Megalomania torpilelor în Al Doilea Război Mondial
Al Doilea Război Mondial a însemnat şi o luptă decisivă pentru supremaţie navală între SUA şi Japonia. Dominaţia asupra rutelor comerciale indica pe viitorul stăpân al planetei. Cum scopul scuză mijloacele, toate armele au fost permise. Torpila reprezintă un dispozitiv autonom, capabil să transporte spre un vapor o mare cantitate de explozibil. Se considera că o singură armă poate să rupă în bucăţi un distrugător sau un cargou de 10.000 t. Lovitura era şi mai devastatoare dacă erau atinse rezervoarele de combustibil, cazanele sub presiune sau depozitele de muniţii. Torpila prezenta dezavantajul unei viteze reduse, ceea ce permitea executarea unor manevre evazive, mai ales dacă se observa din timp lansarea. Japonia a produs armele de tip Long Lance. Autonomia era extinsă la 40 km pentru transportarea a 490 kg de exploziv. Şi masa creştea până la 2700 kg, ceea ce era prea mult pentru ambarcaţiunile mici. Explozia era însă devastatoare asupra oricărui tip de navă de luptă sau comercială. SUA se mulţumea cu o autonomie de 13, 5 km pentru o masă de 1700 kg şi 374 kg de Torpex. Se poate scrie că US Navy era într-un dezavantaj total în raport cu adversarii de peste ocean.
Aceasta ar fi părerea oricărui cititor amator. Vremea pe mare nu este mereu favorabilă şi au fost cazuri când escadre sau convoaie au trecut pe lângă flota inamicului la distanţe mergând până la câteva sute de metri. Ceaţa era cel mai mare duşman al observatorilor de la telemetre. Întunericul, valurile, furtunile şi elementele combinate ale naturii împiedicau lansările de la distanţă. Chiar dacă se lansa în condiţii optime, precizia era relativă şi ţinta se putea strecura printre torpilele unei salve. Doar atacurile masive puteau să fie eficiente, dar armele erau scumpe şi astfel de procedee nu meritau să fie folosite decât în cazul ţintelor foarte importante. Marinarii americani au observat rata mică de lovire a obiectivelor şi au preferat să adopte o altă abordare a luptelor navale. Tunurile executau foc asupra vapoarelor aflate departe, proiectilele având o viteză ridicată şi ţinta străbătea o distanţă mai mică până la sosirea salvelor. Piesele grele asigurau şi o cadenţă ridicată într-un timp scurt, un adevărat ciocan de foc. Dacă inamicul era surprins la o distanţă mică, silenţioasele torpile se dovedeau ideale. Dezastrul era desăvârşit de artilerie.
Nici submarinele n-au scăpat de boala megalomaniei. Au fost dotate cu torpile conţinând 550 kg de exploziv de mare putere. Trebuia ca o singură lovitură să scufunde sau să scoată definitiv din uz orice vapor civil sau militar. Aveau însă o lungime de nouă metri, ceea ce le făcea greu de manevrat. Scădea şi numărul de bucăţi luate la bord. O torpilă lungă mărea şi dimensiunile submarinului, ceea ce ducea la o intrare mai lentă în imersiune. Se putea transporta maximum 24 de torpile. Nici corpul nu putea să fie suficient de rezistent la loviturile grenadelor de adâncime. Aici era punctul vulnerabil al submarinelor nipone.
În concluzie, torpilele japoneze erau impresionante, dar au fost mărite inutil. Proiectanţii de arme erau obsedaţi de dimensiuni şi au renunţat la logică şi s-a neglijat producţia în cantităţi sporite. Înfrângerea era asigurată.2 and Mod 3
