Liberali, romantici, revoluționari. Floreștii și Revoluția de la 1848
Evenimentele din 1821, când răscoala grecească a lui Alexandru Ipsilanti și a Eteriei s-a ciocnit cu forțele revoluționare autohtone ale lui Tudor Vladimirescu, au marcat nu doar sfârșitul politic al regimului fanariot din Țările Române, ci și finalul unui experiment cultural greco-român, pe care l-am caracterizat, în articolul precendent, drept neo-bizantin.
Alexandru Ipsilanti, fiul unui prinț fanariot, ceruse eliberarea tuturor creștinilor ortodocși aflați sub stăpânire turcească. A făcut-o, inițial, cu încurajarea ţarului Alexandru I, însă fără să acorde prea multă atenție sentimentelor naționale crescânde din principatele române, cărora abia dacă le recunoștea existența. Astfel, în momentul în care mișcarea lui s-a ciocnit cu forțele lui Tudor Vladimirescu, a rezultat un dezastru, cel din urmă chemând oamenii la o revoltă populară împotriva domniilor fanariote și a exploatării țărănimii de către ciocoii greci. În acest sens, Tudor Vladimirescu a cerut ajutor chiar din partea otomanilor. În cele din urmă, Ipsilanti a ajuns complice la asasinarea lui Vladimirescu și, neavând prea mult sprijin în Țările Române și rămas fără sprijinul rușilor, a sfârșit fugind în străinătate, unde a organizat o nouă revoltă, de data asta una încununată de succes, pe pământ grecesc. După evenimentele tragice din 1821, era posibil ca un individ să se considere grec și foarte posibil să se considere român, dar devenise practic imposibil să se simtă greco-român, așa cum fusese cazul până atunci cu mulți membri ai regimului fanariot.
La momentul revoluției din 1821, Marele Agă Iordache Florescu, care servise în Divanul domnesc la începutul secolului XIX, era căsătorit cu Anica Suțu, sora ultimului prinț fanariot care a domnit în Țările Române. Astfel, figura sa era asociată îndeaproape cu regimul fanariot. Temându-se de repercusiuni din partea Rusiei sau a Turciei, reacția sa a fost de a fugi dincolo de graniță, în Transilvania, așa cum făcuseră mulți dintre strămoșii săi. Astfel, el a căutat siguranța sa și a familiei sale în Imperiul Habsburgic. I s-au alăturat circa 100 de boieri din Moldova și Valahia, care se temeau, la rândul lor, pentru viețile lor. Iordache Florescu s-a stabilit la Brașov cu soția, cei patru copii (cărora le vor urma alți șase), frații Emanoil și Alexandru, și mama lui, Anica Ghica. Lui i s-a permis să locuiască în centrul fortificat al orașului, în timp ce majoritatea emigranților locuia în cartierul Schei al orașului, în afara zidurilor, acolo unde exista o școală românească. La Brașov, Iordache a devenit liderul de factoal comunității de emigranți români. Ca atare, el a fost nevoit să rezolve mai multe dispute apărute între nou-veniții români și locuitorii ceva mai sobri ai orașului, predominant german la acea vreme.
Casa Florescu, locul unde a fost planuită Revolutia de la 1848
De la influența greacă la cea franceză
Situația a fost pacificată abia după ce turcii, la care apelase cu înțelepciune Vladimirescu, au hotărât să accepte câteva dintre cererile privind îndepărtarea influenței grecești, potrivit principiului divide et impera. Atunci, Iordache, familia sa și numeroși alți boieri moldoveni și valahi s-au întors la casele lor.
