Istoria bărbieritului - Află care erau ustensilele unui bărbat sexy al anilor `70

Aparatul şi spuma de ras, after-shave-ul şi oglinda din baie sunt produse de lux faţă de ustensilele de mult uitate folosite de bunici, precum briciul, pămătuful bulgăresc şi oglinjoara cu picior.

Câţi dintre voi vă mai amintiţi primele ore ale dimineţii zilei de sâmbătă, atunci când bunicul îşi întindea meticulos pe măsuţa de afară sfintele ustensile pentru bărbierit. Fiecare la locul lui, de fiecare dată în aceaşi ordine. Acea cană albă, umplută doar jumătate cu apă, lângă care era aşezat pămătuful bulgăresc. Existau, bineînţeles, şi produsele de lux, cum ar fi pămătuful din păr de bursuc, însă, pentru noi, majoritatea românilor, era un lucru inaccesibil la vremea acea. Pe măsuţa buniciului se mai găseau săpunul pentru bărbierit, briciul şi vechea loţiune de ras. În faţa tuturor ustensilelor era aşezată, parcă la boloboc, oglinjoara cu picior spartă într-un colţ.  

Parcă îl şi văd pe bunicul cum îşi îmbibă pămătuful cu apă, apoi cu săpun pentru bărbierit, după care începe să-şi „picteze‟ faţa cu spumă. Hotărât, prinde cu o mâna coada briciului, adaugă  cu cealaltă o parte a feţei şi începe să „raşcheteze‟. Apa din cana umplută doar pe jumătate se face albă ca zăpada. 15 minute şi a terminat! Îşi umple mâinile făcute căluş cu loţiune pentru ras, pe care o împrăştie pe faţă. Ia prosopul, tamponează zona bărbierită şi gata, a început o nouă zi.

Briciul tradiţional este un instrument foarte ascuţit, a cărui tehnică de folosire trebuie stăpânită foarte bine pentru a nu exista riscul de rănire. Mânerul său poate fi din orice material (lemn, fildeş, os, metale preţioase sau chiar plastic). Pămătuful este considerat simbolul bărbieritului din trecut. Era alcătuit din peri sintetici, însă cele de bună calitate erau confecţionate din păr de bursuc.

Bărbaţii cu barbă, fără barbă

Arta bărbieritului triumfă în secolul al 18-lea, în perioada iluministă, atunci când devin şi o profesie de sine-stătătoare, fiind asociat cu rafinamentul, caracterul aristocratic sau stilul specific unui gentilom adevărat. Dupã cum noteazã William Nicholson în "Journal of Natural Philosophy, Chemistry, Literature and the Arts" în 1802, "capriciul şi moda, sau îmbunãtãţirea modernã a igienei personale, au privat toate naţiile Europei de bãrbi". Pãrul facial începe sã fie considerat barbar. Petru cel Mare alege sã dramatizeze racordarea Rusiei la modernitatea occidentalã ordonând nobililor sã-şi radã podoaba.

La mijlocul secolului al 18-lea avansul tehnologic în prelucrarea oţelului a condus la apariţia unor noi varietãţi metalice pe piaţã, care puteau fi foarte bine adaptate celor care mânuiau o lamã. Oţelul de creuzet avea o importanţã aparte. Puternic şi durabil, şi totuşi pretându-se la o polizare pânã la luciu de oglinda, era un dar dumnezeiesc pentru noua generaţie de producãtori.

