Mărturiile regizorului Nicolae Mărgineanu, despre tatăl său, marele psiholog închis de comunişti: „Maşina neagră a Securităţii ne-a torturat“

Regizorul Nicolae Mărgineanu vorbeşte despre trauma din copilăria şi adolescenţa sa, provocată de absenţa tatălui, marele psiholog căruia îi poartă numele. Acesta a fost închis de comunişti mai bine de 16 ani, în urma unuia dintre cele mai aburde procese politice.

Zeci de icoane stau suspendate pe peretele din faţa lui Nicolae Mărgineanu. Nu sunt valoroase, par naive, simple, dar sunt frumoase. Sunt adunate de tatăl său, psihologul Nicolae Mărgineanu, de la călugării mănăstirilor ardeleneşti. Pe undeva, prin anul 1893 – „N-au decât 100 de ani“. Regizorul Nicolae Mărgineanu a ştiut să ţină vie memoria destinului tragic al tatălui său, încarcerat pentru 16 ani şi trei luni în temniţele comuniste doar pentru că nu a ţinut capul plecat. A făcut apoi filme despre detenţia politică, despre nedreptăţile, suferinţa şi rănile celor care au plătit cu libertatea pentru curajul lor. Totul, pentru a întări acest clişeu:un popor care nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii.

„Weekend Adevărul“:În 1948, tatăl dumneavoastră, psihologul Nicolae Mărgineanu, a fost arestat şi judecat în „lotul Marii Finanţe“, alături de persoane precum Max Auschnit sau Alexandru Popp. Care era atmosfera în familia dumneavoastră în această perioadă?

Nicolae Mărgineanu:Deja de vreun an şi ceva, eu, copil fiind, ştiam că se fac arestări. Se discuta în casă, părinţii erau foarte speriaţi. Aflau că a mai fost arestat cineva, nu înţelegeau de ce. Locuiam într-un cartier select în Cluj, unde majoritatea erau universitari. Maşina neagră a Securităţii ne-a torturat! Iar părinţii ne făceau educaţie să nu vorbim ce nu trebuie. Spre exemplu, odată, tata primise – el era vicepreşedinte al Societăţii „Amicii Americii“ – câteva reviste din SUA. Am luat şi eu una să o arăt unui coleg de la şcoală. A făcut vâlvă puţin în clasă. Mi-au interzis să mai arăt la altcineva. Eram, aşadar, instruiţi să fim atenţi la ceea ce vorbim, iar copiii înţeleg foarte repede pericolul. Cu tatăl şi sora sa, înainte de arestare

Aveaţi 10 ani la momentul arestării. Cum vă amintiţi aceste clipe?

Eu dormeam. Am aflat a doua zi, când au venit doi securişti la noi acasă să facă percheziţie. Au stat o zi întreagă, dar n-au găsit nimic. Noi speram să fie o neînţelegere, îl aşteptam acasă pe tata în câteva zile. Nimeni nu bănuia că va dura atât de mult, 16 ani şi trei luni. Pentru mama însă a fost cel mai greu.

Dar cum se vedeau în familia dumneavoastră etapele prin care comuniştii preluau puterea? Ce vă amintiţi?

Amintirile mele încep pe la sfârşitul războiului:au fost câteva imagini care m-au şocat, copil fiind. În primul rând, drumul de la Obreja (n.r. – judeţul Alba) la Cluj:încă mai erau tancuri părăsite, lumea se ferea de ruşii dezertori. La Obreja erau lupte între ţărani şi ruşii care căutau băutură. Femeile se căneau pe faţă, se dădeau cu cenuşă, cu cărbune, să fie murdare. Se ascundeau în poduri, în pădure. Era groaznic. Cumplit e războiul şi anarhia pe care o produce! Înainte, satul Obreja era foarte bogat. Pe malul Târnavei, foarte aproape de Mureş, făceau agricultură şi erau foarte buni profesionişti. Era o sărbătoare spre toamă, când veneau maşina de treierat şi tractorul. Veneau mocanii de la munte şi se angajau de la o gospodărie la alta. Erau 40-50 de persoane. E, alea trebuiau hrănite. Erau culcate în fân, în şură, pe jos. Era superb! Se organiza o masă lungă, lungă, unde mâncau, erau lăutari care le mai cântau. Femeile munceau într-una, făceau cazane mari de mâncare. După ce se termina la un gospodar, mergeau la altul. De exemplu, în Pădureanca, Slavici a descris foarte bine, iar eu am respectat.

