La un pas de război nuclear: Berlin și Cuba

În timpul Războiului Rece, Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au confruntat indirect pe mai multe fronturi, printre care Coreea și Vietnam, dar niciodată direct. Au existat însă două momente extrem de tensionate între cele două superputeri:crizele Berlinului, din 1948-1949 și 1961, și criza rachetelor din Cuba, punct culminant al Războiului Rece, când timp de două săptămâni lumea s-a aflat în pragul unui război nuclear.

Statutul Berlinului a fost o problemă pentru Aliați încă de la conferințele de la Yalta și Postdam din 1945, când Cei Trei (Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică) s-au pus de acord asupra împărțirii Germaniei învinse în patru zone de ocupație (a fost inclusă și Franța). De asemenea, acest acord se aplica și Berlinului, deși el se afla la circa 170 de kilometri în interiorul zonei sovietice;capitala Germaniei a fost împărțită în 4 sectoare, fiecare guvernat de un comandament militar al puterilor victorioase. Au apărut însă neînțelegeri între Aliați privind viitorul Germaniei, în general, și al Berlinului, în particular. În loc să trateze Germania ca o singură entitate economică, așa cum s-a decis la Postdam, Uniunea Sovietică a administrat zona ce-i revenea ca și cum ar fi fost o unitate independentă și s-a opus propunerilor occidentale pentru reunificarea Germaniei.

Statutul incert al Berlinului

Aceste neînțelegeri au dus la prima dintre crizele Berlinului, când – în martie 1948 – Uniunea Sovietică a anunțat adoptarea unor măsuri ce urmăreau îngrădirea accesului către Berlinul de Vest, măsuri ce au culminat cu suspendarea completă a traficului feroviar de călători și a transporturilor de mărfuri, la 24 iunie. Aparent, blocada venea ca răspuns la planurile de uniune monetară din noul sector occidental (format din unirea celor trei sectoare, englez, american și francez).

Scopul intrinsec al inițiativei sovietice a fost însă testarea angajamentului american față de Berlinul de Vest. Președintele Truman a răspuns prin aplicarea de contra-sancțiuni față de Germania de Est și inițierea unei operațiuni masive de aprovizionare a Berlinului de Vest pe cale aeriană. Următoarele luni au cunoscut o serie de negocieri diplomatice eșuate, iar în cele din urmă contrablocada occidentală și imposibilitatea de a opri aprovizionarea Berlinului de Vest pe calea aerului au făcut ca liderii sovietici să-și regândească strategia, astfel încât în mai 1949, după mai multe întâlniri secrete ce au avut loc la ONU, cele două superputeri au hotărât anularea restricțiior reciproce.

Cu toate acestea, Berlinul a rămas o problemă constantă a relațiilor dintre americani și sovietici, iar următorii zece ani au cunoscut o crescândă izolare între sectorul occidental și cel estic. Apoi, în 1958, Hrușciov a precipitat cea de-a doua criză a Berlinului când a cerut negocierea unui tratat oficial de pace cu Germania prin care să fie legitimată divizarea permanentă a acesteia;de asemenea, Berlinul de Vest trebuia transformat într-un ”oraș liber demilitarizat”. Mai mult decât atât, el a insistat ca această schimbare să aibă loc în șase luni, altfel Uniunea Sovietică va fi obligată să caute o soluție pe cont propriu.

Președintele Eisenhower a respins cererile sovietice pe motiv că Statele Unite nu recunoșteau regimul din Germania de Est, fiind astfel imposibilă încheierea unui acord separat cu acesta. Astfel, rutele Aliate și accesul către Berlin rămâneau a fi administrate prin acordurile încheiate la sfârșitul războiului. În mai 1959, cele două părți s-au întâlnit la Geneva pentru a negocia o soluție de compromis. S-a ajuns însă la un impas, căci sovieticii au insistat ca problema berlineză să se rezolve în următoarele 18 luni. Se pare că liderii de la Kremlin sperau deja că succesorul lui Eisenhower va fi un președinte lipsit de experiență cu care să poată negocia în termenii dictați de ei.

