⬆

„Maiorul Mura”, filmul interbelic cu un escadron de roșiori | VIDEO

Autor: Sterian Pricope

Cinematografia devenea însă în epocă şi o adevărată industrie şi, implicit, un business atrăgător, filmele mute înlocuind spectacolele de operetă care se organizau în teatre şi la grădini de vară. Din America, Hollywoodul livra producţii pe bandă rulantă; era epoca în care se consacrau vedete ca Buster Keaton, Charlie Chaplin, Stan Laurel şi Oliver Hardy, precum şi alţii, care aveau să rămână adevăraţi monştri sacri ai celei de-a şaptea arte.

La rându-i, cinematografia românească depăşea stângăciile primilor săi paşi. Era o muncă de pionierat, regizorii şi actorii provenind din lumea teatrului, producându-se mai ales filme de consum, cu titluri atrăgătoare pentru publicul larg, cum ar fi „Ţigăncuşa de iatac”, „Milionar pentru o zi”, „Ginere fără voie” şi „Lache în harem”.

În acest context, în anul 1927, Ioan Timuş a acceptat propunerea lui Jean Georgescu, cel mai cunoscut regizor român de atunci, de a transpune cinematografic opereta de mare succes „Maiorul Mura”, compusă de Paul Gusty, după libretul operetei „Moştenitorii veseli” de Winterberg; numele noii producţii nu era ales întâmplător, ci se folosea notorietatea unui personaj excentric care chiar existase în realitate la începutul secolului şi care rămăsese în conştiinţa boemei bucureştene.

Distribuţie de primă mână

Deşi debutant în lumea filmului, Timuş urma să fie regizorul principal, iar Georgescu, secundul său. Dar pentru realizarea proiectului era nevoie de bani, şi, cum ministerele şi bogaţii vremii l-au refuzat, avocatul născut la Câmpulung a înfiinţat Societatea Filmul Asociaţiei Române. Alături îi erau croitoreasa lui, convinsă de clientul său că va obţine un profit frumos dacă îşi va investi economiile în realizarea filmului, un doctor, rudă cu regizorul debutant, şi reprezentantul străin al unei companii occidentale. Acţionarul principal era Timuş, care, pentru a-şi depune partea, şi-a vândut valoroasa-i colecţie de costume orientale pe care o adusese de la Tokyo. Datorită influenţei sale, Jean Georgescu a convins mari actori ai scenei bucureştene să joace gratuit în noul film, asigurând o distribuţie de excepţie: Victor Antonescu, Gheorghe Timică, Nae Tomescu, Elvira Godeanu, Marietta Sadova şi alţii. Însuşi Jean Georgescu şi-a rezervat unul dintre rolurile principale, iar balerine şi balerini de la Opera Română şi-au dat acceptul să colaboreze ca figuranţi.

În plus, generalul Gheorghe Argeşanu, cu care Timuş se cunoscuse în timpul vizitei în Japonia a prinţului Carol, a pus la dispoziţie, tot gratuit, un escadron de roşiori. Pentru filmări s-a apelat la serviciile operatorului german Leo Schwedler, de la studiourile Universum Film AG, din Berlin, cadrele interioare au fost trase într-un studio pentru care s-a plătit, în final, o chirie exorbitantă, iar exterioarele, într-un sat de lângă Bucureşti, precum şi în Grădina Botanică, unde exista un frumos conac în stil românesc.

Roşiorii dau să se retragă de pe câmpul de aplicaţie cinematografică

În ceea ce priveşte scenariul, acesta urma reţeta unei comedii de situaţie. În joc era averea unui boier, lăsată moştenire printr-un testament care avea nişte clauze ciudate; un schimb de identitate, un ofiţer care urmăreşte să se îmbogăţească (maiorul Mura) şi două idile, una din dragoste, cealaltă din interes, au fost principalii poli ai scenariului, unul care, conform modei de atunci, avea un final fericit pentru toate personajele. O contribuţie deosebită a avut operatorul german, care a utilizat irizarea luminii, procedeu apărut pentru prima oară în cinematografia românească, dar originalitatea peliculei a stat şi în viziunea lui Timuş ca jocul actorilor să fie cât mai natural, fără şabloanele scenei teatrale.

Maiorul Mura, aici interpretat de N. Niculescu-Buzău, trece de pe scena de teatru de revistă pe ecran

Umorul a fost prezent nu doar în gaguri, ci chiar şi în puţinele replici ale filmului mut, scrise pe ecran. Nu au lipsit nici incidentele: la un moment dat, roşiorii prezenţi la filmări s-au retras ofensaţi, pe motiv că filmul aduce atingere onoarei ofiţerimii române, şi a fost nevoie ca generalul Argeşanu să ordone ferm revenirea escadronului pe câmpul de aplicaţie cinematografică. Dar marea lovitură avea să fie primită chiar de la statul român, care a taxat ca pe o peliculă de import negativul montat şi copiat la Viena, deşi vameşii austrieci îl încadraseră în taxa corectă.

„Cea mai izbutită încercare cinematografică românească”

Filmul „Maiorul Mura” a avut premiera de gală pe data de 13 martie 1928, la cinematograful de lux Capitol, în inima Bucureştiului, iar interesul stârnit a fost pe măsura numelor sonore ale actorilor. Criticii au fost unanimi în a elogia noua producţie românească, iar presa a alocat spaţii pe măsură. „Un nou film românesc, «Maiorul Mura»”, anunţa, de exemplu, cotidianul „Adevărul” din 17 martie 1928: „Alaltăieri seară, la cinematograful «Capitol», în faţa unei săli arhipline, compusă în special din ziarişti, scriitori etc., a avut loc premiera noului film românesc «Maiorul Mura», comedie în 7 acte. Scenariul e datorat d-lui Ioan Georgescu – care joacă şi unul din rolurile principale – iar regia a fost asumată de cunoscutul scriitor Ion Timuş. Fotografia clară, luminoasă, fără pete, fără vibraţiuni. Scenariul bine decupat, cu foarte multe scene comice şi cu numeroase «trouvaille»-uri. Interpretarea excelent susţinută”.

În „Rampa” din 16 martie se scria că „Maiorul Mura nu marchează un progres oarecare faţă de cel mai bun film românesc anterior, ci face un salt enorm, care-l scoate din faza încercărilor şi tatonărilor româneşti de până aici şi îl plasează direct între cele mai bune filme străine”. La rându-i, Al. Kiriţescu conchidea entuziasmat în ziarul „Cuvântul” din 16 martie 1928: „Este cea mai izbutită încercare cinematografică românească, un film în adevăratul sens al cuvântului, putând sta alături de oricare din producţiile marilor case occidentale”.

Însă, în ciuda elogiilor, încasările nu au acoperit cheltuielile de producţie, aducând pagubă investitorilor. De vină au fost ambiţia de a se realiza un film corect şi generos, fără compromisuri ieftine, şi cheltuielile neprevăzute, de la chiria mare a studioului până la taxele vamale. Apoi, interesul iniţial al publicului a fost estompat de superproducţii de import, precum „Napoleon” şi „Căderea Troiei”, cărora li se făcea o mare publicitate. Concurenţa era sporită şi de noile comedioare româneşti facile, gen „Guguţă la ştrand”, şi, la scurt timp, de apariţia filmelor cu sonor.