Însă situația din București se schimba rapid, și nu numai din cauza crescândei influențe rusești. Încă din 1779, Poarta recunoscuse Rusiei „dreptul de intercesiune” în cele două țări românești, iar în 1802 o convenție încheiată între Poartă și Rusia a stabilit dreptul de veto al celei din urmă în privința destituirii domnitorului, care trebuia numit acum pentru un mandat cu durată fixă de șapte ani. Până la tratatul de la Ackerman, din 1826, dreptul de intercesiune al Rusiei a fost consolidat tot mai mult, iar consulii ruși de la București și Iași aveau dreptul de a fi „consultați” la toate deciziile importante. În fine, în 1829, după ce Rusia a reocupat cele două teritorii, ele au fost transformate de factoîn protectorate rusești, unde domnii erau aleși pe viață (fără amestecul otomanilor), iar prezența militară turcă era interzisă pe malul stâng al Dunării. Și mai important a fost faptul că pacea de la Adrianopol a abolit toate restricțiile otomane privind comerțului din principate – astfel, s-a deschis comerțul cu grâne, inaugurând în Principate o perioadă de dezvoltare economică continuă. Mai mult, după 1829, Țările Române au trecut prin experiența unei administrații luminate – cea a generalului Pavel Kiseleff, responsabil pentru introducerea primului act cu caracter constituțional (și întrucâtva oligarhic). Este vorba, bineînțeles, de Regulamentele Organice, promulgate în 1831 în Valahia și în 1832 în Moldova.
Războaiele continue dintre Rusia și Turcia purtate pe teritoriile românești au secătuit Principatele, însă și prezența tot mai mare a rușilor (și, implicit, declinul influenței otomane) a produs schimbări profunde în modul de viață al românilor. Jurnalele călătorilor străini din Moldova și Valahia, din prima parte a secolului XIX, abundă în referințe la boierii – ale căror familii purtaseră costumul oriental (turcesc) timp de mai multe generații – care renunțau brusc la barbă, scăpau de podoabele orientale și adoptau haine occidentale. Occidentalizarea societății românești începuse mai devreme, la Iași, cea mai sofisticată dintre cele două capitale românești și cea mai apropiată de Rusia, însă curentul s-a răspândit rapid și la București. S-a observat că doamnele din clasa boierească au fost primele care au adoptat deprinderile occidentale (inclusiv obiceiul, foarte la modă, de a-și lua amanți), dar nici bărbații nu au rămas mult în urmă. Schimbarea nu a vizat doar modul de a se îmbrăca al oamenilor, ci și stilul lor de viață. În curând, negustorii erau foarte ocupați, aducând nu doar cele mai noi mode de la Paris (via Leipzig și Viena), ci și mobilă și trăsuri, în timp ce în casele boierilor au apărut guvernante din Occident însărcinate cu creșterea copiilor sau instructori de dans aduși să predea bucuriile valsului, ale mazurcii și ale polonezelor.
Luxita Florescu iubita lui Nicolae Balcescu
Deși aceste schimbări ar putea părea – și, dintr-o anumită persepectivă, chiar erau – superficiale și oportuniste până la un punct, ele reflectă și curentele de gândire occidentale ce pătrundeau treptat în teritoriile românești. Am văzut în articolul precedent cum infiltrarea culturii grecești în Principate a transformat elitele locale, care au devenit mai sofisticate, mai urbane și mai cosmopolite. Tocmai aceste influențe i-au făcut pe boierii români atât de dornici să abandoneze obiceiurile grecești, orientale sau turcești și să adopte un stil de viață mai occidental. Într-adevăr, am putea spune că hainele turcești purtate de generațiile precedente fuseseră și ele la fel de superficiale, în sensul că nu reflectau cu adevărat cultura hibridă a oamenilor care le purtau. O bună ilustrare în acest sens este o anecdotă consemnată de călătorul francez Langeron, la finalul secolului al XVIII-lea. El descrie surpriza avută când un boier cu aspect cât se poate de oriental, care i s-a adresat într-o franceză fără cusur, părea foarte informat cu privire la cele mai noi evoluții din cultura franceză și extrem de familiar cu Parisul, un oraș pe care, de fapt, nu-l vizitase niciodată. Acest episod explică într-o anumită măsură cât de fertile erau teritoriile Principatelor atunci când venea vorba de o adopție la scară largă a obiceiurilor franțuzești de către elite. Aceste modele de cultură și comportament fuseseră aduse de ofițerii ruși care au intrat în contact cu elitele românești. În această privință, nu a fost pentru prima dată în istoria națională când un model cultural străin a fost importat nu direct de la sursă (în acest caz, Franța), ci din Rusia, ale cărei elite adoptaseră modelele franțuzești cu un secol în urmă. La fel se întâmplase și în secolul al XV-lea, când modelul bizantin nu a fost preluat direct, ci prin intermediul regatelor bulgar și sârb.
