Istoria biblio-cleptomaniei: hoţii de cărţi

Pe la începutul secolului al XIII-leacărţile au fost recunoscute drept articole de comerţ, iar în Europa valoarea lor comercială a crescut atât de mult încât zarafii au ajuns să le accepte ca garanţie. În secolul al XV-lea comerţul acesta devenise destul de important pentru ca manuscrisele să fie trecute pe anexele bunurilor vândute la târgurile din Frankfurt şi Nördlingen. Cărţile extrem de rare erau evaluate la preţuri exorbitante:Epistolaele lui Petrus Delphinus, din 1524, au fost vândute cu 1 000 livre în 1719, astăzi în jur de 30 000 dolari americani. Majoritatea cărţilor, însă, aveau valoare de obiecte personale şi, în general, constituiau moşteniri de familie. Acesta este motivul pentru care bibliotecile aveau să devină unele dintre ţintele cele mai vânate ale revoluţiei franceze.

Au fost vizate bibliotecile clerului şi aristocraţiei care au sfârşit depozitate în condiţii precare prin uriaşe clădiri ale Parisului, Lyonului sau Dijonului. Aici au aşteptat, pradă paraziţilor, umezelii şi prafului, ca autorităţile revoluţionare să le decidă soarta. Aceste autorităţi au început să organizeze vânzări la kilogram, volume preţioase şi rare fiind vândute ca hârtie, cu scopul de a se descotorosi cât mai repede de o parte din această cantitate enormă de cărţi. După 1800, francezii (vorbim aici de bibliofili) erau prea săraci ca să devină cumpăratori. Foarte puţini făceau excepţie. În schimb, străinii, în special germani şi englezi, au putut profita de această situaţie. Pentru a satisface nevoile şi cererile acestei clientele străine, unul dintre librarii parizieni, Jaques-Simon Merlin, a cumpărat destule cărţi cât să umple din pivniţă până la mansardă două case de câte cinci etaje, pe care le achiziţionase anume în acest scop. Cărţile adunate de revoluţionari care nu au fost nici distruse, nici vândute în străinătate, au fost donate bibliotecilor publice, dar foarte puţini cititori s-au folosit de ele, mai ales că în prima jumătate a secolului al XIX-lea orele de acces în aceste biblioteci publice erau în număr mic, în plus, fiind nevoie de o anumită vestimentaţie pentru a ţi se permite să intri să citeşti.

Contele Libri, hoț de carte

Pradă uitării şi necitite, cărţi preţioase au început să se umple iarăşi de praf pe rafturi. Dar nu pentru mult timp. Guglielmo Bruto Icilio Timoleone, conte Libri-Carruci della Sommaia, s-a născut în Florenţa în 1803, într-o veche şi nobilă familie toscană. A studiat dreptul şi matematica, iar la vârsta de doar douăzeci de ani i s-a oferit catedra de matemattică de la Universitatea din Pisa. În 1830, susţinând că se află sub ameninţarea carbonarilor, a emigrat la Paris obţinând cetăţenia franceză. Numele său a fost redus la contele Libri. A fost primit în mediul academic francez, numit membru al Institutului Francez, numit profesor de ştiinţe la Universitatea din Paris şi decorat cu Legiunea de Onoare pentru meritele sale academice. Dar Libri dezvoltase şi o pasiune mistuitoare pentru cărţi. Şi pradă patimei sale Libri ajunge unul dintre cei mai versaţi hoţi de cărţi ai tuturor timpurilor!

Iată o descriere grăitoare a controversatului conte Libri:„În ce priveşte înfăţişarea lui exterioară, el părea ca şi cum n-ar fi folosit niciodată apa şi săpunul sau peria. Camera lui avea cu puţin mai mult de cinci metri în lăţime, dar era plină cu manuscrise pe rafturi până sus în tavan. Geamurile aveau cercevele duble şi în şemineu ardea un foc de cocs şi cărbune, a cărei căldură, adăugându-se mirosului stivei de pergamente, era într-atât de greu de suportat că-ţi pierdeai respiraţia. (...) Era uşor de văzut că până şi să respire aer îi era dezagreabil, iar urechile îi erau înfundate cu vată, ca să prevină orice sensibilitate faţă de acesta! Domnul Libri era o persoană destul de corpolentă, cu umor, dar cu trăsături grosolane.”

