Meciurile dintre Ceauşescu (Steaua) şi Drăghici (Dinamo)

În anii ’50, generalul Nicolae Ceauşescu frecventa meciurile şi banchetele echipei de fotbal CCA, „strămoaşa“ actualei Steaua Bucureşti. Când a început Nicolae Ceauşescu să meargă pe stadioane şi să susţină echipa de fotbal CCA (Casa Centrală a Armatei, în prezent Steaua), rămâne un mister pe care nici apropiaţii nu l-au elucidat. Bunăoară, Valentin Ceauşescu, fiul cel mare, şi Emil Bărbulescu, nepotul din Scorniceşti, sunt convinşi că ruda lor celebră a înfiinţat CCA.

Puţin plauzibil, câtă vreme clubul armatei a apărut în 1947, an în care Nicolae Ceauşescu nu avea vreo legătură cu sportul sau cu Ministerul Apărării Naţionale. Mai sigur este că s-a ataşat de club în perioada când a condus Direcţia Superioară Politică a Armatei (1950-1954).

Atunci s-au înregistrat şi primele succese importante ale secţiilor sportive ale echipei militare. Deja în anii '50-'60, Ceauşescu era cunoscut ca un fan înfocat al CCA şi un bun cunoscător al fotbalului intern. După cum îşi amintea Gheorghe Constantin, una dintre gloriile de-atunci ale echipei roş-albastre, era nelipsit de la meciuri şi de la banchetele prin care se sărbătoreau victorii importante.

În afara lui Ceauşescu, „microbul" fotbalului îi „îmbolnăvise" şi pe alţii. Gheorghe Apostol şi Alexandru Drăghici erau doi dintre mai marii partidului pasionaţi de acest sport. Din 1950, Drăghici şi Ceauşescu au intrat în ministerele Internelor, respectiv Apărării Naţionale. Din aceeaşi perioadă datează şi competiţia dintre cluburile sportive ale acelor ministere, dusă de multe ori dincolo de regulamente.

CCA şi Dinamo, după model sovietic

Sportul de masă a fost o prioritate a regimului comunist, ca „mijloc de educaţie comunistă a oamenilor muncii care construiesc socialismul". Orelor de educaţie fizică li s-au dat atenţia cuvenită. În taberele şcolare, în fiecare dimineaţă, se practicau exerciţii sportive. S-au construit stadioane în care mulţimile veneau în număr mare să urmărească meciuri între reprezentanţii Republicii Populare Române şi cei ai altor „ţări frăţeşti". 

După model sovietic, în RPR au apărut cluburile departamentale. CCA s-a înfiinţat în 1947, urmând exemplul lui ŢDKA (Ţentralnogo Doma Krasnoy Armii, în limba rusă, Clubul Sportiv al Casei Centrale  al Armatei Roşii). Dinamo, înfiinţat în 1948, a copiat numele clubului moscovit. Înfruntările s-au dus de la început pe mai toate „fronturile".

În anii '50, aproape că nu era ramură sportivă în care cele două cluburi să nu se dueleze. Cele mai înverşunate derby-uri s-au jucat la fotbal, volei, haltere, tenis, box, înot, ciclism, baschet, polo, handbal, canotaj şi scrimă. La şah, MFA, MAI şi Confederaţia Generală a Muncii (CGM) organizau în comun turnee. 

Primul titlu al fotbaliştilor militari

La un an după ce Nicolae Ceauşescu a fost numit ministru adjunct al Forţelor Armatei (1950), CCA a cucerit primul titlu de campioană la fotbal. Mai mult ca sigur că s-a aflat şi el printre spectatorii care au asistat la meciurile echipei. Clubul militar a condus competiţia timp de 21 de etape.