Luxița Florescu, un destin de poveste
Iordache trebuie să fi fost, probabil, printre primii boieri care au adoptat veșminte occidentale. În acest context – al influenței rusești tot mai puternice – trebuie privită și decizia lui de a-și căsători fiica, pe Luxița (Alexandra), în vârstă de doar 16 ani, cu Filip Krijanowski, unul dintre ofițerii ruși aflați sub comanda generalului Kiseleff. Cuplul a primit un apartament separat în casa familiei Florescu, însă căsătoria s-a sfârșit dezastruos în nici trei luni de zile, aparent din cauza comportamentului brutal al lui Krijanowski față de tânăra lui soție. Deși nu cunoaștem toate detaliile poveștii, se pare că Luxița s-a îmbolnăvit din această cauză, iar familia Florescu a apelat la Mitropolitul Neofit pentru a găsi o soluție. După cum se cuvenea, acesta a trimis un preot pentru acordarea de sprijin medical și spiritual. În final, generalul Kiseleff, care comanda trupele de ocupație rusești, și care luase parte la nuntă, a fost nevoit să intervină pentru a rezolva problema. Imparțial fiind, el a ordonat un transfer al lui Krijanowski în afara Bucureștiului. Acesta a revenit ulterior la regimentul său, căzut însă în dizgrație, iar în 1836, după trei ani de la izbucnirea conflictului, Luxița a obținut divorțul, primind o rentă viageră de 1500 de ducați și 200 de lei. Din nefericire, incidentul a lăsat-o pe Luxița distrusă din punct de vedere moral, ea rămânând marcată pentru tot restul vieții.
În acea perioadă, prima generație de români cu studii făcute în Franța se întorcea la București. La începutul secolului doar câțiva români plecau la studii în străinătate, însă cu timpul, nu doar membrii familiilor de vază plecau la studii la Paris, ci și boierii de rang secund căutau sponsorizări pentru studii în Occident. Unii dintre ei aveau să joace rolurile principale în evenimentele revoluționare din 1848. Acești studenți, trimiși să învețe la Sorbona sau College de France, erau fermecați de literatura franceză, de teatrul, cultura și stilul de viață din Franța, și duceau o existență savuroasă la Paris. În același timp, ei erau expuși la idei tot mai liberale, iar câțiva au fost absorbiți de forțele revoluționare și socialiste care începuseră să conteste restaurația Regelui Ludovic-Filip. Sincronizarea acestui trend cu începutul secolului al XIX-lea a fost crucială, căci a permis tinerilor boieri români să se inspire din idealurile Revoluției Franceze fără să trăiască experiența masacrelor și a vărsărilor de sânge ce-au urmat anului 1789 – experiență prin care au trecut mulți alți intelectuali, transformați din această cauză în conservatori pe viață.
Unii tineri revoluționari români au intrat în cluburile socialiste ale lui Fourier și Louis Blanc, în timp ce alții s-au alăturat salonului revoluționar al lui Misckievicz. În cele din urmă, emigranții români de la Paris nu numai că au fost inspirați de idealurile Revoluției Franceze – libertate, egalitate, fraternitate! –, dar au realizat și că ei împărtășeau un trecut latin cu „verii” francezi. Prin urmare, ideile de revoluție și justiție socială au început să se amestece cu idei de eliberare națională, cu mândria trecutului latin al românilor și cu apelul pentru unitatea tuturor românilor din Moldova, Valahia și Transilvania. Mai precis, acești idealiști visau la o Românie eliberată atât de influența rusească, cât și de cea turcească, la sfârșitul regimului oligarhic al Regulamentelor Organice, care înlocuise sistemul fanariot, și la o Românie unită și independentă, cu mai multe drepturi pentru țărănime. Curând, ei și-au creat propria societate secretă, numită Frăția.