Când a început să se distrugă?

În momentul în care s-a făut colectivizarea şi pământul n-a mai fost al ţăranlui, atunci a început să se distrugă totul, a început exodul tinerilor spre oraşe, spre Blaj, spre Teiuş, prin alte părţi. Asta a avut şi o parte bună şi o parte rea:o intrare prea rapidă, necontrolată, în anonimat, care ducea spre o lipsă de moralitate. O adaptare rapidă la legile socialiste ale oraşului.

Era o mare bucurie când mă lua unchiul Petru la Sibiu sau la Teiuş, la târg. Porneam cu căruţa, la 4.00 dimineaţa, să ducem sacii de grâu. Acolo erau pepeni, bomboane, mere în zahăr. Îmi spunea unchiul:«Îţi iau, dar numai după ce vindem primul sac de grâu!». Dar primul sac de grâu se vindea la spartul târgului, la 12.00!

Intrare în anonimat?

Păi, ei la sat aveau identitate. Când ajungeau la oraş, nu mai aveau. Trebuiau să şi-o câştige. Mulţi veneau la oraş pentru a fugi de colectivizare. Dar cei care rămâneau ştiţi ce făceau? Când îi puneau cu forţa să strângă recolta, înainte, fiecare ţăran mergea noaptea cu sacul pe cap şi cu securea în mână. Dacă se întâlneau, nici măcar nu se salutau, nu vorbeau să nu se recunoască. Erau la furat, dar fiecare „fura“ doar de pe pământul lui.

Vă amintiţi Ziua Victoriei?

Au fost zile foarte confuze. Mi-amintesc că părinţii mei erau foarte îngrijoraţi. Obreja e lângă podul Mureş, la câţiva kilometri. Veneau avioanele să bombardeze, să strice podul. Veneau foarte aproape, le vedeam. Era un plop la marginea satului, iar ele îşi încercau mitraliera pe plop. Veniseră şi cei de pe front şi povesteau. Ţăranilor nu le venea să creadă când auzeau cum e colectivizarea, li se părea aberant. Lumea era speriată.

Cum aţi resimţit absenţa tatălui?

Un copil se simte bine în lipsa unui părinte. Temporar. E un foarte mare păcat, dar aşa gândeşte un copil. Am resimţit apoi foarte dureros lipsa tatălui. Îmi era foarte teamă de el, deşi nu m-a bătut niciodată. Bătaie am luat numai de la mama, iar el mă punea să stau liniştit o jumătate de oră. Nu înţelegeam de ce, dar era un exerciţiu de autostăpânire. Pe urmă, fiind martor la întâlnirile mamei cu alte soţii ale persoanelor arestate, când discutau ce fel de pachete să trimită, am început să realizez această nedreptate. Femeile trimiteau pachete la întâmplare, la toate închisorile din ţară, pentru că nici măcar nu ştiau unde erau închişi soţii lor. Iar pachetele se întorceau acasă.

Mărgineanu, lobby pentru retrocedarea Ardealului

Se întorceau?

Da. Poşta funcţiona normal. Era o corectitudine în privinţa asta. Să ştiţi că foarte mult s-au luptat comuniştii până când au dezorganizat Poşta. Era un profesionalism al funcţionarilor. Pentru că se tot întorceau pachetele, s-au învăţat să trimită alimente care nu erau perisabile. Veneau peste o lună, dar le mai puteau trimite o dată la altă adresă. Era o sărăcie destul de mare. De multe ori nici nu aveam bani de pâine.

După arestarea tatălui, aţi păstrat locuinţa. Cum aţi scăpat de naţionalizare?

