Kulturkampf: Politica anti-catolică a lui Bismark
Bismark a determinat aproape fiecare aspect al politicii externe și interne în primele două decenii ale Imperiului German. A fost cea mai dominantă figură a diplomației europene din 1871 și s-a bucurat de un respect important atât în Imperiu, cât și pe plan extern. Întreaga lui cariera diplomatică este, acum, văzuta ca un succes, mai ales privind comparativ cu succesorii lui. Declinul influenței lui începe spre anii care se ivește de unele dificultăți ce au apărut în urma noilor contexte politice.
După 1871 a deținut funcția de prim ministru, ministru de externe și cancelar al Imperiului, ceea ce i-a conferit o influență imensă în raport cu monarhia germană, el executând multe din atribuțiile pe care constituția le recunoștea ca fiind ale coroanei imperiale. El controla cabinetul de stat și se asigura că nici un membru al guvernului nu se vedea cu monarhul, fără permisiunea lui.[1]
Limitările puterii sale veneau din faptul că statul era unul de tip federal, de majoritatea din Parlament și din lungile sale absențe din Berlin cauzate sănătății sale șubrede.
Anii 1870 au fost dominați de un conflict între guvernarea Bismark și Biserica Catolică. Cauzele pentru această ciocnire au fost multiple. Pornind de la faptul că populația era împărțită, din punct de vedere religios, în două mari tabere:protestanții din Prusia și din Nord și catolicii care reprezentau o treime din numărul total al populației, până la realitatea în care se afla Biserica după Conciliu Vatican II. Stabilirea infailibilității papei, care însemna în esență puterea papei de a se pronunța în problemele morale și doctrinală fără ca deciziile lui să poată fii contestate în niciun fel, a dus și la scindarea oamenilor politici în două.
Cercurile liberale au fost cele mai alarmate. National liberalii au declanșat o lupta cu biserica pe care ei o vedeau ca fiind una de viața și de moarte. Unul dintre scopurile acestei politice era aducerea relației dintre stat și biserică la ceea ce fusese în 1840. Astfel a fost implementat controlul de stat în educație, clerul era numit de guvern, a fost introdusă căsătoria civilă obligatorie iar ordinul iezuit a fost abolit. Mulți preoți au fost închiși, lăsați fără parohie, iar averile mănăstirilor au fost confiscate.[2]
Relația cu Partidul de Centru
Partidul de centru, care susținea Biserica Catolica, și-a mobilizat simpatizanții împotriva coaliției anti-catolice iar opoziția a început să fie din ce în ce mai violentă. Daca intenția lui Bismark a fost de a limita pe cât posibil aceste dezbinări dintre catolici și protestanți, care ar fi pus la îndoiala o unitate naționala, munca sa a falimentat lamentabil. Departe de a facilita unitatea naționala, “Kulturkampf” a însemnat o și mai mare dezbinare.[3] Bismark, cu abilitățile sale politice, a sesizat această dezbinare și de la sfârșitul anilor 1870 el caută să colaboreze cu Partidul Conservator și să înceapă o sancțiune a politicilor de “Kulturkampf” prin anii 1880, în speranța că rezolvând doleanțele Partidul Central acesta ar dispărea. Dar catolicii nu au uitat niciodată măsurile coercitive luate sub Bismark, iar Partidul Central a rămas unul ostil.
Eșecul politicilor anti-catolice
Încercările de a reprima catolicismul nu s-a realizat așa cum ar fi sperat Bismark la începutul anilor 1870, aceste încercări s-au întâlnit cu considerabile opoziţie. Papa Pius al IX-lea a fost foarte vocal în această problemă și amenința cu excomunicarea preoților care s-au supus legilor din Mai. Oportunitatea de reconciliere a venit cu succesorul lui, Leon al XIII-lea care a negociat cu Bismark și au reușit să îmbunătățească relațiile dintre stat și Biserică, dar fără o victorie a cele din urmă. Nici statul german nu a avut o victorie răsunătoare. Bismark susține că aceste politici au eșuat și că Biserica se bucura de o popularitate mai mare decât s-ar fi așteptat. Această politică a dus la dezbinarea societății, nu la unirea sa. La finalul deceniului, Bismark încearcă să transforme eșecul în avantajul său, iar în condițiile în care Partidul Central câștiga din ce în ce mai multe locuri în Reichstah, acesta încerca să se apropie de ei pentru a-l susține în politicile de protecționism și anti-socialiste[4].
[1] James Retallack, Imperial Germany 1871-1918, Oxford university press, 2008, p. 19
[2] A.J.P.Taylor, Bismarck:The Man and Statesman, New English Library, 1974. p. 243
[3] Op.cit, p. 130
[4] James Retallack, Imperial Germany 1871-1918, Oxford university press, 2008, p. 34