La întoarcerea lor în România, acești revoluționari, printre care se numărau frații Golescu, Ion Heliade-Rădulescu, Nicolae Bălcescu și frații Brătianu, au început să se întâlnească în secret în subsolul casei Floreștilor, încurajați de Luxița și de frații ei mai tineri, Dumitru și Costache, toți trei fiind implicați activ în comploturi revoluționare, în timp ce restul membrilor familiei Florescu au rămas doar susținători pasivi. Casa, între timp demolată, avea grădini vaste și livezi de-a lungul malurilor Dâmboviței, precum și o biserică proprie, și dependințe pentru personal și sclavii familiei (sclavi țigani). O descriere a casei s-a păstrat într-un document din anul 1826:„În lung dinspre Soare-Răsare din ulița podului și până în Dâmbovița, precum și din Dâmbovița da se-ntinde iarăși până în ulița din dos, iar în lat merge din zidul metohului mitropoliei, ce au fost școală, până în bărbieria ce este lipită cu hanul Sfântul Spiridon vechi, merge pe amandoiă părțile precum arată și zidul cel făcut de părinții noștri. Și se învecinește pe de o parte cu metohul mitropoliei și pe de altă parte cu hanul Sfântului Spiridon vechi.”
Casa fusese achiziționată de Iordache la întoarcerea sa de la Brașov, de la o rudă îndepărtată săracă. Inițial, ea făcuse parte din zestra Ancuței Cantacuzino la căsătoria cu Stroe Florescu.
Luxița Florescu și Nicolae Bălcescu, o adevărată poveste de dragoste
Chiar în această casă, unul dintre liderii revoluționari i-a atras atenția Luxiţei. Dacă Garibaldi ar fi fost istoric, diplomat și pragmatist, precum și revoluționar și unificator al Italiei, atunci ar fi împărtășit toate marile calități ale lui Nicolae Bălcescu. Provenit dintr-o familie de boieri mici, insuficient de înstărit cât să poată studia în străinătate, Bălcescu a urmat cursurile faimoasei Academii Sfântul Sava din București, unde tinerii români erau tot mai expuși la o educație occidentală și informați cu privire la trecutul lor latin. După finalizarea studiilor, Nicolae Bălcescu s-a înrolat în armată, unde a devenit rapid un ofițer talentat, însă în 1840 s-a implicat într-un complot revoluționar republican condus de prietenul său, Dimitrie Filipescu, și a fost arestat. A petrecut trei ani închis la Mărgineni, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Un foarte bun portret al lui Bălcescu realizat de „pictorul revoluționar” Ion Negulici dezvăluie un bărbat chipeș, cu o privire hotărâtă, dar totodată blândă, și cu trăsături sensibile. Ideile sale aveau multe în comun cu viitorul idealism revoluționar al lui Garibaldi și Mazzini, însă Bălcescu nu și-ar fi putut imagina că ideile sale, universal valabile, despre libertate și prietenie între popoare vor conduce într-o zi la dușmănii între etnii și naționalități.
La scurt timp după eliberare, el a început să frecventeze casa Floreștilor, acolo unde a cunoscut-o pe Luxița. Bălcescu și Luxița au trăit o profundă și pasională poveste de dragoste, în care iubirea lor s-a unit cu idealurile comune de eliberare națională și stabilire a unei societăți mai drepte. Cei doi și-au păstrat relația secretă (cu toate că mișcările lor erau urmărite de agenții ruși și austrieci!), iar în cele din urmă au călătorit separat către Transilvania, de unde au început un periplu prin Europa. În tot acest timp, Bălcescu a păstrat o legătură permanentă cu alți revoluționari și a consultat diverse biblioteci și arhive pentru interesele sale ca istoric. Cei doi au mers la Viena, unde s-au întâlnit cu alți partizani ai revoluției, între care și Costache Negri, apoi în Italia, unde au stat, pe rând, la Veneția, Florența, Pisa, Roma, Napoli și Palermo. De-a lungul acestor călătorii, tatăl Luxiței, Iordache, a continuat să-i trimită fiicei sale bani și a ajutat-o în obținerea vizelor de călătorie, împins probabil de remușcările cauzate de faptul că o împinsese într-o căsătorie cu un violent ofițer rus la o vârstă atât de fragedă.
