Liberia – „pământul făgăduinței” pentru sclavii din S.U.A.
Micul stat african al Liberiei nu iese cu nimic în evidență la prima vedere, însă, analizând istoria sa, putem observa un aspect care îl deosebește față de vecinii săi. În anii 1821-1822, este înființată colonia Liberiei pe coasta de vest a Africii, colonie care avea rolul de a-i repatria pe sclavi de culoare eliberați din Statele Unite ale Americii. Deși acest efort de readucere a afro-americanilor pe continentul de unde au fost luați înaintașii lor este văzut ca un eșec din cauza numărului mic de emigranți stabilit pe vechiul pământ, el a stat la baza înființării Liberiei, unul din primele state independente de pe continentul african.
Societatea Americană pentru Colonizare și locul ei în cadrul Mișcării Aboliționiste
La baza acestor acțiuni de repatriere a negrilor liberi din Statele Unite s-a aflat Societatea Americană pentru Colonizare, o organizație formată din oameni cu păreri diferite despre populația de culoare, însă cu un țel comun:acela de a-i repatria pe foștii sclavi negri de pe teritoriul american.
Mișcarea aboliționistă din Statele Unite a existat încă de la declararea independenței, fiind propovăduită de personalități marcante ale epocii, precum Thomas Jefferson sau Benjamin Franklin (în pofida faptului că ei au deținut sclavi de culoare). Primul stat american care a scos înafara legii sclavia a fost Vermont, în 1777, fiind urmat în următorii 27 de ani de toate statele din nordul țării.
Astfel, la cumpăna secolelor XVIII și XIX, procentul populației libere de culoare a crescut considerabil. Conform recensămintelor din acea vreme, în 1800 numărul negrilor liberi a crescut cu 82% față de 1790, iar în 1810, cu 72% față de 1800. Populația afro-americană a rămas constantă față de cea albă, la un raport de 1:4, însă populația de culoare eliberată era cea care îngrijora majoritatea americanilor albi din acea vreme.
Refuzul populației albe de a trăi pe aceeași treaptă de egalitate cu foștii sclavi într-o societate nouă avea la bază numeroase motive, din care 4 dintre ele ieșeau cel mai mult în evidență în izvoarele scrise ale vremii respective. Două argumente erau fondate pe gândirea rasistă care predomina societățile vestice la vremea respectivă. Ele îi prezentau pe afro-americani ca făcând parte dintr-o rasă incapabilă de a înțelege moralitatea și predispusă la un mod de viață sălbatic și la acte criminale. Aceste aspecte nu erau singurele care îi speriau pe cetățenii albi din Statele Unite, ei crezând că modul de viață al afro-americanilor ar putea atrage adepți din rândul comunității albe, contribuind la răspândirea fenomenului de amestec rasial, puritatea sângelui și a rasei fiind un tabuu încă din acele timpuri. Al treilea argument, având la bază rațiuni economice, preciza că foștii sclavi reprezentau un pericol pe piața muncii pentru albi, reprezentând o forță de muncă mai ieftină, deci mai profitabilă. Al patrulea argument prezent în statele din sud era bazat pe teama că negrii eliberați vor facilita organizarea unor revolte în rândul sclavilor.
Pe lângă aceste argumente, se afla și acela că negrii eliberați nu vor putea fi niciodată integrați în cadrul unei societăți care a stipulat cele 4 argumente, prezentate mai sus, pentru a scăpa de ei. Toate acestea, deopotrivă, erau argumentele care au stat la baza obiectivului central al Societății Americane de Colonizare. Acest obiectiv a divizat întreaga societate americană a vremii, existând albi și, de asemenea, negrii care se opuneau repatrierii populației de culoare, crezând că ea poate fi integrată, cu timpul, în cadrul societății americane.
Originea Societății Americane pentru Colonizare
Înainte de înființarea S.A.C.-ului, Paul Cuffee, un negustor american mulatru a întreprins o acțiune similară cu cele de mai târziu ale Societății Americane pentru Colonizare. În 1816, el a transportat 38 de negri americani liberi pentru a fi colonizați în Freetown, în colonia britanică Sierra Leone. El a propovăduit repatrierea foștilor sclavi din Statele Unite, fiind sprijinit de guvernul britanic, de un număr mare de membrii ai Congresului American și de liderii negri din statele americane. Moartea sa din 1817 a pus capăt operațiunilor sale de colonizare a negrilor americani, însă ideile sale au stat la baza fondării Societății Americane pentru Colonizare.
S.A.C. a fost fondată la sfârșitul anului 1816, sub inițiativa lui Charles Fenton Mercer, un membru al Adunării Generale din Virginia. Înființarea sa a avut loc pe data de 21 decembrie, la Hotelul Davis din Washington, înființare la care au participat politicieni importanți ai acelui an, inclusiv viitorii președinți James Monroe și Andrew Jackson. Societatea era alcătuită în mare din filantropi, clerici și aboliționiști, fiind văzută ca un pericol de marii proprietari ai plantațiilor din sud, a căror creștere economică avea la bază munca sclavilor de culoare.
Primele acțiuni de colonizare
În următorii trei ani, S.A.C. a încercat să strângă bani pentru finanțarea acțiunilor de colonizare. Principala sursă de venit a reprezentat-o vânzarea statutului de membru în cadrul societății, dar ea se baza și pe donații, reușind să convingă Congresul American să investească 100 000 de dolari pentru societate. De asemenea, Adunarea Generală a statului Virginia a fost de acord să doneze 30 000 de dolari anual, pe o perioadă de cinci ani, societății, precum și adunările generale ale altor state americane, precum Maryland, Missouri, Pennsylvania și New Jersey, care au donat mii de dolari.