Hrușciov promite ”îndepărtarea acestei așchii din inima Europei”

Hrușciov a încercat să-și clădească un prestigiu personal promițând ”îndepărtarea acestei așchii din inima Europei”. Astfel, el s-a folosit de prima întâlnire cu proaspăt alesul J.F.Kennedy, din iunie 1961, la summit-ul de la Viena, pentru a-și reafirma poziția asupra problemei Berlinului. A doua zi, liderul sovietic i-a spus lui Kennedy că era nevoie de un sfârșit oficial al celui de-Al Doilea Război mondial, și că ar trebui recunoscută și acceptată existența a două Germanii separate. Dacă Aliații nu ar fi de acord cu această soluție, atunci Uniunea Sovietică ar acționa unilateral și ar semna un tratat de pace cu Germania de Est. Asta ar însemna sfârșitul stării de război care exista încă pe hârtie, în lipsa unui tratat de pace, anulând astfel angajamentele ce decurgeau din termenii capitulării germane, inclusiv dreptul de ocupație, accesul la Berlinul de Vest și folosirea coridoarelor din interiorul Germaniei de Est. Kennedy a răspuns că Berlinul era o chestiune de maximă importanță pentru Statele Unite, chiar o problemă de securitate națională. Pierderea dreptului de acces către sectorul occidental din Berlin ar submina credibilitatea angajamentelor luate de americani în alte părți ale globului și ar pune capăt oricăror speranțe la reunificarea Germaniei.

Tonul discuțiilor de la Viena s-a schimbat pe măsură ce atitudinile celor două părți s-au înăsprit. Berlinul s-a transformat într-un test al balanței puterilor, dar și într-o bătălie a voințelor între Kennedy și Hrușciov. Conferința s-a terminat fără niciun rezultat și într-o atmosferă nefavorabilă:Hrușciov și-a reafirmat poziția conform căreia orice încălcare a suveranității Germaniei de Est va trezi reacția sovietică, iar Kennedy a reafirmat că Statele Unite nu vor renunța la dreptul de acces către Berlin, remarcând la final că ”Va fi o iarnă rece.”

Zidul Berlinului

S-a dovedit însă că acea vară a fost să fie cel mai fierbinte moment din toată saga Berlinului. Pe 15 iunie, Uniunea Sovietică a emis un aide-mémoire conținând un ultimatum prin care Statele Unite ale Americii trebuiau să accepte cererile sovietice. În cazul în care americanii nu se conformau pretențiilor sovietice, URSS avea să acționeze până la sfârșitul anului. Punctul culminant a fost ziua de 13 august când, spre completa surprindere a liderilor occidentali, est-germanii au început construirea a ceea ce avea să devină unul din cele mai puternice simboluri ale Războiului Rece – Zidul Berlinului. La acel moment, motivele pentru ridicarea acestei baeriere erau neclare. Estul avea de mult timp o problemă cu valul de refugiați care treceau dintr-o parte într-alta a orașului pentru a putea ajunge în Germania de Vest, dar rapiditatea și discreția cu care zidul a fost ridicat, practic dintr-o dată, au uimit Washingtonul. La nivel personal, Zidul reprezenta separarea a mii de familii și prieteni care s-au trezit brusc de-o parte sau de alta a zidului, în partea „liberă” a orașului sau în cea sovietică. La nivel diplomatic, Zidul a fost dovada concretă a faptului că Uniunea Sovietică intenționa izolarea Germaniei de Est de Occident odată pentru totdeauna.

Încă din luna iunie, ambele părți au intensificat pregătirile militare, iar Kennedy a autorizat imediat trimiterea a 150.000 de soldați în Berlinul de Vest. În plus, i-a trimis pe vicepreședintele Lyndon Johnson și pe generalul Lucius Clay la Berlin pentru a le arăta berlinezilor poziția hotărâtă adoptată de SUA și pentru a-i asigura că nu-i vor abandona. Urmtătoarele luni au fost extrem de tensionate;la un moment dat, s-a ajuns chiar la o întâlnire față în față a tancurilor americane sovietice într-un joc periculos a politicii de tip brinkmanship(politică pe marginea prăpastiei). Potrivit mărturiei consilierilor apropiați ai președintelui, Kennedy se întreba când avea să vină „momentul adevărului”, dar catastrofa finală de care se temea acesta nu s-a materializat niciodată. Deadline-ul din decembrie pentru decizia americană a trecut fără ca Uniunea Sovietică să semneze un tratat cu Germania de Est și fără ca accesul occidentalilor către Berlinul de Vest să fie blocat. Sentimentul de criză s-a diminuat treptat, lăsând cele două superputeri într-o stare de nesiguranță cu privire la intențiile celuilalt.