Nicolae Balcescu
În cele din urmă, cuplul a călătorit separat la Paris. La sosire, Bălcescu a fost șocat să afle că Luxița plecase deja. Ea își începuse drumul înapoi spre București, acompaniată de fratele ei Costache, deoarece nu dorea ca Bălcescu să afle că este gravidă. Bălcescu i-a trimis atunci o scrisoare pasională, care s-a și păstrat:„Parisul este gol fără tine... ești singura femeie pe care o iubesc... nu mă voi întoarce în România dacă nu am certitudinea de a te vedea”, îi scria el, încheind scrisoarea cu afirmația „am nevoie de tine cu disperare”.
Luxița a ajuns la București în octombrie 1847, unde a asistat la înmormântarea tatălui ei, Iordache. Când Bălcescu a ajuns-o din urmă, ea părăsise deja capitala, nedorind să-i spună că poartă în pântece copilul lui. Revoluția din 1848 a izbucnit în România în luna mai, iar Bălcescu a jucat un rol-cheie, devenind membru al guvernului revoluționar condus de un candidat de compromis, anume Mitropolitul Neofit (același om care rezolvase problema căsătoriei dezastruoase dintre Luxița și ofițerul rus). Principalele țeluri ale revoluției pașoptiste în Țările Române – abolirea privilegiilor de clasă, democratizarea societății, unirea Valahiei cu Moldova, reforma agrară și emanciparea țăranilor, a țiganilor și a evreilor – erau tipice liberalismului european de la mijlocul secolului al XIX-lea și arată cât de mult se schimbaseră Principatele de la sfârșitul regimului fanariot, cu nici un sfert de secol în urmă.
Bălcescu nu a fost cel mai radical dintre revoluționari, prioritățiile sale fiind unitatea națională a tuturor teritoriilor românești și emanciparea socială a țăranilor, precum și recunoașterea noului regim de către otomani. Frații Luxiței, Costache și Dumitru, erau pe atunci prea tineri pentru a primi roluri de conducere în cadrul revoluției, însă ei au avut totuși un rol activ:Dumitru a luat parte la arderea constituției rusești și, într-un moment crucial – după arestarea celor trei lideri ai revoluției – a sărit de la un geam al palatului domnesc pentru a crea o diversiune, apelând la oameni să-l urmeze și să-i elibereze pe cei trei lideri. Între timp, familia Florescu era atât de entuziasmată de evenimentele revoluției încât i-a eliberat pe cei nouă sclavi țigani care lucrau pe domeniile lor. Potrivit unui document semnat, printre alții, de Dumitru Florescu, familia a luat decizia „pentru că a[m] optat în mod repetat pentru libertate”. Pentru acest act de generozitate, Nicolae Golescu le-a mulțumit Floreștilor în numele guvernului revoluționar.
Bonifaciu Florescu, fiul lui Nicolae Bălcescu, născut la Budapesta
Revoluția a fost, pe moment, un succes, însă ea a sfârșit zdrobită de forțele rusești și otomane. Liderii revoluționari au fugit în exil, inclusiv Costache Florescu. Deghizat în hainele unui călugăr franciscan, el a reușit să scape din București. Sora sa, Luxița, a fugit la Budapesta, oraș care trecea la rândul său printr-o revoluție condusă de Lajos Kossuth. Aici, în mijlocul fervorii revoluționare, s-a născut pe 14 mai 1849 fiul lui Bălcescu. El a fost botezat trei zile mai târziu de sărbătoarea Sf. Bonifaciu, primind numele acestui sfânt. Luxița a declarat copilul ilegitim și, din cauza stării sale psihice și morale, s-a gândit să-l dea spre adopție. Ulterior, ea a mărturisit că s-a aflat atunci în pericol de moarte și că era disperată din cauza lipsurilor financiare. În plus, ea dorea să ascundă sarcina de mama sa.