Doar jumătate din casă a fost naţionalizată datorită lui Petru Groza. El apelase la serviciile tatălui pentru retrocedarea Ardealului, îl rugase să facă lobby pe lângă Comisia Aliată de Control, unde tata avea cunoştinţe şi influenţă. Petru Groza, ştiind în sinea lui ce nedreptate i s-a făcut tatei şi ştiind că n-avea cum să-l apere, a lăsat prin testament ca locuinţa să nu fie naţionalizată. Alţii, în situaţia noastră, au fost scoşi afară din casă. Cunosc multe familii care au fost duse în mahalale, în case prăpădite, fără acoperiş. Sinistru. Pe de altă parte, fiind criză de locuinţe din cauza invaziei de oameni care veneau la oraş, nu aveai dreptul la mai mult de 8 metri pătraţi de persoană. Aşa că în celelalte două camere ale casei am avut chiriaşi trimişi de la Spaţiul Locativ. Şi vă daţi seama cine venea...

Cum reuşeaţi să aflaţi informaţii despre tatăl dumneavoastră?

Oamenii fie ne trimiteau o carte poştală în numele tatălui, fie treceau la expeditor un nume fictiv şi ne spuneau că tata e sănătos, că e bine. Vorbe de întărire. Am înţeles târziu cât de dificilă era supravieţuirea. Spre exemplu, m-am întâlnit cu Ion Ladea după ce ieşise a doua oară din puşcărie. Era atât de slab că îl sufla vântul. Lucram deja la Hunedoara şi, auzind că plec, m-a rugat să-l iau şi pe el, că are nişte adrese ale foştilor colegi de puşcărie şi vrea să anunţe familiile că sunt sănătoşi. L-am luat cu mine, cu motocicleta, dar era atât de slab încât, de frică să nu cadă, l-am legat cu cureaua de mine.

„Copii, acesta este fiul unui bandit ordinar!“

Cum v-a urmărit, în copilărie, sentinţa primită de tatăl dumneavoastră?

În clasa a VI-a, de exemplu, a intrat un activist de partid în clasă:„Cine-i Mărgineanu?“. Profesoara se speriase. „Eu sunt.“ „Băi, copii, să ştiţi că acesta este fiul unui bandit ordinar, condamnat la 25 de ani muncă silnică!“ M-am speriat, însă mama, obosită deja de toate lucrurile astea, m-a mai temperat:„Dragă, dacă te dau afară, nu-i nimic“. N-au mai venit înapoi. Cine ştie ce misie avea dobitocul acela!

Cum aţi fost acceptat la liceu cu această pecete?

În clasa a VII-a, trebuia să mergi fie la profesională, fie la liceu. Atunci m-au fentat şi nu m-au primit la liceu. Am mers o săptămână la profesională, dar nu-mi plăcea deloc. Până la urmă, domnul profesor Danielov, care era directorul Şcolii de Arte Plastice din Cluj, m-a primit. Mama, între timp, divorţase formal – ne-am numit o perioadă Arvanitis, după numele mamei de fată. Şi cu numele de Arvanitis am fost admis la cursurile de la „Arte Plastice“, însă nu am fost trecut în catalog. Apoi, profesorul Danielov s-a înţeles cu directorul de la Şcoala de Comerţ, domnul Rusu, şi, în iarnă, în ziua în care m-au înscris în catalog la „Arte Plastice“, m-au şi transferat la „Comercială“. Cei de la „Comercială“ spuneau că verificarea mea s-a făcut la „Arte“, iar cei de la „Arte“ spuneau că n-au avut timp, într-o singură zi, să fiu verificat. Asta era arma lor de apărare.

Aţi rămas la „Comerţ“?

Până s-au desfiinţat şcolile semi-profesionale. În ultimul an, am fost repartizat la un liceu unde erau toţi cei exmatriculaţi şi cei veniţi de la alte şcoli. Era o adunătură incredibilă acolo! Cu dosare penale, bătăuşi. M-am simţit însă excelent acolo!

Cum aşa? 

