Jocuri politice în Orientul Mijlociu în anii 1916 - 1920
Constantinopolul era inima Imperiului Otoman care se dezintegra ireversibil, rămas într-un ev din care rivalele sale se smulseseră demult. Junii turci, cei care preluaseră frâiele statului, apucaseră calea modernizării, însă minuni nu se puteau face în doar câţiva ani. Mai mult, în unele colţuri ale Imperiului, cum ar fi Hejazul, cu ale sale oraşe sfinte Mecca şi Medina, unde se mai întâlnea încă sclavia, reformele erau văzute drept o abandonare a învăţăturii Profetului şi au creat opoziţie făţişă.
Lipsa unor căi de comunicare decente făcea greu de apărat Siria în faţa atacurilor unor armate moderne. Calea ferată care lega Anatolia de Mecca anacronicului şerif Hussein nu era terminată şi asta împiedica mişcarea trupelor în funcţie de necesităţile frontului. Numai că grosul armatelor engleze şi franceze era blocat în Europa şi lupta din Orient trebuia dată de localnici, evident, cu sprijinul experţilor veniţi de la Londra şi Paris. Exact ceea ce se întâmplă şi acum prin regiune.
Dacă Marea Britanie şi Franţa nu se puteau dispensa de prea multe trupe europene, Puterile Centrale erau şi mai reticente în a trimite aici forţe expediţionare, aşa că se bazau pe aliatul otoman şi pe cei câţiva agenţi trimişi să pregătească şi susţină garnizoanele din regiune.
Este perioada de pionierat a serviciilor secrete moderne. Şi, probabil, prima dată când agenţii secreţi vor folosi tema jihadului pentru a-i ridica la luptă împotriva englezilor pe egipteni şi nu numai. Însă, deşi sultanul, care deţinea titlul de calif, adică de conducător al tuturor musulmanilor şi locţiitor al Profetului, proclamase ridicarea la jihad, indiferenţa pe care Hussein, şeriful Meccăi, probabil glasul cel mai ascultat de credincioşii Orientului Mijlociu, o arătase faţă de porunca venită de la Constantinopol, a făcut ca efectul chemării la jihad să nu aibă efectul scontat.
În 1916, Franţa şi Marea Britanie anticipau deja prăbuşirea Puterilor Centrale şi interesate fiind de extinderea dominaţiei asupra zonei ocupate de muribundul Imperiu Otoman, ȋncheiau mult-contestatul Acord Sykes - Picot care, în fapt, se traducea într-o hartă, denumită ironic de istoriografia recentă drept „o linie în nisip”. Această linie, expresie a intereselor colonialiste regionale, cu precădere economice, ale celor două state, reprezenta manifestarea unui dispreţ suveran faţă de istoria, confesiunile şi etnicitatea locală, delimitȃnd zona sub control direct francez din nord (conţinând Libanul şi coasta siriană, cu oraşele sale fidele acum lui Bashar al-Assad), cea engleză din sud, şi „zona de influenţă” ȋn centru. Pȃnă şi aceasta din urmă era franceză în partea septentrională (cu oraşele Damasc, Alep, Mosul) şi engleză în partea meridională (sudul Siriei, Iordania şi Palestina). Logica engleză era de a avea acces la oraşele sfinte Medina şi Mecca datorită numărului mare al populaţiei musulmane din Imperiu, o cale de acces din India, „perla Coroanei”, până la canalul Suez, precum şi crearea unui stat evreu în zonă.
Guvernul Marii Britanii ȋi ȋncredinţase sarcina de a negocia şi pune ordine ȋn pretentiile teritoriale ale Marii Britanii şi aliaţilor săi ȋn Orientul Mijlociu celui de-al şaselea baronet de Sledmere, Mark Sykes, un tȃnăr parlamentar conservator britanic pe care T. E. Lawrence ȋl descrisese ȋn Cei şapte stȃlpi ai ȋnţelepciunii drept „un mănunchi de prejudecăţi, intuiţii şi pseudo-ştiinţe.” Istoriografia recentă este şi mai puţin generoasă cu descrierea personalităţii şi activităţii sale.
Nu este de mirare că asemenea personaje au ajuns ȋn anii conflagraţiei mondiale să se joace cu destinele şi viitorul a milioane de oameni: o analiză profundă şi tulburătoare realizată de Scott Anderson ȋn best-sellerul său minunat documentat, Lawrence ȋn Arabia. zugrăveşte o lume a politicii internaţionale ale cărei resorturi erau puse ȋn mişcare de politicieni diletanţi ale căror singure atribute erau titlurile nobiliare şi averile acumulate de generaţii, generali pentru care măcelărirea propriilor soldaţi era totuna cu gloria militară, ȋnalţi demnitari al căror unic scop era mistificarea adevărului ȋn folosul propriei imagini şi companii ce urmăreau obţinerea profitului cu orice preţ, aventurieri angajaţi ai serviciilor secrete care îşi aveau propriile lupte şi interese în aceste zone considerate necivilizate, şi, în consecinţă, bune doar de exploatat. O lume pentru care destinul Orientului Mijlociu era „o poveste secundară a unei poveşti secundare”.