Și Bălcescu s-a refugiat din Valahia și a început un nou tur al Europei, rămânând în contact cu revoluționari din mai multe țări. A făcut și o vizită în Ungaria, unde a încercat să-l convingă pe Kossuth să ofere etnicilor români din Transilvania drepturi egale, precum și în Marea Britanie, în 1850, unde a căutat să obțină sprijin pentru un stat român independent. Însă Luxița n-avea să-l mai vadă niciodată pe Bălcescu, iar ultimele sale scrisori către el fac referință la „suferința” sa, dar și la stima și admirația pe care i-o purta pentru patriotismul său. Totodată, ea își exprima furia la adresa Mitropolitului Neofit, care trădase revoluția. În cele din urmă, în 1851, când Bălcescu a aflat că avea un fiu, el se apropia deja de o moarte tragică și prematură (avea doar 39 ani). El a murit la Palermo, după o vizită în sudul Franței, fiind mereu în căutarea unui climat cald care să-i aline tuberculoza. În ultima scrisoare adresată Luxiței, Bălcescu îi cere iertare pentru toate suferințele pe care le-a îndurat din cauza vieții sale agitate. Cea din urmă scrisoare a Luxiței trebuie să-i fi oferit lui Bălcescu o oarecare ușuroare pe patul de moarte:„Am aflat că ești în Sicilia, la Palermo, ca să petreci iarna, nu știu însă de mai ai vreun prieten, pe cineva cu tine, și această idee că poate ești singur mă chinuiește amarnic;cu câtă mulțumire, prietenul meu, aș primi suferințele tale, să te văd scăpat de ele. […] Eu, Bonifaciu și toți ai mei suntem sănătoși;toți îți trimit complimente. Bonifaciu îți sărută mâna, și eu, prietenul meu, de mii de ori și te rog acuma ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă.”
Nicolae Bălcescu a murit la 29 noiembrie 1852 la Hotelul Alla Trinacria în apropiere de Palermo, și a fost îngropat într-un mormânt oarecare, neavând nici bani, nici prieteni care să-i asigure o slujbă cuvenită.
Fratii Grigore si Constantin Florescu
Exilul fraților Luxiței, destinul frânt al lui Costache și întorsătura neașteptă a lui Dumitru
Eșecul revoluției pașoptiste a fost un dezastru pentru familia Florescu, ca și pentru mulți alți revoluționari, majoritatea plecând în exil. Costache și Dumitru au plecat cu o navă austriacă spre Constantinopol, apoi au mers la Bursa, în mai 1849. Dumitru a rămas în Turcia, unde s-a ocupat de comunitatea românească de acolo, în timp ce fratelui său i s-a permis să plece la Paris cu condiția să nu revină în România. El a urmat cursuri de drept la Sorbona, apoi a făcut greșeala de a se întoarce în țară, unde a fost arestat la ordinele ambasadorului Rusiei la Constantinopol. Costache a petrecut doi ani într-o închisoare țaristă din Kiev, după care a fost trimis într-un lagăr din Nijni Novgorod, de unde a evadat, ajungând în Siberia. În mod uimitor, el a reușit să se întoarcă la București pe jos, revenind în casa familiei în 1856. Era acum un om sfârșit;numai mama sa l-a recunoscut. Din cauza temperaturilor de îngheț pe care le suportase, își pierduse abilitatea de a merge. Costache Florescu și-a dedicat restul vieții scrierii memoriilor, și a murit în 1875.
