Japonia și problemele din Asia în perioada 1937-1941
În anii '30-'40, Statele Unite se confruntă cu Marea Criză Economică, iar mai apoi cu intrarea în război după atacul de la Pearl Harbor, Europa are în mâini o cutie a Pandorei pe care Germania lui Hitler o va deschide cu prima ocazie, ajungându-se la declanșarea unui al doilea război mondial.
La fel ca statele totalitare din Europa, Japonia își va exprima dorința de expansiune cu ajutorul armelor, poziție adoptată mai ales datorită cercurilor militariste prezente în conducerea Japoniei, care vor împinge țara spre o strategie militaristă. Astfel, furtuna ce “avea să izbucnească în Orientul Îndepărtat[1]” va fi declanșată de câteva evenimente aparent fără un impact major.
Războiul sino-japonez
Primul dintre ele este executarea unui ofițer japonez de către chinezi, eveniment urmat de masacrarea chinezilor din peninsula coreană ca răspuns la un incident referitor la irigații (care a dus în China la luarea de măsuri anti-japoneze). Militarii japonezi vor folosi aceste acțiuni ca pretext pentru intensificarea propagandei de război împotriva Chinei.
Pentru a obține un cassus belliîmpotiva Chinei, trupele japonze din regiunea Guangdong dinamitează o porțiune din calea ferată Changchun-Dalian, punând incidentul pe seama insurgenților chinezi, pretextul perfect ca armata niponă să intervină în forță. În aceste condiții, ofițerii vor cere ca guvernul de la Tokio să intervină prompt pentru capturarea și pedepsirea celor vinovați de acest act reprobabil.
Folosindu-se de acest pretext, trupele japoneze atacă localitatea Beidaying, unde era cantonată Armata de Nord-Est. Între timp, trupele japoneze staționate în Coreea traversează frontiera pentru a invada granița de nord-est a Chinei[2]. Astfel, în decursul a patru luni, trei provincii din nord-estul Chinei au fost invadate de trupele nipone.
Confruntată cu agresiunile japoneze, Societatea Națiunilor s-a văzut constrânsă să adopte o rezoluție la data de 4 martie 1932 prin care cerea guvernului de la Tokio să înceteze orice ostilitate împotriva Chinei[3]. Nu intervenția Societății Națiunilor a fost cea care i-a adus, în cele din urmă, pe japonezi la masa de negocieri, ci rezistența opusă de locuitorii orașului Shanghai și de Armata a IX a chineze.
Acțiunile militare japoneze continuă însă în Mongolia interioară, o provincie chineză aflată la granița cu Manciuria, reușindu-se astfel ocuparea regiunii Yehol. După aceea, japonezii se vor concentra asupra nordului Chinei.
Japonia continuă să își consolideze poziția de forță obținută în Maciuria prin emiterea unui declarații privind nașterea unui nou stat asiatic cu numele de Mandchoukouo. Apoi, în septembrie 1932 este semnat un Protocol Japono-Mandchoukouo prin care Japonia recunoștea noul stat. Pe tronul acestui stat-marionetă este instalat nimeni altul decât Pu Yi, ultimul descendent al dinastiei Qing.[4]
Prin transformarea Manciuriei într-o colononie Japoneză, statul nipon a aplicat de fapt ideile Memorandumului Tanaka, începând astfel prima etapă de expansiune a Japoniei în Asia Răsăriteană.
Izolarea internațională și crearea Axei
Japonia își va exprima nemulțumirea față de Raportul Lytton, care condamna politica de forță din Manciuria, prin ieșirea din Liga Națiunilor și adoptarea unei politici pro-germană. La data de 25 noiembrie 1936 Japonia semnează Pactul Anti-Comintern, la care ulterior va adera și Italia. Astfe, la 6 noiembrie 1937 se naște Axa Berlin-Roma-Tokyo.
Pe frontul intern, propaganda japoneză încerca să evidențieze situația haotică în care era prinsă China, prezentând ca obiectivul principal instituirea unui „virtual protectorat asupra Republicii Chineze cu celelalte țări” și efectuarea unui „control riguros asupra întregului continent chinez[5]”.
Ca urmare, pentru a „stabiliza” situația haotică din China, în noaptea de 7 iulie 1937, trupele nipone pornesc un atac împotriva militarilor chinezi staționați la podul Luguagiao. Acest incident marhează începutul războiul sino-japonez și al operațiunilor pentru ocuparea Chinei. În primelor luni au loc lupte grele între cele două armate, soldate nu de puține ori cu pierderi grele. În cele din urmă, trupele japoneze reușesc să ocupe teritorii importante din China de Est, precum și orașe ca Shanghai, Nanking și altele. Apoi, în primăvara anului 1938, după o ofensivă dură, Japonia anexează și teritoriile din nord și sud.
După cum era de așteptat, războiul început împotriva Chinei provoacă reacții pe scena relațiilor internaționale. China se adresează Societății Națiunilor, însă reacțiile nu au fost cele scontate, sprijinul care i-a fost oferit fiind unul strict moral. În același timp, relațiile sovieto-japoneze ajung să se deterioreze rapid, ambele state acuzându-se de concentrări de trupe și încălcări ale graniței în repetate rânduri. Așadar, în data de 31 iulie 1938 trupele japoneze cuceresc două coline “înaintând patru kilometrii în teritoriu sovietic[6].” Trupele sovietice resping atacul trupelor japoneze la data de 11 august, iar pe 19 august 1939 generalul Jukov va lovi cu o lovitură prin surprindere împotriva Armatei VI japoneze la Halhin-Gol, provocându-le inamicilor o înfrângere zdrobitoare[7]. Se pune astfel capăt acțiunilor Japoneze împotriva URSS și Mongoliei.