Clujul anilor respectivi era împărţit pe tabere, iar eu mă simţeam protejat. Spre exemplu, dacă erai c-o fată şi voiai s-o conduci într-un cartier, era jale. Acolo erau bătăuşii. Te interesai:„Cine e în cartierul X?“. E cutare. Apoi te duceai şi-i făceai cinste ăluia să te lase să conduci fata. M-am întâlnit, când eram student la Cinematografie, cu unul din bătăuşii celebri din Cluj, un „Titi Duru“ care nu-şi permitea să aibă o fată. Îmi spunea:„Ştii cum tânjeam când mă uitam la proştii ăia mici? Ei n-aveau nicio grijă, se sărutau acolo, iar eu stăteam să le fac escorta“. În ciuda faptului că era un luptător, era extrem de sfios. Val Chende îl chema. A fost foarte bun prieten cu Marin Sorescu, pe care-l apăra. Marin Sorescu a scris romanul „Trei dinţi din faţă“, unde personajul principal este chiar Val Chende (n.r. – în roman, Val Tomiţă).

Aţi avut şansa să-l vedeţi pe tatăl dumneavoastră o singură dată în cei 16 ani. Cum a fost?

Binecuvântată să fie persoana care ne-a trimis cartea poştală! Probabil a fost cineva din lumea tribunalului, probabil a fost cineva care auzise de tata... Ne-a spus că e martor într-un proces. De două ori am fost şi nu l-au adus la proces. Era un efort financiar enorm pentru mama să meargă la Bucureşti cu doi copii. A treia oară l-am văzut. A fost un moment extrem de emoţionant. Pentru mine, era o emoţie primară din care n-am priceput prea mare lucru. Aveam vreo 14 ani. Dar ştii cum se citeşte distincţia unui om? Cum e un pahar cu apă curat şi altul murdar. Tata era în zeghe, dar era drept, foarte demn, respectuos, nu era deloc umil. Am simţit tresărirea lui când ne-a văzut şi ne-a recunoscut. Era cu noi şi verişoara mea, fiica fratelui tatălui (n.r. – fratele tatălui este Petru Mărgineanu, fost primar liberal în Obreja, executat în anul 1950). Pentru că eu m-am blocat puţin şi eram foarte serios, a început să mă gâdile, ca să zâmbesc. A fost o tâmpenie, dar m-a destins, pentru că eram foarte crispat.

Care a fost reacţia tatălui?

După ce-a ieşit, ne-a mărturisit ceva la care noi nici nu ne-am gândit. Sora mea Daniela crescuse, avea deja 17 ani. S-a îmbrăcat cu una din rochiile mamei. Tata a recunoscut rochia şi în sinea lui a zis:„Doamne, Dumnezeule, n-are cu ce să se îmbrace!“. Ce durere incredibilă a putut să-i provoace acest amănunt. S-a gândit că n-are mama ei cu ce să-i cumpere o rochie. Ne-am cutremurat când ne-a spus. Sunt amănunte uneori mult mai expresive decât multe pagini scrise. De exemplu, la două-trei zile după ce tata a ieşit, după masă, mama a aruncat frimiturile la gunoi. Atunci a făcut singura criză de furie:„Cum poţi să faci aşa ceva? Când alţii mor de foame?“. În 16 ani de detenţie, era sedimentată în el ideea foametei cumplite prin care a trecut, în care fiecare bucăţică de mâncare trebuia preţuită. Altădată, când erau la modă cămăşile cu epoleţi, am venit acasă îmbrăcat aşa, cu o cămaşă militară kaki şi blugi. Am sunat la uşă şi, când tata a deschis uşa, a avut o tresărire văzând epoleţii. Nu pot să-mi iert în viaţa mea asta. Şi-acum mă doare când mă gândesc.

După ce-aţi terminat liceul, aţi mers la Facultatea de Chimie. Cum aţi fost acceptat?