Dumitru a fost mai norocos. În tinerețe, el petrecuse ceva timp la casa strămoșească de la Cornățeni, din zona subcarpatică a Valahiei, ce fusese moștenită de la Vintilă Florescu. Acolo, el a fost fascinat de muzica țăranilor locali, cărora li se alătura foarte des în hore. A devenit pasionat de muzică și a luat lecții de pian și canto la București sub îndrumarea lui Ludovic Wiest, un respectat profesor german. Una dintre experiențele sale formative a fost audierea lui Franz Liszt, care a dat mai multe concerte la București în 1846. Dumitru, atunci în vârstă de 18 ani, a fost vrăjit de acest compozitor romantic carismatic, mai ales când Liszt a interpretat câteva improvizații bazate pe cântece folclorice românești. După eșecul revoluției din 1848, Dumitru a petrecut o perioadă în Turcia, unde a organizat o celulă revoluționară românească cu ajutorul lui Ion Ghica. În cele din urmă, a plecat cu o navă spre Marsilia, iar de acolo la Paris. Purta la el o scrisoare de la bătrânul Golescu către frații săi mai tineri, prin care le cerea să-l trateze pe tânărul Florescu ca fiind unul de-al lor. În capitala Franței, Dumitru a început să studieze dreptul și literele la Sorbona, și a închiriat un mic apartament în Cartierul latin. Cu toate acestea, adevărata sa pasiune a rămas muzica, cu precădere cea germană, iar visul său era de a deveni muzician profesionist. Însă cum aceasta era considerată o profesie inacceptabilă pentru un tânăr român cu originile sale, a păstrat secretul față de familie, de care depindea pentru bani.
Cu toate acestea, Dumitru Florescu s-a înscris la Conservatorul din Paris, unde a avut norocul de a studia cu unii dintre cei mai buni profesori ai vremii, inclusiv Halevy, Coupey, Auber și Terrot. Totodată, a luat lecții de canto la faimoasa școală fondată de Emile-Joseph-Maurice-Cheve, bazată pe metoda lui Pierre Galin. În toată această perioadă, Dumitru a continuat să primească mici subvenții de la mama sa, care i-au permis să ducă o existență modestă în cartierele insalubre ale Parisului. În final, Dumitru și-a îndeplinit visul de a deveni compozitor. Pentru el, muzica a fost întotdeauna o legătură profundă cu țara natală și viața țărănească pe care o cunoscuse în copilărie. Cea mai cunoscută compoziție a sa este „Steluța”, un cântec liric bazat pe un poem al lui Vasile Alecsandri, prieten apropiat al familiei Florescu, însă el a compus numeroase alte opere, multe dintre ele inspirate de poezia romantică românească. O compoziție târzie a lui Dumitru Florescu a fost „Hora lui Cuza”, un soi de imn național compus în 1859 cu ocazia intrării triumfale a domnului Cuza în București.
În 1853, guvernul Știrbey i-a permis lui Dumitru să se întoarcă în România, unde a revenit în anul următor. La întoarcerea sa, prințul Sturdza l-a rugat să vină cu o propunere pentru fondarea unei academii muzicale naționale, proiect amânat din cauza Războiului Crimeii. În afară de muzică, Dumitru Florescu a urmat și o carieră în politică, devenind primar al orașului Târgoviște și prefect al zonei Dâmbovița, unde se aflaseră vechile domenii ale familiei. A fost ales senator în 1875 și a devenit ulterior președintele Senatului. Nu a renunțat niciodată la interesul său față de muzică și a ajuns profesor de vioară și violoncel la Conservatorul din București, instituția pe care fusese rugat să o înființeze. Dumitru și-a petrecut ultimii ani organizând serate muzicale pentru Carmen Sylva, excentrica soție a Regelui Carol I, la palatul regal de la Sinaia și la palatul Cotroceni din București, unde oferea el însuși recitaluri. A murit însă subit, la vârsta de 48 de ani, în 1875, lăsându-și soția, pe Alexandrina Mihăilescu, să aibă grijă de cei șase copii.
Când Costache s-a întors la București în 1856, Luxița nu a fost acolo să-l întâmpine. Se mutase la Paris cu fiul ei Bonifaciu, pe care îl adoptase oficial la vârsta de zece ani. La Paris, băiatul a primit o educație franceză la prestigiosul Lycee Louis le Grand, urmată de o diplomă în științe umaniste și studii la Sorbonne. Bonifaciu a dezvoltat o pasiune puternică pentru literatura Franței. După finalizarea studiilor, în 1873, s-a întors la București, unde a devenit un remarcabil profesor de limbă și literatură franceză. A publicat mai multe cărți pe aceste teme, a devenit profesor la Universitatea din Iași, iar apoi la faimoasa școală Sf. Sava din București.
