⬆

A doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul: Răzbunarea împotriva boierilor trădători

Autor: Doru Ţuinea

„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” Chiar dacă această replică celebră din nuvela lui Costache Negruzzi și atribuită lui Alexandru Lăpușneanul nu este preluată din izvoarele istorice, ea ilustrează în chip semnificativ realitatea moldovenească din vremea aceea. Ioan Iacob Heraclid a fost înlăturat de la domnie tot de o răscoală a marii boierimi moldovenești, fiind decapitat de marele hatman Tomșa, care este apoi ridicat la domnie, în noiembrie 1563. Nici pentru acesta numirea nu a fost cu noroc, căci nefiind acceptat de otomani, a fost la rândul lui înlăturat în martie 1564 de Alexandru Lăpușneanul, care devenea, astfel, domnul Moldovei pentru a doua oară.

Întoarcerea pe tronul Moldovei, după un scurt exil pe insula Rhodos, nu a fost susţinută de o mare parte a boierimii moldovenești dintr-un simplu motiv: teama faţă de măsurile pe care vodă Lăpușneanul le va dispune împotriva celor care îl trădaseră în urmă cu aproape doi ani și jumătate. Temerile nu erau deloc neîntemeiate, dovadă că în a doua jumătate a anului 1564 are loc masacrul împotriva boierilor trădători menţionat și în opera lui Costache Negruzzi.

Totuși, numărul exact al celor uciși cu acest prilej nu-l putem cunoaște cu certitudine, deoarece izvoarele istorice vorbesc fi e despre 47 de boieri, fi e despre 12 mari boieri, fi e despre 60 de boieri. Ţinând cont de faptul că Moldova se confrunta cu un exod important din punct de vedere numeric al boierilor mari și mici, care au plecat în pribegie în statele vecine, este foarte probabil că numărul celor care au căzut victime răzbunării domnului a fost unul mic.

Conștient fiind de problema demografi că și economică generată de plecarea unora dintre boieri în Polonia, domnul a întreprins mai multe demersuri pe lângă regele polon, inclusiv prin medierea sultanului, pentru ca băjenarii să fi e expulzaţi și trimiși din nou în Moldova. Aceste demersuri diplomatice nu au dat roade, iar boierii moldoveni au mărit în acea vreme cu câteva zeci numărul „sloboziilor” românești din regatul vecin, în apropierea graniţei cu Moldova.

Politica acestor refugiaţi a fost aceeași ca în prima domnie: au continuat să planifi ce acţiuni de înlăturare a voievodului de la tronul ţării. Astfel, au fost sprijiniţi mai mulţi pretendenţi domnești, printre care izvoarele amintesc de un frate al lui Tomșa, de nobilul polon Albert Laski, de un pretins fiu al lui Petru Rareș sau de Ștefan Mîzgă. Acesta din urmă, sprijinit inclusiv de Moţoc și Stroici, a venit cu o armată împotriva domnului, în iunie 1566, dar a fost înfrânt la Cetatea Neamţului, mulţi dintre cei care au participat la această campanie militară de partea lui Ștefan Mîzgă fi ind uciși pe câmpul de luptă, alţii înecaţi, iar alţii aduși la Iași și decapitaţi sau trași în ţeapă.

Moldova primește o nouă capitală

Retragerea pretendenţilor domnești și a pribegilor complotiști în Polonia a avut o importanţă deosebită în decizia domnului Moldovei de a muta capitala ţării de la Cetatea Sucevei în târgul Iașilor. Această opţiune nu era una cu totul nouă, căci chiar și Ștefăniţă Rareș rezidase o perioadă la Iași, tot din cauza deteriorării relaţiilor moldo-polone, rezultate în urma conspiraţiilor puse la cale în ţara vecină.

Un alt motiv pentru care Lăpușneanul a renunţat definitiv în cea de-a doua domnie la reședinţa domnească din Suceava ţine de distrugerile produse asupra Cetăţii de Scaun a Moldovei în timpul asaltului condus de Ștefan Tomșa împotriva lui Despot Vodă, care se refugiase tocmai la Suceava.