L-o fi tachinat Ceauşescu pe Drăghici, pentru că Dinamo a terminat la egalitate, dar a pierdut la golaveraj? Motive tot avea. Căci după 3-1 în finala cu Flacăra Mediaş, în faţa a 25.000 de spectatori, pe Stadionul „Republicii" din Capitală, CCA a cucerit şi cupa. Aşadar s-a realizat eventul, „cupa şi campionatul", cum s-ar spune în zilele noastre. Multe altele au urmat, întotdeauna sub privirea „Tovarăşului", fie din înaltul tribunei oficiale, fie din fotoliul biroului său. În anii '80, Valentin Ceauşescu a dus mai departe tradiţia tatălui. 

„Războiul" soţiilor

După cum îşi aminteşte Ion Coman, rivalitatea sportivă dintre Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici a fost preluată şi de soţiile acestora. „Uneori erau certuri între el şi Drăghici, dar nu atât între ei, cât între soţii, Elena Ceauşescu şi Marta Drăghici", ştie fostul ministru al Apărării Naţionale.

Polemicile erau de notorietate în epocă. „Gheorghiu-Dej era sufocat de ambiţiile celor două şi în cele din urmă le-a interzis să mai asiste la meciuri de fotbal", a relatat şi Alexandru Bârlădeanu („Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri", Bucureşti, Evenimentul Românesc, 1997).

„Se înfiinţaseră două echipe:Dinamo-făcută de Drăghici, a M.I.-ului şi CCA-făcută de Nicolae Ceauşescu, care era şeful Direcţiei Politice a Armatei. Între cele două echipe se născuse o mare rivalitate, iar aceasta era dusă mai departe de soţiile celor doi.

La un meci CCA-Dinamo, în Ştefan cel Mare, cele două se aflau în tribuna oficială şi după un gol au început să se certe ca două mahalagioaice. Tribuna era puţin depărtată de celelalte locuri, iar lumea făcea haz. A aflat Dej de poveste şi le-a interzis accesul la meciuri", a povestit Bârlădeanu.

1951 a fost anul în care CCA a câştigat primul titlu de campioană la fotbal.

Şuturi şi „seri politice"

În afara performanţelor, presa vremii evoca şi „realizările" politico-ideologice ale sportivilor. Între un voleu, un stop pe piept, un şut plasat şi o „alunecare", jucătorii de fotbal trebuia să lectureze împreună o hotărâre a Consiliului de Miniştri sau un discurs al secretarului partidului la o întâlnire cu activiştii sau cu „oamenii muncii".De la portar la atacant, cu căpitanul în frunte, jucătorii participau la „seri politice".

„Consilierul" lui Dej la fotbal

După 1955, ca membru al Biroului Politic, printre altele, Nicolae Ceauşescu era însărcinat şi cu problemele sportive. Devenise într-un timp şi „consilierul" lui Gheorghiu-Dej în materie de fotbal. De câte ori secretarul partidului avea vreo nelămurire despre vreun sportiv, antrenor sau club, îl chestiona pe mai tânărul coleg de partid.

Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, în timpul vizitei la Cluj-Napoca, în 1960   Foto:arhivele naţionale

Jalba studenţilor

Dese erau situaţiile în care în timpul deplasărilor prin ţară, conducătorului român i se prezenta vreo jalbă sau i se cerea o „intervenţie". O astfel de întâmplare relatează Paul Sfetcu, şeful de cabinet al prim-secretarului CC al PMR, între 1952-1965: „Odată Gheorghiu-Dej s-a deplasat la Cluj cu alţi membri ai conducerii de partid şi de stat pentru a stabili şi analiza împreună cu organele locale măsuri referitoare la dezvoltarea economico-socială a oraşului şi regiunii.

Cu această ocazie s-a dus şi la universitate unde a discutat cu cadrele universitare şi cu studenţii. Aici s-a confruntat cu o situaţie inedită şi neaşteptată: fotbalul.

„Pe Popescu îl vrem!"

Dintre studenţii întrebaţi dacă sunt mulţumiţi cu condiţiile de viaţă şi învăţătură s-a făcut auzită solicitarea:«Să ni-l daţi pe Popescu!» (n.r.-Octavian Popescu, jucător de fotbal al echipei Rapid, student la Universitatea din Cluj). Lui Gheorghiu-Dej i s-a părut că nu a auzit bine şi de aceea a întrebat din nou:«Ce aţi spus că vreţi?» «Pe Popescu îl vrem!», i s-a răspuns în cor de către auditoriu. Nedumerit, Gheorghiu-Dej s-a întors spre Nicolae Ceauşescu care se afla prin apropiere şi l-a întrebat:«Care Popescu? Şi pentru ce?»

