Marele eșec al primului plan cincinal: Canalul Dunăre-Marea Neagră
Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost un proiect gigant al Partidului Muncitoresc Român (PMR), care îl stabilise drept principalul obiectiv al primului plan cincinal (1951-1955). Acest șantier menit să scurteze accesul fluvial spre Marea Neagră, nu trebuia să resimtă nicio clipă lipsa forței de muncă. Construirea era menită să fie o realizare excepțională a partidului. Însă, s-a dovedit că diferența dintre teorie și realitate este extrem de mare.
Forța de muncă
Lucrările pentru construcția Canalului începeau în urma acordului dat de Biroul Politic al PMR în mai 1949. În temeiul acestei decizii politice a fost constituită o Direcție Generală a Lucrărilor Canalului. Prim director general a fost numit inginerul constructor Gheorghe Hossu, asistat de doi adjuncți. Toți trei fuseseră numiți pe criterii politice, niciunul nu avea calificarea necesară conducerii unui șantier de o asemenea amploare și complexitate.
S-a investit o sumă imensă pentru construcția Canalului, valoarea lucrărilor preconizate era de 68 de miliarde de lei, sumă impresionantă pentru acea vreme.
Prin salariile tentante ce se acordau celor care se angajau de bunăvoie, au fost atrași meseriași de calitate (13.200 de muncitori, la finele lui 1950, dintr-un total de 33.000 printre care se afla și numărul deținuților și al soldaților). Pe șantier au fost aduși soldați, din rândul celor trimiși pe baza unor probleme de „origine nesănătoasă” (fii de foști preoți, chiaburi, etc.) la „armata specială Construcții”. Canalul a fost gândit de la bun început ca un șantier-lagăr de exterminare pentru cei pe care noul regim dorea să-i elimine. Astfel, cei considerați „dușmani ai poporului” au ispășit o pedeapsă dublă:pe lângă închisoare, munca forțată în slujba partidului.
Proiectul rămâne în urma planului
În ciuda folosirii forței de muncă a deținuților, a numărului mare de muncitori civili sau soldați, și a ajutorului tehnic oferit de Uniunea Sovietică, ritmul lucrărilor a rămas constant în urma planului cincinal. Meseriașii români care veniseră pe șantier nu erau specialiști, directorii erau improvizați, cu o legitimare politică, nu tehnică. Utilajele importate din URSS nu erau suficiente și nu existau oamenii în măsură să le folosească la parametri optimi.
S-a dovedit astfel că nivelul economiei și industriei românești nu era unul care să permită finalizarea proiectului. Numărul celor morți pe șantier este de ordinul miilor;în unele colonii poate fi reconstituit cu aproximație, în altele nu.
În condițiile în care devenea limpede că șantierul era imposibil de terminat, trebuia găsit un țap ispășitor al acestui eșec tehnic. Rezultatul a fost un proces-mamut al unei „bande de sabotori și diversioniști” care a ocupat cea de-a doua jumătate a anului 1952. Primul lot a fost judecat în lunile august-septembrie și s-a lăsat cu cinci condamnări la moarte, dintre care trei au fost executate și mai multe condamnări la muncă silnică pe viață. Un al doilea lot a fost judecat în luna decembrie a aceluiași an. Acuzațiile aduse erau sabotare a muncii, spionaj, contacte cu spioni străini, distrugere de documente, etc.
Munca la Canalul Dunăre-Marea Neagră
„Această ajustare nu trebuie făcută cu zgomot, cu tobă”
Pe 17 iulie 1953, Consiliului de Miniștri hotărăște amânarea lucrărilor Canalului. După marea propagandă ce i se făcuse la deschidere și uriașa risipă de lucrări literare sau plastice din 1949-1952, închiderea șantierului a fost cu foarte mare discreție.
Motivarea hotărârii de amânare a construcției Canalului Dunăre-Marea Neagră, luată pe 17 iulie a fost prezentată pe 21 iulie 1953 în cadrul unei ședințe a Comitetului Central (C.C.) al P.M.R.. de către Alexandru Moghioroș, secretarul C.C.:
„Canalul consuma mijloace financiare, materiale și tehnice într-o cantitate foarte mare. […] Această hotărâre a fost bine primită și chiar tovarășii activiști de partid au arătat că muncitorii sunt preocupați de situația lor. Desigur, că muncitorii de acolo, datorită educației de partid, cu toate greutățile au făcut față sarcinilor. Însă, în același timp au semnalat și dânșii această situație și că sunt unele semne de oboseală de care trebuie să ținem seama. […] Biroul Politic a considerat că această ajustare nu trebuie făcută cu zgomot, cu tobă. Nu avem niciun motiv pentru panică și această ajustare trebuie să fie făcută în mod organizat, liniștit ca să corectăm lucrurile acolo unde este de corectat. Trebuie să vă spun că această hotărâre nu înseamnă că noi am fi renunțat de a construi mai departe bazele economice ale socialismului ci vrem să facem acest lucru într-un ritm corespunzător.”
Alexandru Moghioroş
„Noi vom construi, noi vom merge mai departe”
Moghioroș i-a asigurat pe cei prezenți că amânarea construcției se va face calm și că nu reprezintă o amenințare pentru dezvoltarea ulterioară:
„Totul trebuie să fie făcut calm, liniștit și nepripit […] Ceea ce am discutat noi aici este o problemă internă de partid. Deși tovarășii au ridicat o chestiune că aceasta nu va rămâne un secret strict intern de partid pentru că înainte de toate lucrătorii care au muncit acolo, întreprinderile care au muncit pentru Canal vor afla acest lucru, această măsură. Noi trebuie să dăm răspuns. Și răspunsul nostru va fi clar și toată lumea va fi de acord cu ele. Însă noi nu trebuie să lucrăm cu tobă, această situație nu trebuie să fie folosită de dușmanul de clasă deși dușmanii vor încerca acest lucru. Noi vom construi, noi vom merge mai departe și aceasta nici nu poate fi pus în discuție, însă facem aceste corectări și rezultatul lor va fi aprobat de popor, de muncitori, aceasta este calea pe care noi mergem, fără să facem zgomot în jurul acestor măsuri. Acest lucru trebuie păstrat.”
Construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră din perioada 1949-1952, a însemnat o risipă financiară substanțială în economia României, cât și un proces de exterminare a deținuților din lagăre (aproximativ 4.000 de morți). Țara era nepregătită pentru un proiect de asemenea amploare, lipsa forței de muncă profesioniste făcându-se simțită. Totuși, construcția Canalului va fi reluată în 1976 când la conducerea statului se afla Nicolae Ceaușescu iar Canalul va fi inaugurat în 1984.
BIBLIOGRAFIE
1.Adrian Cioroianu-„Pe umerii lui Marx:O introducere în istoria comunismului românesc”, Editura Curtea Veche, Iași, 2007
2.„Stenogramele ședințelor Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Vol. 5:1953”, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2012