În 1820, societatea a pus în desfășurare prima operațiune de colonizare. Resursele financiare acaparate în această perioadă au fost folosite pentru a cumpăra libertatea unui număr de sclavi negri, pentru a forma primul grup de coloniști trimis în Africa. Restul banilor au fost folosiți pentru transportul și organizarea noii așezări. Astfel, pe data de 6 februarie 1820, vaporul Elizabetha a pornit din porturile New York-ului, cu 88 de emigranți de culoare și 3 agenți ai S.A.C. la bord, spre coasta de vest a Africii.
Aceștia au debarcat pe coasta de nord a Liberiei actuale și au început să înființeze o așezare. Febra galbenă a zădărnicit, însă, eforturile de construcție a coloniei, omorându-i în primele 3 săptămâni de la debarcare pe cei 3 agenți S.A.C. și 22 din emigranții de culoare. Anul următor vaporul Nautilusa adus noi coloniști, înființând o așezare pe insula Perseverance, din golful Mesurado.
Primii zece ani au fost cei mai grei pentru primii emigranți. Pe lângă bolile care decimau noii veniți, băștinașii încercau să-i izgonească, ajungându-se la multe conflicte armate. Agenții S.A.C. au încercat să rezolve disputele dintre emigranți și băștinași luând (cu forța sau fără) pământurile de la șefii triburilor din zonă. Astfel, în 1822, locotenentul american Robert Stockton a pregătit terenul pentru înființarea viitorului oraș Monrovia, teren care a fost obținut de la o căpetenie locală, după ce a fost „convinsă” de Stockton, în timp ce acesta își ținea pistolul rezemat pe tâmpla căpeteniei. Jehudi Ashmun, succesorul lui Stockton și liderul coloniei S.A.C., a folosit metode similare pentru a acapara teritorii extinse de la aceeași căpetenie si de la multe altele, în schimbul unor cantități infime de mărfuri. Acțiunile lui Ashmun de extindere a teritoriilor coloniei și numărul crescând de noi coloniști a contribuit la mărirea puterii americane în zonă. În deceniul următor, s-au stabilit 2 638 de noi coloniști, iar colonia a căzut de acord cu Guvernul American să primească sclavii eliberați în cadrul operațiunilor de stopare a comerțului ilegal cu sclavi.
Evoluția coloniei și înființarea Liberiei
În primii 20 de ani de la înființare, colonia s-a dezvoltat administrativ, social și economic, devenind un important centru comercial . Ea a fost condusă în această primă perioadă de reprezentanți ai Societății Americane pentru Colonizare. S.A.C-ul nu a fost singura societate americană care a înființat colonii și a intrat în posesia unor teritorii din acea regiune. Până în 1835, cinci alte societăți au stabilit colonii în apropierea teritoriului S.A.C. În 1838, toate aceste colonii s-au unit sub denumirea de „Commonwealth-ul Liberiei”.
Emigranții negri și-au format o identitate proprie în cadrul coloniei, identificându-se drept „americo-liberieni”. După 1840, Commonwealth-ul Liberiei era compus din trei segmente de populație:americo-liberienii, foștii sclavi din Statele Unite;africanii proveniți de pe continentul European și localnicii acelei zone.
Din 1842, colonia a fost condusă de primul guvernator de culoare, Joseph Jenkins Roberts. În 1847 Commonwealth-ul avea să devină independent, fiind organizat după modelul republican american. La conducere au fost cu precădere americo-liberieni, Roberts devenind președintele noii republici odată cu proclamarea independenței și adoptarea unei constituții după model american.
Eșecul Societății Americane de Colonizare și impactul ei asupra apariției și evoluției Liberiei
Având în vedere faptul că scopul S.A.C. era acela de a repatria toată populația liberă de culoare, putem spune că succesul ei a fost aproape inexistent. Este adevărat că prin munca depusă de membrii societății și prin sumele colosale de bani folosite pentru a finanța operațiunile s-a reușit colonizarea a mii de afro-americani, însă, comparat cu milioanele de negri eliberați până la abolirea sclaviei în Statele Unite, este un număr infim.
Societatea a avut, se pare, un scop nerealist, deoarece numărul uriaș de oameni, ce trebuiau transportați peste Atlantic și acomodați în cadrul unor mici așezări ce trebuiau dezvoltate, reprezenta un cost mult prea mare de suportat până și de conducerea statelor americane, darămite de o societate bazată pe donații.
În a doua jumătate a secolului XIX, S.A.C. a intrat în declin. Pe lângă opoziția din ce în ce mai înverșunată a aboliționiștilor în cadrul societății americane, Războiul Civil American (1861-1865) a reprezentat o lovitură grea pentru S.A.C. Președintele Abraham Lincoln, care era un susținător al S.A.C., a trebuit să abandoneze această susținere din cauza nevoii de personal militar din rândul populației negre.
În ciuda eșecului său, S.A.C. a avut un rol important în politica africană de pe coasta de vest, punând bazele unui stat care avea să domine acea regiune pentru mult timp. Emigranții americani, cunoscuți mai târziu ca „americo-liberieni” au format un grup care a condus Liberia de la formarea sa până la lovitura de stat din 1980. Rivalitatea formată în secolul XIX între americo-liberieni și băștinașii acelei regiuni există și în momentul de față sub forma luptei pentru putere în cadrul clasei politice.