Guvernul Konoye este schimbat în anul 1939 și este înlocuit cu cel al baronului Hiranuma, care își propune o politică mult mai energică în zona Pacificului de Sud-Vest. Ocuparea insulelor Hainan și Namveidao va aduce Japoniei noi poziții strategice și îi forțează pe britanici să recunoască Japoniei administrarea insulei Kulangsu, precum și a posesiunilor străine din Shanghai. În fine, guvernul japonez îi va supune pe rezidenți britanici din Shanghai la o blocadă, iar la data de 24 iulie 1939, guvernul britanic acceptă să încheie Acordul Craigie-Arita, prin care Marea Britanie se angaja să recunoască cuceririle Japoniei din China.
Tactica de expectativă adoptată de către Reich. la care se adăugă și semnarea Pactului Ribbentrop-Molotv, duce la răcirea relațiilor dintre Germania și Japonia. De abia la 27 septembrie 1940, Germania, Italia și Japonia semnează un tratat prin care Japonia recunoștea dreptul Germaniei și Italiei de a deține și organiza o nouă ordine în Europa, iar cele două state europene recunoșteau dreptul Japoniei de a organiza noua ordine în spațiul răsăritean asiatic[8].
Următorul pas pentru Japonia a fost acela de a reglementa problema zonelor din jurul Mării Sudului cu Uniunea Sovietică. În aceste condiții, la 13 aprilie 1941 este semnat Tratatul de neutralitate sovieto-japonez, încheiat pe o perioadă de 5 ani, prin care cele două state se angajau să mențină relații de bună vecinătate.
Confruntarea cu Statele Unite ale Americii
În Oceanul Pacific, era clar că interesele Japoniei se vor lovi de cele ale Statelor Unite, fapt evident încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, o serie de înțelegeri au reușit să reglementeze într-o oarecare măsură raporturile și interesele pe care cele două state le aveau în zona Pacificului și a Chinei.
Menționăm că atacul bazei americane de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 “a constituit apogeul rivalității de aproape jumătate de secol, care a avut loc în Orientul Îndepărtat între Japonia și Statele Unite. Această competiție, de care nu întodeauna și-a dat seama guvernul Statelor Unite, a existat și în perioadele cele mai potolite și ea a fost înțeleasă de o seamă de lideri japonezi militari și civili îndeosebi după Primul Război Mondial[9].”
Relațiile americano-japoneze se vor deteriora rapid începând cu anul 1941, Japonia profitând de situația deja existentă în Europa pentru a prelua controlul asupra Indochinei, Malaeziei și a teritoriului Singapore. SUA reacționează prin impunerea unui embargo asupra exportului de produse petrolifere și blocarea activele japoneze în băncile americane.
Conferințele imperiale din 2 iulie 1941 și 4 august 1941 au reconfirmat politica expansionistă a Japoniei. Pe plan militar, se deja pregătea planul de acțiune atacul de la Pearl Harbour. La data de 6 septembrie are loc o altă conferință imperială în cadrul căreia se va adopta documentul “Principiile de îndeplinit de către politica de stat a imperiului”, prin care se cerea expres nepunerea în pericol a securității statului nipon de către SUA și Marea Britanie, aceasta cerând colaborare pentru obținerea de resurse necesare dezvoltării. Acest document mai preciza că dacă tratativele nu vor evolua până în luna octombrie se va trece la soluționarea armată a situației.
La 5 noiembrie 1941, o nouă conferință imperială decide în unanimitate declanșarea ostilităților la începutul lunii decembrie 1941, tratativele cu SUA urmând să fie continuate pe două seturi de propuneri, A și B. Primul set de propuneri “prevedea o regementare definitivă a problemelor Extemului Orient”, iar cel de-al doilea avea ca scop “realizarea unui modus vivendi pentru evitarea războiului[10].” La data de 7 noiembrie 1941 s-a stabilit ca dată de declanșare a atacului ziua de 7 decembrie 1941, în urma ordinului fundamental numărul 1 emis la data de 5 noiembrie 1941[11], scopul principal al atacului fiind distrugerea flotei americane din Pacific, mai precis a portavioanelor, percepute drept cea mai mare amenințare.
[1]Constantin, Bușe, Zamfir Zorin, Japonia un secol de istorie (1853-1945), Editura Humanitas, 1990, p. 184.
[2]Precis d’Historie de Chine (1919-1949)(Sous direction de Bai Shouy, Edition longues entrangeres, Beijing, 1993, p. 107.
[3]Constantin, Bușe, Zamfir Zorin, Japonia un secol de istorie (1853-1945), Editura Humanitas, 1990, p. 195.
[4]Precis d’Historie de Chine (1919-1949)(Sous direction de Bai Shouy, Edition longues entrangeres, Beijing, 1993, p. 108.
[5]Constantin, Bușe, Zamfir Zorin, Japonia un secol de istorie (1853-1945), Editura Humanitas, 1990, p. 264.
[6]Ibidem, p. 297.
[7]Victor, Suvorov, Ziua M. Când a începtul al doilea război mondial?, Editura Polirom, 1998, p. 66-67.
[8]Constantin, Bușe, Zamfir Zorin, Japonia un secol de istorie (1853-1945), Editura Humanitas, 1990, p.312.
[9]Harry A., Galley., Războiul din Pacific.De la Pearl Harbour la Tokyo, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, București, 1998, p. 7.
[10]Bușe, Constantin, Zamfir Zorin, Japonia un secol de istorie (1853-1945), Editura Humanitas, 1990, p. 338.
[11]Buzatu, Gheorghe, Dosare ale războiului mondial (1939-1945), Editura Junimea, Iasi, 1978, p. 156.