Sfârșitul unei crize, începutul alteia:Cuba

Pe parcursul lui 1961 și primele luni ale lui 1962, Berlinul a rămas principalul subiect de corespondență dintre Hrușciov și Kennedy, Uniunea Sovietică întrebând constant care sunt intențiile americanilor. Însă în luna octombrie a izbucnit o criză încă și mai gravă decât cea berlineză, criză care a adus cele două puteri în pragul unei confruntări nucleare.

Cuba a fost constant o problemă deosebit de supărătoare pentru Statele Unite începând cu 1959, când a fost instalat la Havana regimul comunist al lui Fidel Castro. În plus, americanii suferiseră deja o umilință semnificativă prin eșecul tentativei de răsturnare a lui Castro (invazia eșuată din aprilie 1961). Ulterior, Kennedy a autorizat un program de acțiuni secrete pentru destabilizarea regimului, inclusiv diverse scheme pentru asasinarea lui Castro. Nu e, deci, surprinzător că liderul cubanez avea motive să se teamă de o nouă invazie pusă în scenă de americani, și că a căutat, în mod natural, ajutor din partea Uniunii Sovietice pentru contracararea intențiilor americane.

Hrușciov avea și el propriile probleme. Nu numai că nu reușise să-i facă pe americani să se retragă din Berlin, dar rapoartele de informații din 1961 și 1962 îi convinseseră în cele din urmă pe liderii americani că temuta disproporție nucleară era de fapt o iluzie:capabilitățile nucleare sovietice, crezute a fi superioare, erau de fapt cu mult inferioare celor americane. În plus, Hrușciov era neliniștit știind că americanii pot înconjura Uniunea Sovietică cu baze militare americane și că aceștia au plasat rachete în Turcia (devenite funcționale în primăvara lui 1962), chiar în apropierea granițelor țării. În primăvara-vara lui 1962, Kremlinul a decis că cea mai bună soluție pentru a compensa superioritatea nucleară americană, pentru a pune presiuni asupra SUA privind chestiunea Berlinului și pentru sprijinirea Cubei era transportul imediat al unor rachete sovietice de distanță medie către Cuba. Ordinele oficiale au fost emise de Ministerul Apărării la 10 iunie, 1962.

Greșeala americanilor

La sfârșitul lui august, două avioane americane de recunoaștere au detectat în Cuba construirea de situri pentru rachete. Cu toate acestea, îngrijorată din cauza deteriorării situației din Europa și Asia de Sud-Est, administrația americană a presupus în mod eronat că scopul acestor baze militare era întârirea apărării cubaneze. Misiunile de recunoaștere s-au înmulțit în luna septembrie, dar nu au apărut dovezi noi care să-l convingă pe Kennedy că aceste baze nu erau altfel decât defensive. Eroarea de judecată a fost și consecința faptului că URSS (spre deosebire de Statele Unite) nu căutaseră până atunci staționarea de rachete în afara propriilor granițe, iar semnalele din partea sovieticilor aveau ca scop încurajarea acestei viziuni, că Uniunea Sovietică nici nu are intenția de a face așa ceva. Pe 11 septembrie, o agenție de știri sovietică anunța că ”Nu e nevoie ca Uniunea Sovietică să-și mute armele pentru respingerea agresiunii... în nicio altă țară, spre exemplu Cuba”.