Am minţit, cum făcea fiecare. Nu am declarat. Deşi se ştia. După Revoluţia din Ungaria, s-au înăsprit condiţiile. În ’58, ne-au dat afară din facultate. S-a făcut o şedinţă mare, în care am fost „demascaţi“. Un circ. Mai târziu, când mi-am luat carnetul, am văzut că era semnată exmatricularea de trei luni. Şedinţa era un spectacol pur, de cea mai proastă calitate. Era un coleg, şeful UTC, care fusese miner înainte, în faţa căruia tremurau şi profesorii! Dădea cu pumnul în masă. El lătra, nu vorbea:„bandit“, „vinde ţara“, „duşman al poporului“.

Povestea unui bulgăre de aur

Ştim că mama dumneavoastră are rădăcini greceşti.

Ei sunt o familie de greci, Mistachidis, care locuia în Mesembria, o mică peninsulă în Bulgaria. Acum se numeşte Nesebăr. Acolo era o colonie cu 2.000 de familii de greci, dar, înainte de Primul Război Mondial, bulgarii au plătit comitagii să le dea foc la case. Aşa i-au alungat pe toţi grecii de-acolo. Bunicii mei au scormonit în cenuşa casei lor şi, pentru că aveau bani de aur, au găsit un bulgăre topit. Cu bulgărele acela de aur au plecat să-şi refacă viaţa. E o poveste senzaţională. Bunicul meu, tatăl mamei, a stat vreo doi ani la Constantinopole, în Cartierul Fanariot, pentru că acolo erau greci, dar nu s-a descurcat. Avea însă un frate la Constanţa care l-a chemat. Bunicul lucrase ca băiat de prăvălie, ştia foarte bine arta comerţului. A reuşit să-şi facă un magazin de stofe în Constanţa, şi-a construit o casă acolo. Şi-a trimis copiii la cele mai bune şcoli:pe mama a trimis-o la Cluj, să facă Filosofia.

În facultate s-a cunoscut cu tatăl dumneavoastră?

În facultate, da. El era deja lector. S-au căsătorit pentru că tatăl meu primise bursa Rockefeller şi voia s-o ia şi pe mama. La întoarcere, a aflat că tatăl ei murise.

Cum a reuşit să primească bursa Rockefeller?

Prin ’33, când a cerut bursa Rockefeller, a făcut atâtea cereri că mama a crezut că a cam luat-o razna. Bursa Rockefeller pentru psihologi abia atunci se introdusese, era ceva nou şi, vâzând tenacitatea cu care cineva din România tot insistă, au trimis un reprezentant aici. Au stat de vorbă două zile şi i-a dat un referat bun. Cu referatul acesta a fost mai întâi Franţa, la o mică specializare. S-a căsătorit cu mama şi a plecat cu o bursă de trei luni, care a fost prelungită, datorită rezultatelor, la şase luni, apoi la un an, apoi la doi ani. Tata ştia foarte bine psihologia germană şi franceză şi era foarte căutat în Statele Unite pentru asta. De altfel, i s-a propus chiar să rămână acolo, i s-au oferit trei catedre. N-a rămas.

„Să-ţi ţii sufletul curat precum cămaşa de duminică!“

Ce-aţi făcut după exmatricularea de la Chimie?

Am fost şofer. (râde) Am stat în Cluj un an jumate, apoi m-am întâlnit cu un coleg şofer la Hunedoara:„Domnule, se câştigă foarte bine, e o atmosferă bună“. Aşa că am plecat. Prima surpriză a fost să ajung la căminul în care locuiam. La etajul unu, erau două săli de clasă mari, în care erau opt paturi. N-aveam nici cheie. Nu aveam dulap.

Unde vă ţineaţi lucrurile?

Păi, asta am întrebat şi eu. „Nu-ţi face probleme, că nu se fură aici“, mi s-a spus. Toată averea mea o ţineam pe pat, iar colegii, la fel. Nu mi-a venit să cred ochilor:în 6-7 luni, nu s-a furat nimic, un ac de gămălie!

Eraţi o persoană atipică în acel mediu.