„Lăpuşneanul arătând soţiei sale capetele boierilor”, gravură semnată Theodor Aman

Astfel, începând cu anul 1565, Alexandru Lăpușneanul își va instala reședinţa în noua capitală de la Iași, inclusiv pe timpul iernii, iar la Suceava va petrece tot mai puţin timp, doar cât să rezolve chestiunile care vizau securitatea graniţei dinspre Polonia. Mutarea capitalei la Iași trebuie corelată și cu înfiinţarea marii vornicii a Ţării de Jos încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea.

În timpul lui Alexandru Lăpușneanul este atestat pentru prima dată un al doilea mare vornic al Ţării de Jos, în persoana boierului Drăghici Spancioc, responsabil mai ales cu organizarea oastei ţării. Curtea domnească de la Iași, asemenea celei din Suceava, avea un vornic responsabil cu organizarea oștenilor de la Curte, dar și cu administrarea întregului oraș. În prima domnie a lui Alexandru Lăpușneanul această dregătorie a fost ocupată de boierul Ioan Moţoc, pentru ca în cea de-a doua domnie atribuţiile să fi e preluate, cel mai probabil, de un postelnic.

Taxe și impozite la Curtea lui vodă Lăpușneanul

De asemenea, din timpul celei de-a doua domnii a lui vodă Lăpușneanul este atestată pentru prima oară în documentele moldovenești o instituţie care a stârnit de mult atenţia istoricilor români, fi ind sursa unor numeroase dispute istoriografi ce. Astfel, odată cu un act emis la 25 aprilie 1565 începe să fi e menţionată feria sau heria.

Cercetări recente au demonstrat că acest termen este cel mai probabil de origine latină, dar a pătruns în limba română prin filieră polonă. Este vorba despre o taxă plătită către vistieria domnească de către partea care câștiga un proces judecat la scaunul domnului. Este posibil, de asemenea, ca numele taxei să fi e derivat de la numele logofătului Grigore Fierie, care, potrivit lui Dimitrie Cantemir, punea pecetea pe sentinţele pronunţate de marele logofăt al ţării.

Calea prin care numele dregătorului avea să devină și numele taxei poate fi explicată astfel: după ce marele logofăt verifica corectitudinea ipsocului domnesc, actul ajungea la mâna celui de-al treilea logofăt al cancelariei, care aplica sigiliul Divanului și îl înmâna beneficiarului abia după ce acesta plătea o taxă; deoarece cel de-al treilea logofăt era în acele vremuri Grigore Fierie, taxa avea să primească numele acestui funcţionar de la Curtea domnească. În tot cazul, mai trebuie să menţionăm că feria se deosebește de zavescă, deoarece aceasta din urmă reprezenta taxa plătită atunci când cineva cerea rejudecarea unui litigiu.

Autoritatea judecătorească supremă era în continuare Divanul domnesc, iar Cronica moldo-polonă precizează, pentru perioada în care la conducerea Moldovei s-a aflat inclusiv Alexandru Lăpuşneanul, că domnul era foarte atent la faptele dregătorilor:

„Când vreunul dintre dregători greșește cu ceva nu-l pedepsesc cu vorbe, ci cu băţul, pentru fapte mai mici, iar pentru trădare, care acolo nu este rară, însuși domnul îl pedepsește îndată cu capul; el însuși judecă”.

Așadar, dregătorii care se hicleneau erau condamnaţi la moarte de voievod. Dacă litigiile locale erau, de regulă, judecate de oficialităţile locului ţinând cont de așa-numitul obicei al pământului, procesele desfășurate la Divanul domnesc respectau legile scrise. În acest sens, știm că în Moldova au circulat la mijlocul secolului al XVI-lea, în manuscris, pravile corespunzătoare dreptului bizantin.

Unul dintre aceste manuscrise (Pravila cea mare a Sfinţilor părinţi ecumenici) a fost scris chiar la porunca lui Alexandru Lăpuşneanul, în limba slavonă, și conţine 400 de file. Tot în prima domnie a lui Lăpuşneanul a fost compilat un alt cod de legi important, anume Pravila de la Neamţ (1557).

Acest text este un fragment din articolul «Alexandru Lăpuşneanul. Un „Nero moldovenesc”?», publicat în revista Historia, nr. 217, disponibilă în format digital pe paydemic.com.