De la tehnologie, la modă şi invers

În 1772, Charles Woodcok face publicitate unei creme de ras care promite o piele catifelatã şi parfumatã. Şi totuşi, totul depinde de ascuţimea lamei. În 1770 un parfumier de pe Fleet Street din Londra îşi laudã prãvãlia care oferã sãpunuri, pomade şi unguente, dar şi lame de ras, lame care câţiva ani mai târziu devin capul afişelor publicitare. Producãtorul de brice care se folosea de noul tip de oţel era de multe ori un fost cuţitar. Existau familii specializate în lucrul cu cuţite şi lame, ca de pildã familia Savigny, probabil cu ascendenţã hughenotã. Paul Savigny îşi punea la dispoziţie talentul de fãuritor de lame, foarfeci, rãngi şi alte produse similare. 70 de ani mai târziu Horatio Savigny produce lame din oţel turnat de foarte bunã calitate. William Riccard şi John Palmer scot la vânzare o gamã variatã de cuţitãrie din propriile lor manufacturi. Din cauza faptului cã manufacturierii cãutau calitãţi foarte precise ale materialului întrebuinţat, au contribuit considerabil la impulsionarea tehnologicã.

Totuşi, eficacitatea crescândã a lamelor nu poate concura cu schimbãrile în modã. În secolele al 18-lea şi al 19-lea barba este rezervatã categoriilor sociale marginale. Un chip curat indicã de obicei prezenţa unui gentilom stilat, iar barbã poartã bunãoarã un ascet, un individ care a renunţat la plãcerile lumeşti. Un om nebãrbierit trece drept un excentric sau mai rãu. Dupã rãzboaiele napoleoniene însã, când apar pe scenã noi modele de masculinitate, încep sã se poarte perciunii, iar din 1850 barba redevine simbolul masculinitãţii şi autoritãţii patriarhale. Eleganţa specificã secolului trecut nu mai este la modã.

„20 de bani pentru un ras‟

În România, în anul 1900 se vorbea despre cel mai mare salon de frizerie din ţară, şi anume cel al lui Procopie Dinescu. Bucureşteanul, după multe studii în Europa, s-a reîntors în ţară pentru a deschide un salon de frizerie pe Calea Văcăreşti. „La briciul lui Rotschild‟ se numea faimoasa frizerie deschisă de Procopie Dinescu, căreia îi călcau pragul clienţi din sfera funcţionarilor publici, a „tinerimei comerciale, cât şi a păturii muncitoare‟. Afaceristul a avut parte de un succes de invidiat, întrucât a mers pe principiul „ieftinătatea preţurilor învinge orice concurenţă‟.

Astfel, „pentru un tuns sau pentru un ras‟ clientul plătea 20 de bani, însă asta în cursul săptămânii, pentru că în wekend costa 25 de bani. De asemenea, se putea plăti şi un abonament lunar de zece rasuri cu 2 lei şi 50 de bani. Preţurile erau ieftine, întrucât, la vremea aceea, salariul unui institutor în învăţământul primar era de 60 de lei pe lună. Dacă erai client fidel al salonului, căpătai „dreptul de a fi pieptănat şi fricţionat cu chinină pentru distrugerea mătreţei, la orice ceas din zi va pofti clientul, absolut fără nicio plată‟.   

Sfârşitul briciului

Perioada de triumf a briciului, însă, era pe sfârşite. În 1985, lui King C. Gillette i-a venit ideea de a crea o lamă ieftină, sigură şi care să se poată înlocui. Timp de câţiva ani a încercat să-şi pună ideea în aplicare, pentru că toată lumea îi spunea că este imposibil să se creeze un oţel care să fie în acelaşi timp rezistent, foarte subţire şi foarte ieftin. În 1903 a început producţia şi a vândut 51 de aparate şi 168 de lame! Anul următor însă, după ce Gillette a patentat şi aparatul de ras, afacerea, pur şi simplu, a explodat, vânzându-se peste 120 000 de lame (în 1915 se ajunsese la peste 70 de milioane în toată lumea). King C. Gillette a aplicat ideea „loss leader", conform căreia, aparatul se vindea la un preţ mic, dar acest lucru atrăgea după sine achiziţionarea lamelor, care trebuiau mereu schimbate. Au avut un mare succes, mai ales că s-a făcut o campanie publicitară agresivă, care scotea în evidenţă lipsa de siguranţă a briciurilor. În timpul Priumului Război Mondial, fiecare soldat american a primit câte un aparat de ras Gillette, plătit de statul american.