Aceste idei erau susținute și la cel mai înalt nivel diplomatic. Pe 4 septembrie, apoi din nou pe 6 sepetmbrie, ambasadorul sovietic în America, Anatoli Dobrînin, i-a transmis lui Robert Kennedy, fratele președintelui, mesaje de la Hrușciov. Sovieticii susțineau că nu au nicio intenție de a crea probleme Statelor Unite înainte de viitoarele alegeri pentru Congres (programate pentru luna noiembrie), și nu doresc să ”complice situația internațională sau să agraveze tensiunea din relațiile dintre cele două țări”. Deși răspunsul lui Kennedy către Hrușciov a fost clar – Statele Unite nu aveau să tolereze prezența rachetelor sovietice în Cuba, e clar că în acel moment, în septembrie, strategia Kremilinului încă funcționa, iar americanii nu bănuiau îndrâzneala aventurii nucleare ale lui Hrușciov.

Escaladarea crizei. Kennedy depsre Hrușciov:”How could he do this to me?!”

Criza a izbucnit pe 15 octombrie, când lui Kennedy i-au fost prezentate dovezi fotografice ce demonstrau clar că sovieticii construiau în Cuba ceea ce nu puteau fi decât baze pentru rachete nucleare, la o distanță de nici 150 de kilometri de Miami. Apropiații președintelui își amintesc un Kennedy șocat și furios care a izbuncit spunând ”How could he do this to me?!”. Președintele și-a adunat consilierii apropiați (15 la număr) și a format un ”Comitet Executiv al Consiliului Securității Naționale” (ExComm). Acest mic grup a funcționat ca cel mai restrâns consiliu pe probleme de securitate națională timp de 13 zile.

Prima sarcină a ExComm-ului era de a decide care erau opțiunile viabile ale Statelor Unite. Au fost sugerate șase alternative, de la a nu face nimic până la invazia Cubei. În scurtă vreme însă, strategia americană a ajuns la două variante:fie o lovitură aeriană precisă pentru a distruge bazele, fie organizarea unei blocade a insulei. Opțiunea atacului aerian prezenta însă numeroase probleme, mai ales în condițiile în care generalii nu puteau garanta 100% precizia atacului. Dacă bazele puteau fi distruge, nu existau garanții că cele două bombardiere sovietice staționate în Cuba nu aveau să lanseze un contraatac asupra teritoriului american. În plus, o operațiune la scară mică nu putea garanta distrugerea tuturorrachetelor nuclare. În acest sens, ar fi fost nevoie nu de un singur atac extrem de precis, ci de unul masiv ce putea duce la moartea a celor 20.000 de sovietici staționați în Cuba. De fapt, numărul soldaților sovietici din Cuba a fost subestimat de americani:cele mai recente cercetări sugerează că acesta ar fi ajuns chiar la 42.000. În mod evident, un asemenea atac nu ar fi fost tolerat de Moscova. Mai mult decât atât, atacul trebuia să aibă loc fără niciun fel de avertisment, fapt ce – pentru o țară care suferise ea însăși un atac surpriză devastator la Pearl Harbor – era greu de acceptat de cetățenii americani.

Tatonări și ultimatumuri la nivel înalt

În scurtă vreme, opțiunea blocadei a devenit din ce în ce mai atractivă. Avea să prevină transporturile sovietice către Cuba (de arme, rachete sau soldați), să semnaleze poziția americană privind necesitatea eliminării rachetelor din Cuba și, nu în ultimul rând, avea să pună pe umerii lui Hrușciov povara pasului următor. Kennedy și-a prezentat intențiile pe 22 octombrie. Președintele a anunțat public descoperirea prezenței rachetelor sovietice în Cuba, declarând intenția de a impune ”o strictă carantină a tuturor echipamentelor militare ofensive trimise către Cuba”ce trebuia să intre în vigoare începând cu ziua de 24 octombrie. Dacă orice navă sovietică se opunea ordinelor de a se opri, navele americane aveau dreptul de a trage asupra lor. De asemenea, Kennedy a amai anunțat că orice rachetă nucleară lansată din Cuba avea să fie considerată ca fiind un atac din partea Uniunii Sovietice și a cerut ca aceasta să elimine toate armele ofensive de pe teritoriul cubanez.  