N-am îndrăznit să mă deconspir că vin dintr-un mediu de intelectuali, că sunt exmatriculat. Duminica, atunci când se mai pleca acasă, mai citeam câte-o carte, însă asta era o ciudăţenie. Dar apăruse atunci Françoise Sagan, cu „Aimez-vous Brahms?“ (n.r. – Vă place Brahms?), şi eram înnebunit. M-am obişnuit să mănânc şi la cantină, deşi eram, totuşi, crescut acasă, într-o familie de burghezi, destul de dichisit la mâncare. Eram mofturos. Ei, aici, furculiţa şi lingura erau prinse cu lanţ. Era aceeaşi farfurie de tinichea care se spăla cu furtunul. Dar mâncam cu poftă, pentru că era supa caldă.

Cum v-aţi obişnuit cu mediul de-acolo?

Când există o presiune, un destin comun – că toţi erau fugiţi de undeva –, s-au eliminat total barierele. De exemplu, mi-am luat pijama, că aşa eram obişnuit. Vai, ce-au râs de mine! Nici n-am mai purtat de-atunci pijama. Apoi, cu unul dintre colegi, mai vagabond, aşa – umbla pe şantiere, fura cu basculanta, îi plăcea aventura –, m-am împrietenit imediat. M-a învăţat şi pe mine cum să fur cu basculanta.

Cum?

Păi, la transporturile de ciment. Pe mine, pentru că eram începător, m-au repartizat la transporturile din interiorul combinatului, de unde nu prea puteai ieşi. Dar m-a învăţat aşa:să spun, de dimineaţă devreme, că am programată nu-ştiu-ce treabă la ora 12.00. Apoi, mă fac că uit, încarc basculanta cu ciment, mi-aduc aminte că trebuie să plec, descarc repede, dar nu scutur cum trebuie. Şi atunci, rămâne un strat destul de gros – 7-8 saci de ciment. Sigur că mă pretam la o astfel de aventură. Era o încercare.

Dar cum era atmosfera în oraş?

„Muncitorească.“ Curtea bisericii era tot timpul plină de ţărani, care dormeau acolo, mereu îi vedeam. „Dar nu le dau o locuinţă?“, am întrebat pe cineva. „Cum să nu? Dar în fiecare zi vin alţi.“ Hunedoara arăta îngrozitor atunci, era foarte poluată, cu o atmosferă foarte agresivă şi oameni indiferenţi faţă de alţi oameni. O atmosferă muncitorească. Or, ăştia erau speriaţi, ţărani, că ieşeau din satul lor şi intrau în altă lume, în producţie. Asta s-a întâmplat cu satele.

După trei ani de şoferie, aţi plecat la Metrologie la Bucureşti.

Am plecat cu Ion Ladea. El era exmatriculat de la Medicină şi voia să încerce şi la Asistenţă Medicală, la Bucureşti. Eram cu motocicleta şi, de la Sibiu până la Bucureşti, ne-a prins o ploaie mocănească. Ne-am pus cărţile pe sub haine, mai mergeam în spatele vreunui camion crezând că ne plouă mai puţin. De unde? Leoarcă am ajuns! Am oprit pe drum, am băut câte-un rom şi-am ajuns noaptea târziu.

Aţi intrat la Metrologie?

Da, floare la ureche a fost. Nu uitasem eu chimia... A fost un fel de vacanţă să fac şcoala asta. Eram în penultimul an când a ieşit tata. Am terminat-o, dar nu mi-a folosit la absolut nimic.

Cum aţi aflat că s-a eliberat?

Vezi, mulţi ani n-am auzit de el absolut nimic. Şi, uneori, în sinea mea, mă gândeam că nu va mai veni. Mă pregăteam, probabil. În momentul când i-am auzit vocea la telefon – de fiecare dată când povestesc asta mă emoţionez, iertaţi-mă –, l-am recunoscut imediat. Vocea are toată identitatea persoanei respective. Din prima fracţiune de secundă ştiam că e el. Şi-mi era atât de dor! (n.r. – Nicolae Mărgineanu încearcă să-şi ascundă emoţia şi merge să ia un pahar cu apă) Când am ajuns la Cluj, atât de bine l-am găsit! Nu mi-a venit să cred! Era o forţă. Incredibil!

