Marea Foamete 1845-1849 aproape a lichidat Irlanda

Groaznica foamete din 1817, suprapopularea, reducerea loturilor de pământ, a determinat cultivarea celei mai productive plante, cartoful. În 1845 o ciupercă loveşte cultura de cartof ce îi provoacă putrezirea. Anglia dar mai ales Irlanda vor fi foarte afectate de acesta ciupercă. Marea Foamete din 1845 – 1849 a provocat o distrugerea oricărei speranţe de o imbunătăţire a unei legături între cele două popoare.

Irlandezii contemporani acelor ani au învinovăţit guvernul de la Londra pentru puţinul suport acordat irlandezilor.

Cartoful a fost introdus în Irlanda în 1590, deoarece creştea uşor fără prea multă preocupare, în condiţii sărăcăcioase. „Cauza epidemiei a fost, phytophthora infestans, o ciupercă purtată de vânt, ploaie şi insecte ce a venit în Irlanda din Anglia respectiv continentul european” .

Teoria economică dominantă în politica britanică la mijlocul secolului al XIX-lea era laissez-faire. În ciuda acestei atitudini, răspunsul inițial pentru rezolvarea problemelor provocate de epidemie a cabinetului de la Londra condus de Robert Peel a fost unul intervenționist, trimițând în Irlanda o comisie științifică pentru a studia problema.

La sfârșitul anului 1845, prețul la alimente a crescut inclusiv la cartof dublându-se! În același timp producția de grâu din Irlanda era direcționată către metropolă. În adunări publice s-a cerut să fie oprit exportul de grâu și chiar încurajat importul. Începând cu anul 1845, guvernul de la Londra a scăzut inițial apoi a anulat taxele vamale ce priveau importul de cereale. În ciuda acestor măsuri o buna parte din populația Irlandei era atât de săracă încât nu își permitea să cumpere la nici un preț cereale.

Pentru a veni și în ajutorul categoriilor sociale defavorizate, executivul de la Londra a încercat să rezolve problema prin crearea de locuri de muncă în infrastructură pentru a oferi un servici celor ce nu aveau un venit. În vara lui 1846, doar 140.000 de irlandezi au fost angajați la lucrări publice. Aceștia puteau să-și întrețină familia, deci cam 600.000-700.000 (din peste 8.000.000 locuitori) de irlandezi aveau o modestă hrană asigurată.

După ce a anulat Legea Cerealelor, primul ministrul Peel a rămas fără suportul conservatorilor fiind nevoit să demisioneze. În locul acestuia a venit un exigent practicant al laissez-faire, lordul John Russell. Dar iată cum Robert Peel își încheia mandatul, într-un discurs din Parlament:”Bunule Dumnezeu, stai într-un birou, consideri și calculezi, câtă diaree, circulație a sângelui și dizenterie poate un popor suporta încât este de ajuns pentru tine ca să îl hrănești?”

Politica promovată de Russell consta în sprijinirea landlorzilor, aceștia urmând a face angajări de muncitori, deci statul ajuta indirect cetățeanul. Russell considera că ajutorul acordat irlandezilor trebuia suportat tot de aceștia. În 1846, guvernul englez a refuzat un cargo cu porumb american pentru Irlanda deoarece îi încălca filozofia politică. Oare cum vedeau irlandezii acelor vremuri aceste stângăcii politice ale Londrei?

Din punctul de vedere al numeroși istorici irlandezi dar și englezi, guvernarea lui Russell s-a facut vinovată parțial pentru milioanele de victime produse de epidemie.”Russell și colegii săi nu au reușit să intervină în structura economiei irlandeze pentru a stopa din efectele produse de epidemie” .

Eforturile comunității, a asociaților culturale sau confesionale pentru a ajuta populația afectată să iasă din dificultate nu au lipsit. Quakerii au fost printre primii care au intervenit în ajutorul irlandezilor prin asociația lor ”The society of friends”, în noiembrie 1846 când câțiva membrii din Dublin au format un Comitet Central de Ajutor. Activitatea acestui comitet si ajutor dat de quakeri a fost binevenit, într-un moment în care statul nu putea să ofere un ajutor consistent celor în suferință.

Numeroși quakeri au criticat imobilitatea guvernului și slabele măsuri de ajutorare. Quakerii au donat numeroase alimente, grâu din America, orez, biscuiți dar si haine. În perioada 1846-1847 quakerii au donat 200.000 lire pentru ajutorarea irlandezilor .

Asociația de Ajutor Britanică înființată în 1847 a colectat bani din Anglia, America și Australia. Fondurile au fost distribuite irlandezilor afectați de epidemie la insistența reginei Victoria. Cele 173.533 de lire strânse au stimulat Asociația la un efort mai mare, astfel acesta a răspuns solicitării reginei de a mai strânge fonduri. În final aproximativ 470.000 de lire au luat calea Irlandei .

Donații au venit și din cele mai neașteptate surse. Calcutta, India a trimis 16.500 de lire în 1847, Bombay încă 3000, Florența, Italia, Antigua, Franța, Jamaica, Barbaros au contribuit cu sume de bani. Tribul Choctaw din America de Nord a trimis 710 dolari și sinagogile din Marea Britanie și SUA au strâns sume generoase pentru irlandezi.

În 1847 Irlanda a fost răvășită de o nouă epidemie, de febră tifoidă care a atins chiar și orașele bine aprovizionate ca Belfast și Dublin. Din cauza gradului mare al mortalității metropola este nevoită să aprobe o lege ce privea distribuirea gratuită de hrană celor nevoiași (Soup Kitchen Act).

Aproxiamtiv 3.000.000 de irlandezi au beneficiat de acest ajutor. Deoarece guvernul englez incepea să fie nemulțumit de ajutorul „generos” acordat irladezilor au ridicat forma gratuită. Soluția cea mai la îndemâna pentru irlandezi în fața abandonului statal a reprezentat-o emigrarea în Imperiu și în SUA.

Anul 1848 nu a schimbat situația agriculturii irlandeze, cartoful fiind atacat de acea ciupercă blestemată. Procesul început în 1845 şi-a găsit desăvârşirea în 1848 când trupuri neînsufleţite se puteau găsi pe strazi.

Sfârşitul acestei perioade tragice (1845-1849) pentru irlandezi, a schimbat mentalul colectiv, aşa cum nici un război sau politică ostilă nu mai reuşise. Vechea animozitate faţă de vecinul englez sa transformat într-o adevărată ură (Anglofobie). Irlandezii supravieţuitori au sădit în cultura lor un „a nu mai fi niciodata ce a fost” un sentiment similar evreilor vizavi de ororiile produse de holocaust în epoca contemporană.

Privind retrospectiv şi obiectiv faţă de ambele părţi, trebuie precizat că un principal vinovat nu putem găsi pentru „marea foamete” deoarece nu a existat. Asemenea inundaţilor, incediilor, cutremurelor, epidemia a fost o calamitate naturală la care nu s-au găsit cele mai fericite soluţii în acel moment. Există însă numeroşi istorici irlandezi care susţin ca un export substanţial de alimente ar fi putut aduce la minim mortalitatea.

Marea Foamete a provocat culturii şi limbii irlandeze pagube mai mari decât oricare război sau invazie străină. La cinzeci de ani după dezastru, aproximativ 600.000 de irlandezi îşi mai vorbeau limba. Marea Foamete este totodată şi un factor modernizator, după epidemie Irlanda transformându-se radical şi încercând să-şi reînvie tradiţiile.