La masă cu pritanii

Aşa cum am mai scris adesea, comensalitatea e o marcă semantică dintre cele mai bogate în sensuri. În esenţă, ea transmite acceptarea în interiorul grupului cu care împarţi aceeaşi hrană. Poate vă amintiţi de Contele de Monte Cristo, al cărui cod de onoare nu-i permitea ca, o dată ce împărţise cu cineva pâinea şi sarea, să-i facă vreun rău.

Onoarea e implicată oricum în invitaţie, dar ea e cu atât mai mare, cu cât cel ce te invită are un rang mai înalt. Mesele regale au fost – şi au rămas – o mare onoare pentru invitaţii care nu sunt de rang echivalent cu cel al amfitrionului.

Invitaţia la o masă oficială – formă de a răsplăti excelenţa

Califul Harun Al Rashid putea să invite la masa lui chiar şi pe un vagabond, dacă voia să-l onoreze, tot aşa şi contemporanul lui, Carol cel Mare. Ce puteau însă mai greu era să nu îi invite pe cei al căror rang le dădea acest drept. A nu fi invitat la masa regelui însemna dizgraţia, şi nici azi nu suntem prea departe de această semnificaţie. Din vremuri imemoriale, invitaţia la o masă oficială nu vine atât din partea persoanei regale, cât din partea statului pe care acesta îl reprezintă. În cazul monarhiilor constituţionale moderne sau al funcţiilor eligibile care au preluat succesiunea celei regale, în speţă cea de preşedinte al statului, persoana şi preferinţele celui care invită sunt tot mai lipsite de importanţă, în schimb componenta statală şi protocolară a comensalităţii este predominantă. De aceea, în afara oaspeţilor de vază din alte ţări, invitaţii la recepţii sau la dineuri oficiale sunt acolo nu ca urmare a proximităţii în raport cu şeful statului, ci pentru a le fi consacrate meritele. Sau, cel puţin aşa s-ar cuveni.

Şi acesta e un obicei care datează din Antichitate. Fără îndoială, şi în regatele Orientului Antic au existat diferite forme de a răsplăti nu doar rangul, ci şi excelenţa, prin recompense materiale sau doar onorifice, între care se va fi numărat şi comensalitatea cu regele, cel puţin în acele culturi antice în care regele nu este o fiinţă divină pe care muritorii nu au voie să o atingă nici măcar cu privirea. Peste tot însă, asemenea cinstire era dependentă de bunăvoinţa monarhului. Deosebirea fundamentală dintre aceste daruri regale şi comensalitatea „civică“ din cetăţile Greciei Antice consta în faptul că atare răsplată era semnul unui merit dovedit fie în luptă, fie în alte activităţi de folos pentru obşte, şi a cărui recunoaştere era întotdeauna urmarea unei decizii comune a cetăţenilor. Instituţiile cetăţii – polis – care preiau încă de timpuriu, în sec. VIII-VII a.Chr., prerogativele basileilor, păstrează în genere tradiţia unei vetre comune, a cărei funcţie nu e doar cea de a păstra flacăra perenă a focului sacru, ci şi cea de a marca un spaţiu de comensalitate. În preajma vetrei comune, magistraţii cetăţii mănâncă, în numele întregii colectivităţi civice, împreună cu oaspeţii veniţi de departe şi cu cetăţenii de frunte pe care cetatea îi onorează.

Întrecerile pe care azi le numim „sportive“ erau, în concepţia antică, în acelaşi timp un ritual funerar, şi un prilej nu doar de a pune la încercare forţa şi iscusinţa participanţilor, ci şi de a testa bunăvoinţa zeilor, fără de care nicio izbândă nu e posibilă. Învingătorii erau răsplătiţi cu premii simbolice – cununi din plante sacre (laur, măslin sălbatic sau domestic, iederă, pin sau chiar, ca la jocurile istmice, frunze de ţelină).Însă onoarea şi gloria lor este enormă.