În următoarele zile, zborurile de recunoaștere americane au avut loc la fiecare două ore, iar navele sovietice ce transportau mai mulți soldați și materiale militare se apropiau din ce în ce mai mult de insulă. Pe 25 octombrie, Kennedy a ridicat nivelul stării de alertă la DEFCON 2, la un pas de război nuclear. Se părea că cele două superputeri sunt la un pas de confruntare. Pe 26 octombrie însă, Kennedy a primit o scrisoare de la Hrușciov. Liderul de la Kremlin îi scria următoarele cuvinte:

”Dacă nu v-ați pierdut autocontrolul și vă dați seama la ce se poate ajunge, atunci, Domnule Președinte, dumneavoastră și cu mine trebuie să lăsăm acum capetele funiei cu care ați legat nodul războiului, căci cu cât tragem mai tare, cu atât nodul va fi mai strâns.”

Ce propunea Hrușciov era o înțelegere prin care Uniunea Sovietică accepta retragerea rachetelor din Cuba în schimbul garanției americane că SUA nu vor invada insula. Însă cea mai grea zi a crizei avea să fie 27 octombrie. În timp ce ExComm-ul lucra la un răspuns pentru Hrușciov, Radio Moscova a transmis public o a doua scrisoare a lui Hrușciov către Kennedy. Acest mesaj era mult mai dur decât primul:se spunea că retragerea rachetelor sovietice din Cuba depindea de retragerea rachetelor americane din Turcia. Hrușciov a ridicat brusc miza! Problemele ExComm-ului s-au complicat și mai tare când a fost informat că un avion de recunoaștere american a fost doborât deasupra Cubei. În tot acest timp, navele sovietice se apropiau din ce în ce mai mult de linia blocadei, crescând probabilitatea izbucnirii unei confruntări militare.

De-a lungul zilei, ExComm-ul a căutat o soluție pentru rezolvarea crizei pe plan politic fără folosirea forței armate. În acea după-amiază, Robert Kennedy a propus un plan riscant. El a sugerat ca președintele să ignore cea de-a doua scrisoare și să-l contacteze pe Dobrînin pentru a-l anunța că Statele Unite acceptă acordul propus de Hrușciov în prima scrisoare. Acest tip de risc a ajuns să fie cunoscut drept ”manevra Trollope” după romanele lui Anthony Trollope în care tinerele sale protagoniste interpretează o strângere de mână ca o cerere în căsătorie. Kennedy a trimis o scrisoare schițând acceptarea propunerilor lui Hrușciov, dar a inclus și un avertisment clar că o continuare a amenințării avea să fie ”un mare risc la adresa păcii mondiale”. La urma urmei, blocada era doar primul pas, iar opțiunea atacului aerian era gata de a fi implementată în orice moment.

Răspunsul a venit în ziua următoare. Ca răspuns la pasul riscant al lui Kennedy, Radio Moscova a transmis o declarație a lui Hrușciov. În schimb garanțiilor americane privind Cuba, guvernul sovietic ”a dat un nou ordin pentru  demontarea armelor pe care le descrieți ca fiind ofensive și returnarea lor în Uniunea Sovietică”. Deși demontarea avea să ia ceva timp și în ciuda problemei americanilor cu guvernul lui Castro, criza cubaneză a fost dezamorsată.

Consecințele crizelor

Nu trebuie subestimate mizele pentru care se luptau SUA și URSS în acea perioadă. Atitudinea celor două puteri nucleare era, la acel moment, extrem de inflexibilă;de la inițierea ostilităților convenționale până la războiul nuclear nu era decât un pas.

Modul în care liderii americani și sovietici au înfruntat acest pericol stă la baza conceptului de management eficient al crizelor internaționale în Războiul Rece. În timpul celor două crize, Kennedy în mod special a fost confruntat cu decizii foarte greu de luat. Întorcându-se de la summit-ul de la Viena în iunie 1961, a revizuit planurile de urgență ale NATO privind Berlinul de Vest. Spre uimirea sa, aceste planuri presupuneau organizarea de convoaie armate care să traverseze teritoriul Germaniei de Est pentru eliberarea orașului. Dacă s-ar fi întâlnit vreo formă de rezistență, planul escalada rapid la război nuclear. Acest gen de strategii nu-i lăsau practic niciun spațiu de manvră președintelui. În schimb, el a încercat să construiască o strategie bazată pe flexibilitate, dar care să fie totuși hotărâtă, prin extinderea opțiunilor convenționale. Asta însemna extinderea înrolării, mobilizarea a circa 250.000 de rezerviști și a Gardei Naționale, mobilizarea a două divizii complete și a 44 de escadrile navale și aeriene.