Era învrăjbit?

Gândul răzbunării te ucide, este extrem de nociv biologic. Te macină, te macină şi te termină. Trebuie să ai un gând bun să poţi supravieţui. Dacă-L ai pe bunul Dumnezeu şi ai speranţa că, până la urmă, ţi se va face dreptate, poţi merge mai departe. Altfel, poţi să înnebuneşti. Mulţi au pierit aşa în închisoare. Dacă-ţi cade moralul, dacă începi să plângi, asta e prima treaptă. Nu mai rezişti mult. Tata mi-a povestit că s-a întâlnit cu unul dintre ofiţerii „grei“. Acesta, când l-a văzut, a vrut să ocolească. Tata i-a spus:„Stai, stai liniştit! Nu-ţi fac niciun rău. A fost o nedreptate, dar n-am nimic cu dumneata“. „Acesta a fost obstacolul meu în viaţă, a fost încercarea mea. Uneori cobori, alteori urci“, spunea tata. Uneori, credeai că e bolnav de optimism. Nu ştiu cum putea să facă asta. Se temea să nu fie trimis în Bărăgan. Avea o teamă permamentă că, dacă-l bagă a doua oară în puşcărie, nu mai rezistă. Ar fi rezistat, sunt convins, dar îl speria îngrozitor gândul. Iar dorinţa de-a recupera timpul pierdut – 16 ani şi trei luni! – era extrem de mare. A început să citească, să lucreze, să se documenteze. Până la urmă, a fost angajat ca bibliotecar la Academia Română, în locul lui Lucian Blaga. Acolo, a avut timp să scrie, a fost o slujbă extraordinară pentru el. Tot timpul avea vorba asta:„Dă-mi, Doamne, ani cât am stat în puşcărie şi sunt foarte mulţumit“. El a murit exact după 16 ani şi trei luni.

Care-i cea mai valoroasă învăţătură de la tatăl dumneavoastră?

Sunt o mulţime. Mă gândesc, de exemplu, la această poveste:bunica mea, când l-a dus pe tata la şcoala din Blaj, i-a spus că, de atunci, trebuie să asculte de profesorii de acolo. Ultimul sfat acesta a fost:„Să-ţi ţii sufletul curat câte zile vei avea, să fie precum cămaşa pe care ţi-o spăl eu să mergi duminică la biserică!“. Tata a ţinut în inima lui acest sfat al mamei şi mi l-a dat şi mie.

Îi recunoşteai de la distanţă pe deţinuţii politic care tocmai se eliberaseră. Erau aerieni, parcă pluteau. Erau atât de sociabili, de drăguţi, erau atât de bucuroşi. Miroseau îngrozitor când veneau! Săracii, erau nespălaţi.

Informatorul cu creastă de cocoş

Cum aţi ales cinematografia?

Tata a insistat foarte mult să reiau Chimia. Spunea că ştiinţa e o aventură extraordinară. Să faci studii universitare e un lucru nemaipomenit. Avea dreptate. La Chimie, din anul II, am simţit că suntem la graniţă cu necunoscutul. Dar eu deja făceam fotografie, aşa că m-a tentat foarte mult operatoria. Tata mi-a spus:„Dacă intri la Operatorie, rămâi. Dacă nu, te duci la Chimie“. Am intrat primul la Operatorie. Singura dată în viaţa mea. Facultatea a fost o sărbătoare! Mi-am luat la început câteva caiete studenţeşti, care au rămas neatinse! Păi, scriam la Chimie Organică opt foi pe oră, iar aici, într-un an n-am umplut opt foi.

Ce făceaţi?

Vedeam filme, profesorii erau îngăduitori. Boemie curată. Aveam colegi foarte buni, întârziaţi în vârstă ca mine – am fost coleg cu Piţa, cu Veroiu, cu Petre Bokor, cu Sandu Tatos. Cea mai frumoasă perioadă din viaţă cred că a fost. Am avut norocul să găsesc o mansardă mică, în plin centru, în care am stat toată studenţia. Majoritatea erau bătrâni, dar erau şi foarte mulţi tineri. Făceam întâlniri şi, când ne mai îmbătam, spuneam mereu:„Dacă unul dintre noi va ajunge ministru, va da o lege ca toate mansardele să fie ale studenţilor“. Din păcate, n-a ajuns niciunul dintre noi.

