Istoria minorităților: Dezrobirea țiganilor

Țiganii au sosit în spațiul românesc încă din Evul Mediu, prezența lor este înregistrată în documente sigure (de cancelarie domnească) la sfârșitul veacului al XIV-lea în Țara Românească și la începutul veacului următor în Moldova, încheind un proces migratoriu desfășurat de-a lungul a mai multe secole, sosind din India (după cum au menționat majoritatea țiganologilor români sau străini în studii realizate începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea).

Țiganii – robi

În Moldova și Țara Românească, țiganii au fost pentru aproape patru secole în situația de robi: ai domnului (statului), ai mănăstirilor sau ai particularilor (boierilor). După opinii - le de mare autoritate ale lui Nicolae Iorga sau C.C. Giurescu, instituția robiei și robii țigani au ajuns în spațiul românesc de la tătari, odată cu invazii - le lor puternice din secolele al XIII-lea și al XIV-lea [1].

La început, țiganii care ajungeau în Moldova sau țara Românească deveneau robi ai domnitorului. Cu timpul, prin danii, țiganii robi au ajuns în proprietatea mănăstirilor sau boierilor, care dețineau chiar și câteva sute dintre ei, așa cum o confirmă documentele din marile colecții de izvoare istorice medievale (de altfel, primele documente referitoare la țigani sunt danii sau întăriri ale unor sălașe de robi tătari sau țigani către mănăstiri: Tismana, Vodița, Bistrița, Neamț). Situația cea mai bună o dețineau robii domnești, care beneficiau de o largă autonomie, alegând de cele mai multe ori traiul nomad și care erau datori cu taxă anuală către visteria statului (cnejii de țigani, pomeniți încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, aveau atribuții fiscale, dar și juridice și administrative, fără a întâmpina imixtiunea autorităților) [2].

Constantin Ipsilanti Mavrocordat jpg jpeg

Angus Fraser, un cunoscut țiganolog englez, considera că robia țiganilor din țările Române a fost impusă de faptul că pentru boieri și mănăstiri aceștia aveau o valoare deosebită din punct de vedere economic și prin aceasta îi împiedicau să fugă [3].

Boierii și mănăstirile pierdeau din robi care fugeau în rândul țiganilor domnești sau treceau munții în Transilvania (unde statutul lor social devenea superior celui deținut anterior); proprietarii apelau la domnie pentru a emite cărți de urmărire și astfel să fie readuși pe moșii [4]. Robii mănăstirilor locuiau de multe ori în incinta acestora și efectuau munci speciale sau erau servitori. Situația lor era superioară „țiganilor de ogor” [5].

De la milă, la scârbă

Robii țigani se aflau pe treapta socială cea mai de jos (ne referim în special la robii „vătrași”, care trăiau pe moșii, nu la țiganii domnești ce erau în marea lor majoritate nomazi). Erau întru totul proprietatea stăpânului care uza de acest drept după bunul său plac: îi punea la muncă, îi vindea, îi lăsa moștenire, îi lăsa zălog, îi dădea la schimb, îi bătea sau încarcera – era un bun mișcător al stăpânului [6].

Călătorii străini constatau această situație a țiganilor (care le provocau „când milă, când scârbă”) din secolul al XV-lea și până la dezrobire. Un student englez aflat în călătorie prin Balcani, prezent la Turnu Roșu în anul 1794, rămâne impresionat de faptul că țiganii sunt „vânduți precum boii” [7]. Contele d’Antraigues surprinde o realiate specifică Moldovei și țării Românești: „Boierii sunt stăpânii lor cei mai absoluți. După plac îi vând și-i ucid ca pe niște vite. Copiii lor se nasc robi fără deosebire de sex” [8].

Diferite reglementări domnești

Documentele domnești care fac re ferire la această stare de fapt o justifică prin „obiceiul pământului”. Și într-adevăr, contau mai puțin pravilele de inspirație bizantină și mai mult cutuma țării. Chiar și la începutul veacului al XIX-lea, în Codul Callimachi din Moldova (1817), se arată că robia „este împotriva firescului drit al omului, dar ea a fost urmată din vechime” [9].

Legile secolului al XVIII-lea încearcă să reformeze situația socială a robilor țigani, dar, cu toată buna intenție a unor domni „luminați”, conservatorismul marilor boieri înlătura utilitatea unor astfel de întreprinderi. Să menționăm „Așezământul” lui Constantin Mavrocordat din 1743, din Moldova, care interzice stăpânilor să-i despartă pe soții țigani sau „anaforaua” lui Grigore al III-lea Ghica care cere să nu se mai dăruie separat membrii aceleiași familii. Mitropolitul a sprijinit această lege: „și ei sunt făcuți tot de Dumnezeu, ca și ceilalți oameni, și este mare păcat de a fi împărțiți ca niște dobitoace” [10].