Același raționament l-a motivat pe Kennedy în timpul crizei din Cuba. Invazia insulei a fost repede exclusă și opțiunea atacului aerian pusă în așteptare în timp ce președintele încerca să găsească o cale de mijloc:aceasta avea să fie blocada. Ca și în cazul Berlinului, această opțiune contravenea părerilor specialiștilor militari. Membrii civili ai ExComm-ului au fost uimiți de faptul că omologii lor militari nu prea luau în considerare efectele acțiunilor pentru care militau. În ultima zi a crizei, Președintele remarca:”O invazie ar fi o greșeală – o utilizare greșită a puterii noastre. Dar militarii sunt nebuni.” Pe 28 octombrie, zi în care criza părea că s-a sfârșit, Generalul Curtis Lemay, comandantul forțelor aeriene, i-a sugerat președintelui să permită atacul luni, pentru orice eventualitate.

Nevoia de a rezolva aceste conflicte fără utilizarea forței nu trebuie confundată cu simpla domolire a unui conflict. Decidenții la nivel înalt trebuiau să-și modereze competitivitatea pentru că escaladarea necontrolată putea duce la atacuri nucleare asupra teritoriului țărilor lor. Cu toate acestea, atunci când nu ajungeau la confruntări precum Berlin sau Cuba, liderii de la Washington și de la Kremlin nu se opuneau angajării în războaie convenționale, precum cel din Vietnam.

A lăsa impresia că renunți sau dai înapoi în fața adversarului era ceva intolerabil și problematic. Una din ironziile crizei cubaneze este că președintele Kennedy dăduse încă din august 1962 ordinul pentru retragerea rachetelor din Turcia, dar acesta nu fusese îndeplinit. El a fost astfel extrem de șocat când a realizat, pe 27 octombrie, că cineva nu îndeplinise ordinul privind rachetele și că acum acestea deveniseră o componentă-cheie într-un joc diplomatic ce se putea sfârși tragic. Și, în plus, nu putea accepta acum retragerea acestor rachete de pe teritoriul Turciei, căci ar fi părut că cedează în fața șantajului sovietic!

Berlin și Cuba au demonstrat liderilor americani și sovietici că strategia descurajării nucleare trebuia regândită. Strategia cunoscută ca și MAD – Mutually Assured Destruction–era evident inutilă atunci când superputerile se confruntau direct. O consecință imediată a evenimentelor din 1961-1962 a fost reevaluarea modului de utilizare a acetor arme și creșterea interesului față de dezvoltarea unei strategii de reacție flexibile.

Cea mai importantă învățătură de pe urma acestor crize a fost conștientizarea faptului că această competiție sovieto-americană trebuie controlată. O lecție șocantă a fost că, în era telecomunicațiilor, a rachetelor intercontinentale și a explorării spațiului, nu exista un mijloc direct de comunicare între Washington și Moscova. Hrușciov a trebuit să recurgă la Radio Moscova pentru transmiterea unui mesaj către Kennedy, iar comunicarea diplomatică presupunea încă înmânarea mesajelor scrise către ambasadorii ce jucau rolul de intermediari. Astfel, după criza rachetelor, a fost instalată o linie directă între Washington și Msocova.

Alți pași au fost făcuți ulterior:experiența crizelor, când lumea a fost la un pas de război nuclear, a dus la regândirea diplomației dintre cele două superputeri, iar la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70 s-au semnat mai multe tratate pentru limitarea competiției nucleare. Criza Berlinului și criza rachetelor din Cuba au atras și recunoașterea tacită a faptului că fiecare superputere avea propria sferă de influență. Până la sfârșitul războiului rece, Uniunii Sovietice i s-a lăsat în mare parte mână liberă în Europa de Est, iar Berlinul de Vest a rămas o enclavă occidentală și Europa de Vest a fost acceptată ca fiind parte a sistemului de securitate atlantic.

www.historytoday.com