În timp ce guvernele occidentale semnau acorduri secrete de ȋmpărţire a muribundului Imperiu, ȋn provinciile acestuia popoarele oprimate organizau societăţi secrete al căror scop era obţinerea independenţei.
Era, evident, şi cazul Siriei: cercurile autohtone bogate ale Damascului vedeau ȋn fiul lui Hussein, bătrȃnul, dar respectatul şerif al Meccăi, custodele locurilor sfinte musulmane, persoana potrivită ȋn a prelua conducerea luptei pentru independenţă. Probabil că, ȋn lipsa unei personalităţi ca aceea a lui Lawrence, această luptă ar fi rămas la nivelul „planurilor bizantine”, adică s-ar fi mărginit la ȋntruniri, strategii secrete şi cȃteva solicitări făcute autorităţilor otomane pentru acordarea de libertăţi economice, sfârşite cu arestări şi îndelungi lamentaţii din partea celor rămaşi în libertate.
Cu sprijin britanic, ȋnsă, o parte a triburilor arabe se vor ridica la luptă ȋmpotriva otomanilor. În toamna lui 1918, emirul Faisal intra ȋn Damasc alături de generalul Allenby şi instituia un guvern arab al unui stat independent. Doar că, numai cȃteva zile mai tȃrziu, Foreign Office-ul londonez ȋşi amintea de acordul Sykes – Picot şi ȋi trimitea generalului instrucţiuni de a retrage trupele engleze şi a preda „protectoratul” noii ţări aliatei sale, Franţa. Aceasta nu avea vreun motiv să ţină seama de noul guvern nerecunoscut ȋn capitalele europene, mai ales că Liga Naţiunilor ȋi conferise rolul „civilizator”. Care, din păcate, nu va fi unul pacificator. Dar vom avea vreme să discutăm mai târziu despre rolul pe care l-au avut cele două puteri coloniale în regiune.
Autodeterminarea popoarelor Orientului Mijlociu avea să se spulbere ȋn urma unei discuţii de cȃteva minute purtată pe 1 decembrie 1918: David Lloyd George, premierul britanic, ȋl lua de braţ ȋnaintea conferinţei de pace pe premierul Franţei, Georges Clemenceau, căruia ȋi explica franc dorinţa de a păstra Palestina şi Irakul. Într-un troc feudal, Franţa primea mȃnă liberă ȋn Siria.
Astfel că, ȋn 1920, ulterior disoluţiei Imperiului Otoman, mare parte a teritoriului Siriei actuale intra sub guvernorat francez, respectȃnd acordul Sykes – Picot reconfirmat la nivel ȋnalt. Conform mandatului acordat de Liga Naţiunilor, antecesoarea ONU, Franţa avea responsabilitatea de a crea administraţia siriană modernă, de a organiza exploatarea reurselor ţării şi pregătirea societăţii pentru autoguvernare după ȋndelungata stăpȃnire otomană care ȋnăbuşise violent orice dorinţă de independenţă. Această misiune generoasă a fost îndeplinită parţial: dacă s-au dezvoltat oraşele, infrastructura, au fost realizate reforme funciare, introdus modelul administrativ european, s-a reformat şi încurajat învăţământul, ultimul şi esenţialul pas – autoguvernarea, a fost de la început repudiat neoficial de administraţia franceză. Aceasta considera că mişcarea naţionalistă arabă putea şi trebuia a fi slăbită prin afirmarea socială şi politică a minorităţilor religioase până atunci oprimate. Iar Siria era un adevărat mozaic confesional. Mai mult, majoritatea sunnită reprezenta o ameninţare permanentă a comunităţilor creştine din Levant, în a căror apărătoare se erijase Franţa.
Totuşi, „perfidul Albion” nu ȋşi va uita aliaţii din timpul războiului. Încercarea de a-şi respecta promisiunile făcute triburilor arabe se datorează, ȋn parte, şi tȃnărului, pe atunci, Winston Churchill, al cărui consilier va deveni, în cadrul Conferinţei de la Cairo, T.E. Lawrence.
Churchill fusese numit secretar de stat ȋn problema coloniilor. Trebuie spus că politica externă engleză ȋn perioada anterioară fusese haotică fiindcă era ȋmpărţită ȋntre Ministerul Coloniilor, Ministerul de Externe şi Biroul Indiei. De fapt, coloniile ajunseseră la un mare grad de independenţă faţă de metropolă şi ȋşi permiteau a avea, uneori, o politică „externă” contrară celei venite de la Foreign Office.