Răspunsul a fost că este vorba de un jucător de fotbal şi că este bine să le satisfacă dorinţele. «Al vostru să fie Popescu!», s-a adresat atunci Gheorghiu-Dej solicitanţilor care şi-au manifestat zgomotos şi în inedite feluri mulţumirea. După ce s-au liniştit, o altă voce a solicitat să li-l dea şi pe Constantin. Dar Ceauşescu, care era un înfocat susţinător al echipei militare, presupunând că este vorba de un jucător al clubului armatei, l-a sfătuit să refuze".

Dej a regretat mai târziu bunăvoinţa arătată faţă de universitarii clujeni. Mai mulţi suporteri ai Rapidului, ceferişti aşa cum şi el fusese în tinereţe, i l-au cerut pe Octavian Popescu înapoi. „Iată că nici n-am ajuns bine în Bucureşti şi problemele au apărut. Uite în ce m-a băgat Nicu", s-a plâns şefului său de cabinet. 

Un punct cât un titlu

Confruntare deloc „frăţească“ între fotbaliştii echipelor Şahtior Stalino (URSS) şi CCA (România), în 1951  Foto:Revista „Stadion”

Meciul prin care CCA a devenit pentru prima oară campioană, în 1951, s-a jucat în Bucureşti, pe Stadionul „Republicii". Cronica a fost scrisă de Jack Berariu, în paginile ziarului „Sportul popular":„Deşi scorul de 0-0 cu care s-a terminat matchul dintre CCA şi Flacăra Petroşani ar părea că oglindeşte o luptă dârză şi pasionantă, în realitate, el exprimă, pe de o parte, lipsa de forţă în atac a Flacărei, iar pe de altă parte prudenţa cu care a acţionat CCA.

Jucând cu interii mult înapoi, Flacăra n-a avut decât rare momente când a trecut la contra-atac, menţinându-se în general în defensivă şi concentrându-şi eforturile pentru a obţine un rezultat de egalitate. În ceea ce o priveşte, echipa CCA, care n-avea nevoie decât de un singur punct pentru a câştiga campionatul, n-a putut fi decât de acord cu această tactică. În consecinţă, am asistat la o întâlnire de un slab nivel tehnic şi mai ales lipsită de forţă de luptă. (...)

Dacă n-a câştigat matchul, se poate spune în schimb că echipa CCA n-a fost niciun moment în pericol de a-l pierde. Zavoda II, Apolzan şi Rodeanu au respins cu uşurinţă tentativele de atac ale Flacărei, foarte rare şi limitate mai mult la acţiunile personale ale lui Paraschiva. CCA a mai avut două forţe puternice în apărare în Bone şi Balint, iar din linia de atac s-a remarcat Roman.

Flacăra s-a apărat bine, mai ales datorită lui Crâsnic, Pop şi Guţă Tănase, dar uneori această apărare a folosit un joc prea dur. La înaintare, Paraschiva a muncit mult şi a avut câteva şarje reuşite, dar de fiecare dată coechipierii săi erau mult în urmă şi acţiunile lui Paraschiva nu puteau avea finalitate. Arbitrul, St. Geac, a dat numeroase decizii inverse, n-a aplicat legea avantajului şi n-a sancţionat situaţii flagrante de offside.

Formaţiile:

CCA:Voinescu II, Zavoda II, Apolzan, Rodeanu, Balint, Bone, Moldovan, Roman, Drăgan, Zavoda I, Moldoveanu (Bădeanţu).

Flacăra:Crăsnic, Matei, Vasiu, Balogh, Pop, Farcaş II (Guţă Tănase), Farcaş, Pingert, Paraschiva, Cricovan, Romoşan".