o ironie istorică dureroasă.

În campaniile ruso-turce din 1735–1739 și 1768–1774, polcul moldovenesc s-a remarcat în luptele din Țările Române, dar și în Prusia, în timpul Războiului de Șapte Ani.

Totuși, acțiunile sale nu au fost întotdeauna privite cu simpatie de către conaționali. Jafurile, incendierile și violențele comise în timpul ocupării orașelor moldovenești – în special la Soroca – au lăsat urme adânci în memoria colectivă.

Neculce: vocea amară a martorului

Cronicarul Ion Neculce, el însuși refugiat în Rusia și participant la unele dintre aceste campanii, nu ezită să arate partea întunecată a „frăției armate”. În Letopisețul Țării Moldovei, el descrie cum ostașii moldoveni în serviciul Rusiei au jefuit propriile sate, au ars mănăstiri și au luat prizonieri pe care i-au dus în stepele rusești.

Într-un pasaj celebru, el scrie:

„Și au adus pe oameni de-au împărțit pre oameni ca pre dobitoace, mai rău decât tătarii.”

Această remarcă este o mărturie clară a tensiunii morale pe care moldovenii o resimțeau: luptau sub steag străin, uneori împotriva fraților lor, în numele unei alianțe pe care nu o înțelegeau întotdeauna.

Desființarea și moștenirea

După 1763, polcul moldovenesc este desființat în contextul reformei ecateriniene a armatei. O parte dintre ofițeri – mulți dintre ei de origine boierească – sunt încorporați în alte unități, unii sunt pensionați, iar soldații sunt absorbiți în structuri mai largi. Deși unii moldoveni au continuat să servească în armata rusă până în secolul XIX, nucleul etnic moldovenesc dispare treptat ca entitate militară distinctă.

„Prietenia seculară”: o ficțiune propagandistică?

În perioada sovietică, prezența mercenarilor moldoveni în armata rusă a fost reinterpretată ca o dovadă a unei „frății de arme” și a unei pretinse loialități istorice a moldovenilor față de Rusia. În realitate, acești ostași erau mai degrabă produsul circumstanței, nu al vreunei convingeri ideologice.

Ofițerii ruși din secolul XIX, precum Martos, observau clar diferențele culturale dintre ruși și moldoveni, pe care îi considerau „străini de neam și obiceiuri”. La nivel local, moldovenii nu se simțeau deloc parte a lumii ruse: limba, tradițiile și mentalitatea lor rămâneau profund distincte.

Concluzie

Prezența mercenarilor moldoveni în oastea rusă nu este o dovadă de fidelitate națională sau identitară, ci o manifestare a unei realități istorice complexe, marcată de sărăcie, violență și adaptare. A fost o relație de oportunitate, de multe ori marcată de tragedii și rupturi.

A-i prezenta drept „aliați tradiționali” ai Rusiei înseamnă a cădea în capcana miturilor fabricate. Realitatea este mai nuanțată și, tocmai de aceea, merită spusă cu onestitate.

Text adaptat din lucrarea „Mercenari moldoveni în oastea rusă (secolele XVII–XVIII) – între «prietenie» și realitate istorică”, semnată de Ion Eremia (Universitatea de Stat din Moldova), pe baza documentelor din arhivele rusești și mărturiilor cronicarilor moldoveni.