Aţi cunoscut mecanismele cenzurii, ca regizor?

Mă refugiam în filme de epocă pentu că scăpam mult mai uşor de cenzura vremurilor. De multe ori nu motivau. De exemplu, „Tănase Scatiu“, de Dan Piţa, a fost ţinut câteva luni. A fost vizionarea cu Popescu Dumnezeu, căruia cred că i-a plăcut filmul. Mai târziu însă a luat o hotărâre interesantă. În partea a II-a, intră boierul Murguleţ când revine la moşie şi spune:„Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocan!“. Popescu Dumnezeu a spus:„Scoateţi cuvântul «mitocan»!“. N-am înţeles pe moment, dar când ne-am dat seama la cine se gândeşte... „Să iasă mirosul de putregai“ a fost varianta finală.

Aveţi dosar la CNSAS?

Dosarul meu se opreşte la intrarea în facultate, la Operatorie. La Metrologie mă turna unul care spunea că nu vorbesc cu el, că sunt retras. Era un dobitoc! El era fiu de miliţian, unul care-şi dădea cu tinctură pe păr şi-şi făcea creastă de cocoş, se ungea pe pantaloni. Păi, ce să vorbesc eu cu el? Tot venea îngălat la mine, parfumat cu parfumuri proaste:„Hai să stăm de vorbă, ca doi prieteni!“. Ce să stau de vorbă cu el? N-aveam cu cine să discut!

Aceşti morţi anonimi din puşcăriile comuniste sunt martiri adevăraţi. Ar trebui să-i cultivăm mai mult. Suferinţa asta cred că nu este zadarnică – e zestrea poporului român.

Ce-aţi făcut la Revoluţie?

Aveam mixaj la filmul „Un bulgăre de humă“. Pe 21 decembrie am venit de la Buftea, m-am plimbat pe Bulevardul Magheru, unde erau incredibil de mulţi oameni – erau şi mulţi securişti. Când s-a lăsat seara, am mers acasă. A doua zi, de dimineaţă, m-am întâlnit cu inginerii de sunet, dar nici vorbă să vină microbuzul, aşa că am pornit pe jos. Pe drum, am văzut un grup de ucenici de atelier de 14-15 ani. M-am impresionat un băiat de-acolo care voia să meargă la Revoluţie şi spunea:„Bunicul meu a fost în război, tatăl meu a luptat, acum e rândul meu!“. Simţea că e datoria lui. Era o stare de febrilitate în oraş, care era foarte molipsitoare. Am fugit până acasă, am luat camera şi-am filmat. M-au plimbat pe umeri să filmez, m-au urcat pe autobuz. Erau imagini absolut superbe! Incredibilă atmosferă!

Aţi fost „golan“?

N-am stat tot timpul, dar mergeam des cu Maria. În timpul ăsta, ceilalţi cumpărau terenuri. (râde)

Aţi făcut „Demascarea“, un documentar despre închisoarea de la Piteşti, cu mărturiile foştilor deţinuţi. Cum a fost să-i ascultaţi?

Te marchează. Au fost foarte multe ore, te implici, vrei să înţelegi ce s-a întâmplat cu ei. Alin Mureşan, scenaristul, era şi el foarte implicat. Fiecare are povestea lui, dar fiecare are zidul lui de apărare. Unii au curajul acesta nebun de a spune lucrurilor pe nume, dar tot mai ascund. Mă cutremur când aud prin ce-au putut să treacă tinerii aceştia! E o răspundere enormă! S-a suferit mult în închisorile comuniste, dar nimeni ca studenţimea română care a trecut prin Piteşti. Eu am avut un văr care a fost la Piteşti şi a cedat. Am aflat abia în ’90 despre asta.