Cât despre Luxița, ea a ajuns directoarea unui institut catolic de caritate din București, și a dus o viață modestă cu salariul sărăcăcios pe care îl primea. Buna administrare a acelui instituții a fost recunoscută de însuși împăratul Franz Joseph, care i-a acordat o frumoasă bijuterie în semn de recunoaștere a activităților sale, bijuterie pe care Luxița a purtat-o cu mândrie până la moartea sa din 1898.
Luxița a avut mereu grijă ca Bonifaciu să știe cine a fost marele om care i-a fost tată, și l-a învățat să se ridice la idealurile lui Bălcescu. De-a lungul vieții sale, Bonifaciu a fost un francofil înfocat, dar a rămas și un patriot român. Luxița s-a asigurat și că Bonifaciu este recunoscut de Florești, el primind numele familiei. Însă Bonifaciu a rămas mai apropiat de amintirea tatălui decât de rădăcinile sale de familie, și nu și-a abandonat niciodată perspectiva liberală, anti-aristocratică. În acest sens, referindu-se la moștenirea sa în calitate de Florescu, el ar fi declarat:„Nu mă interesează dacă sunt descendent al lui Mihai Viteazul sau Nicolae Țiganul, atâta vreme cât sunt un om virtuos”. Cu altă ocazie, și-a scandalizat membrii familiei cu comentariul:„Să ne felicităm pentru faptul că nu mai există boieri”. În 1899, Bonifaciu a fost înmormântat la mănăstirea familiei de la Țigănești, aflată la nord de București, mănăstire ce fusese ridicată de bunicul său, Iordache, și care a devenit locul de veci al majorității Floreștilor din secolul XIX.
Revoluția română din 1848 s-a încheiat cu un dezastru, dar însăși existența ei arată cât de mult s-au schimbat Valahia și Moldova de la începutul secolului al XIX-lea, când se aflau încă într-un colț obscur al Europei, sub stăpânire turcească. Mai mult, în 1859, la doar un deceniu de la represiunea brutală a mișcărilor revoluționare, cele mai multe dintre idealurilor dragi revoluționarilor fuseseră îndeplinite, inclusiv unificarea celor două principate, urmând să aibă loc, cât de curând, reforma agrară și emanciparea țăranilor.
Istoricii marxiști au avut tendința de a privi revoluțiile pașoptiste din Europa ca expresie a emergenței unei noi burghezii, însă acesta nu a fost cazul în România, unde conducerea revoluției a provenit aproape exclusiv din rândurile aristocrației – chiar dacă liderii au reușit să câștige sprijin larg din partea negustorilor și comercianților. Revoluția de la 1848 din România nu a dezbinat clasele societății una împotriva alteia. Mai degrabă, ea a divizat familii întregi – în sânul acelorași familii au apărut nuanțe diferite de liberalism sau, în unele familii, precum Ghica și Golescu, unii membri au reprimat revoluția la care alți membri au contribuit enorm.
Revoluția română din 1848 reprezintă, în multe feluri, o aducere aminte a faptului că, uneori, nici clasa, nici economia nu împing istoria înainte, ci mai degrabă puterea ideilor. În acest caz, ideile de unitate naționale, libertate și fraternitate, pe care unii tineri români învățaseră să le preţuiască atât de mult.
Îi mulţumesc unchiului meu, răposatul profesor Radu R. Florescu, profesor emerit de istorie la Boston College, pentru că mi-a inspirat un real interes față de istoria familiei noastre și de cea a României. Cea mai recentă carte a sa, Dracula’s Bloodline, scrisă în colaborare cu binecunoscutul medievalist Matei Cazacu, cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Franța, mi-a pus la dispoziție o mare parte din sursele și informaţiile necesare pentru realizarea articolelor din seria istoriei familiei Florescu. Ediția în limba română a cărții sale a fost publicată recent de editura Corint, cu titlul:Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florescu.