Exemplul elocvent a fost situaţia Orientului Mijlociu din Primul Război Mondial. În 1915, şeriful Hussein şi Henry McMahon, Înalt Comisar pentru Egipt, se puneau de acord pentru promovarea cauzei naţionale arabe. Un an mai tȃrziu, Mark Sykes semna funestul Acord Sykes - Picot ce nu ţinea cont de principiile convenite de onestul McMahon pentru viitorul regiunii. Pentru ca, ȋn 1917, declaraţia Balfour să vorbească despre dreptul poporului evreu de a se stabili ȋn Palestina arabă care trebuia să aparţină noului stat al cărui conducător ar fi urmat să fie Faisal.
Guvernoratul Indiei nu vedea cu ochi buni independenţa arabă fiindcă se temea de intenţia musulmanilor din „Perlei coroanei” (mai numeroşi decȃt cei din Orientul Apropiat) la autodeterminare; ȋn consecinţă, l-a susţinut pe ibn Saud, duşmanul declarat al lui Hussein, care promova doctrina salafită sau wahhabită, un Islam extremist, care va reuşi să ȋşi impună dominaţia asupra unei mari părţi a Peninsulei Arabia, inclusiv asupra Hejazului, fieful haşemiţilor şerifului Hussein al Meccăi. Cu urmaşii lui ibn Saud ne vom ȋntȃlni cȃteva decenii mai tȃrziu, iar contextul nu va fi unul măgulitor.
Cȃt ȋi priveşte pe Haşemiţi, protectorii celor două oraşe sfinte, Mecca şi Medina, aceştia vor fi, până în prezent, un exemplu de echilibru ȋn regiune. Chiar dacă se vor bucura o lungă perioadă de subsidii occidentale care le-au asigurat puterea politică şi pacea internă, urmaşii lui Hussein vor şti să navigheze cu diplomaţie prin toate crizele care au bȃntuit regiunea, arătȃndu-se fideli Marii Britanii şi, ulterior, Statelor Unite. În acest mic stat, Iordania, care va dobȃndi doar ulterior o ieşire la mare - portul Aqaba - ȋn urma unui schimb de teritorii cu Arabia Saudită, nu se vor ȋnregistra excesele dictatoriale sau fundamentaliste atȃt de ȋntȃlnite ȋn celelalte ţări ale Orientului Mijlociu.
Fiindcă vorbisem de Winston Churchill, personalitatea atât de citată şi lăudată a ultimilor ani, trebuie să amintim că, în consonanţă cu generalii care trebuia să asigure ordinea în teritoriile aflate sun influenţă britanică, considera firesc a se utiliza armele chimice împotriva „sălbaticilor” care se răsculau împotriva „binefacerilor” pe care le aduceau trimişii Coroanei. Dacă în urmă cu câţiva ani, Saddam Hussein fusese judecat, condamnat şi executat pentru utilizarea armelor chimice împotriva kurzilor, în deceniile al treilea şi al patrulea englezii făcuseră un obicei din „gazarea” locuitorior Irakului.
De fapt, „geniul” lui Churchill (şi a sfetnicului său, colonelul Lawrence) s-a vădit şi în ceea ce priveşte trasarea graniţelor Irakului. În mod ironic, această denumire se poate traduce drept „ţară cu rădăcini adânci”, ceea ce nu va fi niciodată în formatul actual. Pus în faţa hărţii noului stat, care cuprindea fostele provincii otomane Mosul, Bagdad şi Basra, până şi comisarul britanic din Bagdad, Arnold Wilson, s-a plâns că este o genială „reţetă pentru dezastru”. Într-adevăr, până şi turcii intuiseră că un cocktail făcut din sunniţi, şiiţi şi kurzi nu poate fi decât exploziv.
În sfârşit, Palestina va reveni englezilor fiindcă presiunea sionistă în Londra era puternică, iar Marea Britanie urma să gestioneze crearea Israelului. Aceloraşi englezi le vor reveni şi teritoriile dinspre sud, precum şi Irakul, cu rezervele sale de petrol.
Exemplul Orientului Mijlociu este simptomatic pentru modul ȋn care au fost semnate multe dintre tratatele de pace de la sfȃrşitul Primului Război Mondial. Dacă ȋn Europa acestea au permis constituirea statelor naţionale, printre care şi a Romȃniei, este la fel de adevărat că acestea au consfinţit în teritoriile considerate „înapoiate” inechităţi majore, expresie a intereselor geopolitice ale puterilor ȋnvingătoare şi „favoriţilor” acestora.
Statele Unite au fost singurele care au manifestat simpatie pentru cauza popoarelor Orientului Mjlociu, fiind constituită o comisie a Congresului care să verifice năzuinţele acestora. A fost pentru prima şi, poate, singura dată, cȃnd locuitorii acestui spaţiu vor solicita, cu o largă majoritate, venirea armatei şi a consilierilor americani pentru a le garanta drumul lor spre independenţă naţională. Însă, după cȃteva discursuri ȋnsufleţitoare, marea putere de peste ocean se va retrage pentru alte două decenii ȋn izolare, lăsȃndu-şi aliaţii europeni să dicteze politica ȋn regiune.
Fragment din cartea De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu, Editura Lebăda Neagră, 2021