Originea Arcului de Triumf:poartă specială pentru învingători

Asemeni biruinţei în război, care rămâne, de-a lungul secolelor, principala ispravă calificantă pentru un bărbat, victoria în acest simulacru de război care e reprezentat de jocurile sportive proiectează idealul aristocratic de excelenţă, aretè, pe care cetatea îl asumă, considerându-se părtaşă la gloria învingătorilor şi răsplătindu-i prin distincţii care, într-o colectivitate a cărei regulă generală e paritatea, conferă „celui mai bun“, aristos, semnele simbolice ale unei întâietăţi a meritului. Olimpionicii au dreptul de a-şi înălţa statui în incinta sacră a sanctuarelor unde îşi dobândiseră faima, ceea ce reprezintă semnul unui statut cvasi-divin, isotheos, şi o modalitate prin care aceste personaje ilustre dobândeau o celebritate durabilă în întreaga lume greacă. De asemenea, la întoarcerea în cetatea de baştină, căreia îi aduseseră gloria nepieritoare, kleos aporthetos, se spune că învingătorii la jocurile panelenice erau consideraţi atât de deosebiţi faţă de muritorii de rând încât li se spărgea o poartă anume, doar pentru ei, în zidul de incintă al cetăţii:aceasta ar fi originea Arcului de Triumf pe sub care reveneau în cetate armatele biruitoare.

Prin această poartă specială, ei intrau înveşmântaţi în purpură, pe un car tras de patru cai albi, şi se îndreptau spre cel mai important dintre templele cetăţii pentru a închina acolo, ca ofrandă sacră, cununa obţinută drept premiu. Urma un ospăţ public, oferit de magistraţi, în timpul căruia coruri ale cetăţii intonau ode şi imnuri în cinstea câştigătorilor. Adesea, fie cetatea, fie ei înşişi sau familia lor, comandau unor poeţi vestiţi cânturi care să le preamărească fapta, stirpea şi numele, asemeni eroilor epopeei. Cele mai vestite creaţii din această categorie – departe însă de a fi fost singurele – sunt cele patru culegeri de poeme ale lui Pindar, marele poet teban din sec.V a.Chr., clasate după numele jocurilor la care învinseseră cei cărora le erau dedicate – Odele Pythice, pentru învingătorii la jocurile închinate lui Apollon la Delfi, Odele Istmice, pentru învingătorii concursurilor organizate o dată la doi ani în preajma sanctuarului lui Poseidon de lângă Corint, Odele Nemeene – pentru cei care învinseseră în concursul dedicat unor eroi locali la Nemeea, şi Odele Olimpice, pentru câştigătorii întrecerilor în cinstea lui Zeus de la Olimpia.

Dreptul de a lua masa zilnic în Pritaneu

La Atena, olimpionicii nu erau o singură dată oaspeţii cetăţii, ci obţineau cea mai importantă distincţie civică – sitesis, adică dreptul de a lua masa zilnic în Pritaneu, până la sfârşitul vieţii. La Atena, într-adevăr, Pritaneul era locul simbolic al Vetrei cetăţii, unde ardea fără încetare focul sacru vegheat de zeiţa Hestia;acolo se strângeau pentru cină înalţii magistraţi în funcţie, oaspeţii de vază ai Atenei, ambasadori veniţi din cetăţi îndepărtate sau soli ai unor regi barbari, împreună cu cei 50 de pritani, membrii Consiliului celor 500 care exercitau prin rotaţie funcţii asemănătoare celor ale unui birou al Adunării Parlamentare din zilele noastre. Alături de sitesis, olimpionicilor le era conferit şi privilegiul proedriei – dreptul de a sta pe locurile de onoare în toate concursurile publice. E foarte evident faptul că atare privilegii îşi păstrează imensa semnificaţie simbolică originară, înzestrându-l pe beneficiar cu o aură de excepţie şi apropiindu-l de condiţia eroică a celor cărora cetatea le consacra un cult. Între acestea, invitaţia perpetuă la masă în Pritaneu rămâne semnul distinctiv al unor merite cu totul excepţionale, şi aşa va rămâne de-a lungul întregii istorii autonome a Atenei Antice.