Dispunând de împuterniciri oficiale, purtând o pelerină uriaşă care îi facilita sustragerea cărţilor, Libri nu numai că a furat volume întregi de prin aproape toate bibliotecile din Franţa, dar a şi tăiat şi a dosit în buzunarele hainei pagini separate, pe care apoi le-a expus şi, uneori, le-a vândut. Furtul de cărţi nu era considerat un delict decât dacă acestea erau vândute, şi ajungem să ne întrebăm de ce acest fanatic bibliofil vindea cărţile pentru care îşi asuma un risc atât de mare furându-le. Ar fi interesant să credem că fost de părere, ca Proust, că dorinţa face ca toate să înflorească, iar posesiunea ofileşte toate astea.Din 1846 datează primele acuzaţii împotriva lui Libri, iar aceste acuzaţii înmulţindu-se este nevoit să fugă în Anglia doi ani mai târziu, însă nu fără a lua cu el optsprezece cufere cu cărţi, evaluate la o sumă enormă. La zece ani de închisoare şi pierderea funcţiilor publice a fost condamnat Libri in absentia, sub povara dovezilor care au apărut după fuga lui din Franţa. A plecat şi din Anglia, stabilindu-se în Italia, la Fiesole, unde a murit în sărăcie, fără să fi fost reabilitat, la 28 septembrie 1869.

Biblio-cleptomania nu era ceva nou pe vremea lui Libri.Lawrence S. Thompson, scriitor preocupat de istoria cărţilor, spune că furtul de cărţi „merge înapoi în timp până la începuturile bibliotecilor din Europa Occidentală şi fără îndoială poate fi urmărită chiar mai departe, în istoria bibliotecilor greceşti şi orientale.” Exemplul cel mai la îndemână este acela că, după cum bine ştim, primele biblioteci romane erau alcătuite mai ales din volume greceşti pe care romanii le luaseră ca pradă de război din Grecia cucerită. Mai târziu, în perioada Renaşterii, hoţii de cărţi erau ceva de speriat! Pentru a se apăra de aceştia şi într-o încercare de a le tempera spiritul de bibliofili fanatici, în 1752, Papa Benedict al XVI-lea a decretat printr-o bulă că hoţii de cărţi aveau să fie pedepsiţi cu excomunicarea.

O admonestare inscripţionată pe un valoros tom al Renaşterii suna astfel:

„Numele stăpânului mai sus îl vezi,
Aşadar, ia aminte, nu mă fura;
Căci dac-o faci, fără-ntârziere
Gâtul tău...pentru mine o să plătească.
Uită-te mai jos şi-o să vezi
Imaginea-nălţată a spânzurătorii;
Aşadar ia aminte de asta la vreme,
Altminteri în copacul acela sus vei atârna!”

Bibliotecarii, exasperaţi, au apelat şi la blesteme pentru a îndepărta hoţii. Iată ce stătea inscripţionat în biblioteca Mănăstirii San Pedro din Barcelona:„Pentru cel care fură sau împrumută şi nu înapoiază o carte de la proprietarul ei, fie ca aceasta să se preschimbe-n şarpe în mâna lui şi să-l sfâşie. Lovit fie de paralizie şi toţi ai lui să fie vătămaţi. Să zacă în dureri ţipând după milă, şi chinul lui să nu găsească ostoi până când în moarte se va stinge. Viermii cărţilor să muşte în viscerele lui sub semnul Viermelui ce n-are moarte. Şi când va ajunge la Judecata de Apoi, flăcările Iadului să-l distrugă pentru totdeauna.”

Şi totuşi, patima de a colecţiona îi împinge pe oameni la delicte. Sau, aşa cum lui Alberto Manguel îi place să spună, niciun blestem nu pare să-i descurajeze pe acei cititori care, asemenea îndrăgostiţilor ce-şi pierd firea, sunt hotărâţi ca o anumită carte să devină a lor.