Proprietară a mii de robi, Biserica nu renunță la drepturile ei vechi de a folosi munca robilor ei țigani și s-a arătat la început reticentă la curentul aboliționist, dar atunci când el a fost adoptat de o pleiadă de personalități ale vremii, s-a alăturat și ea procesului eliberării țiganilor. Să amintim și hrisovul de așezământ al lui Mihail Șuțu din 1793, care cerea să nu se mai dea danie țigani domnești și să se respecte „obiceiurile și pronomiile” (privilegiile) [11].

Căsătoriile mixte erau rare și, de-a lungul Evului Mediu, atrăgeau pierderea libertății pentru soțul nețigan. C.A. Ipsilanti, într-un act din 1804, impune pedepse grele pentru astfel de însoțiri – pentru stăpâni, preoții ce oficiau cununia și cei care cutezau să se căsătorească [12].

Regulamentele Organice mențin robia

Cu toate încercările modernizatoare realizate sub influența apuseană, instituția robiei nu s-a schimbat, statul nu a intervenit în raporturile dintre stăpâni și robi. Și acest fapt se menține și după 1821 și chiar după 1831-1832, Regulamentele Organice, care au însemnat începutul procesului de modernizare instituțională și legislativă, nu desființează robia.

Călătorii occidentali, mulți dintre ei însuflețiți de idealurile iluministe sau de cele revoluționare franceze, sunt de cele mai multe ori scandalizați de statutul și tratamentul degradant aplicat țiganilor. Remarcă pitorescul și exotismul țiganului nomad, dar deplâng traiul țiganului vătraș. Acesta era disprețuit, trăia prost, n-avea nicio tragere spre muncă, încât era cu adevărat mânat de la spate cu biciul de către vătaf [13].

Emile Kohly-Guggsberg scria într-un memoriu adresat autorităților în anul 1841, întrebând retoric: „Veți îndrăzni vreodată să vă numărați printre neamurile civilizate atâta timp cât se va putea citi într-unul dintre jurnalele voastre: de vândut țigancă tânără?!” [14]

„Curentul aboliționist”

Curentul aboliționist a căpătat însemnătate prin adoptarea lui de către o generație școlită în Occident, pătrunsă de idei reformatoare și care începe să activeze în mișcările prepașoptiste, ca apoi la 1848 să proclame emanciparea țiganilor, din păcate, pentru o scurtă perioadă de timp, încât țiganii nici măcar nu au știut că au fost pentru câteva săptămâni liberi [15].

În țara Românească, boierii liberali Ion Câmpineanu și frații Golescu și-au eliberat țiganii robi în anul 1834, un gest care a impresionat în epocă, dar a fost destul de greu urmat [16], iar în Moldova, la 31 ianuarie 1844, domnitorul Mihail Sturdza, sprijinit de mitropolit, eliberează pe țiganii domnești și mănăstirești [17].

În sprijinul dezrobirii activează mari personalități ale culturii românești, care încearcă să înfrângă cerbicia boierilor conservatori: Alecu Russo, Gheorghe Asachi (a scris piesa de teatru țiganii, care a fost prezentată public), Vasile Alecsandri (a scris Istoria unui galbân sau Vasile Porojan și a fost printre primii boieri care și-au eliberat robii), Theodor Codrescu (a tradus romanul Coliba unchiului Tom de H. Stowe, pentru a sensibiliza opinia publică față de sclavia umană) și, în mod special, Mihail Kogălniceanu.

Ultimul numit este autorul unui prim studiu despre țigani, realizat în 1837, scris în franceză, publicat la Berlin și tradus de Gh. Ghibănescu în anul 1900 și publicat și la Iași. Scopul declarat a fost „de a sluji pentru moment acele voci care s-au ridicat pentru țigani [18]. El considera că țiganii vătrași se sedentarizaseră și deveniseră civilizați și își meritau cu prisosință libertatea. Pentru a împăca pe marii moșieri (din rândul cărora făcea și el parte), proprietari a sute de robi țigani, Mihail Kogălniceanu se exprima astfel: „Poporul român leapădă de pe sine neomenia și rușinea de a ținea robi și declară libertatea țiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum rușinea păcatului de a avea robi sunt iertați de poporul român; iar patria, ca o mamă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creștinească” [19].

Un amor tragic și… dezrobirea țiganilor

Pe 10 decembrie 1855, Divanul Obștesc al Moldovei adopta în unanimitate legea privind emanciparea țiganilor. Desigur, această chestiune fusese luată în discuție de multă vreme și mulți oameni de seamă, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, luptase pentru desființarea robiei.

Urgentarea adoptării legii, se pare că este legată de un aspect pe cât de romantic, pe atât de dramatic. Mătușa domnitorului Grigore Alexandru Ghica (foto dreapta) , Profira Cantacuzino-Pașcanu, avea în casă un rob țigan, pe nume Dincă. Acesta era rodul pasiunii pe care soțul Profirei, Dumitrache, o avusese pentru Maria, mama lui Dincă. Cu toate acestea, robul era foarte iubit de stăpână care nu avea nici un copil. După moartea lui Dumitrache, văduva se decide să plece într-o călătorie la Paris, luându-l cu dânsa și pe Dincă. În capitala Franței, acesta se îndrăgostește de frumoasa Clementina, pe care, la întoarcere o aduce cu el în țară.

Numai că „uitase” să-i spună un amănunt esențial: că este rob țigan! Când a auzit franțuzoaica, nici nu a mai vrut să audă de el. Dincă a încercat zadarnic s-o înduplece pe Profira să-i dea drumul. A ajuns chiar până la domnitor, nepotul stăpânei, care i-a oferit 100 de robi în locul nefericitului îndrăgostit. Fără succes însă! Așa că, disperat, Dincă a luat un pistol, s-a dus în camera Clementinei care tocmai își făcea bagajul, i-a tras un glonț în inimă, după care și-a zburat creierii!

În aceeași seară (27 noiembrie 1855), se întrunise Divanul domnesc, unde, principala chestiune pe ordinea de zi era chiar cea legată de emanciparea țiganilor. În toiul discuțiilor, a sosit aga orașului Iași, aducând vestea tragediei din casa coanei Profira. La aflarea dramei, Ghica Vodă a ieșit din camera Divanului, nu înainte de a spune miniștrilor să nu plece până ce nu ajung la un acord privind eliberarea robilor. Și într-adevăr, demnitarii s-au înțeles în cele din urmă, iar peste două săptămâni de zile, robia era desființată în Moldova.

Eliberarea…

Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei, marcat de tragismul unei povești de dragoste dintre un țigan, rob al doamnei Profira Cantacuzino-Pașcanu, și o cameristă franțuzoaică, încheiată cu împușcarea fetei și sinuciderea băiatului, a în tocmit în grabă un proiect de lege ce prevedea eliberarea tuturor țiganilor robi.

La 22 decembrie 1855, legea pentru dezrobirea țiganilor particulari este votată în unanimitate în Divanul Moldovei. Sunt eliberați și ultimii cca 5.000 de țigani robi. La scurt timp, o asemenea lege este votată și în țara Românească [20].

S-a încheiat un proces care a durat peste două decenii și care a făcut ca robii țigani din Moldova și țara Românească să fie eliberați cu șapte ani mai devreme decât sclavii negri din Statele Unite ale Americii.

Din păcate, entuziasmul care a făcut pe marii boieri și mănăstiri să elibereze pe țigani fără despăgubire s-a risipit destul de repede și problemele integrării acestei noi populații libere a țărilor Române s-au dovedit mai grele decât posibilitățile de rezolvare ale clasei politice din acea vreme, dar și după aceea.

Locuinte tigani satul Stanca Pipirig Neamt 1913 jpg jpeg

Locuințe de țigani din satul Stanca Pipirig, jud. Neamț, 1913

NOTE

1. N. Iorga, Istoria românilor, Ed. Enciclopedică, București, 1993, p. 110 și C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Ed. All, București, 2000, p. 338

2. V. Costăchel, A. Cazacu, Viața feudală în Țara Românească și Moldova, Ed. științifică, București, 1957, p. 154

3. A. Fraser, țiganii, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 70

4. D.I.R., A, Veacul XVI, vol. III, Ed. Academiei, București, 1954, p. 159- 160 și vol. IV, p. 53, 120

5. O. Cicanci, Aspecte din viața robilor de la Mănăstirea Secul în veacurile XVII-XVIII, în „Studii și articole de istorie”, X, 1967, p. 158-160

6. N. Grigoraș, Robia în Moldova, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D. Xenopol”, IX, Iași, 1967, p. 67-70

7. N. Iorga, Românii prin călători, Ed. Eminescu, București, 1981, p. 401-402

8. Călători străini despre țările române, X1 , p. 300

9. Istoria dreptului românesc, II/1, București, 1984, p. 244

10 C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, p. 511

11. ibidem

12. Vl. Diculescu, Viața cotidiană în țara Românească în documente 1800-1848, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1970, p. 50

13. N. Djuvara, Între Orient și Occident, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 294