Instituția căsătoriei în societatea romană

Familia a fost multă vreme baza societății romane. De aceea, este foarte important să înțelegem cum a evoluat familia de-a lungul istoriei în societatea romană. „Organizată pe baze patriarhale, familia romană se întemeia pe puterea unică, și la început nelimitată a șefului familiei asupra soției, copiilor, sclavilor, precum și asupra întregului patrimoniu al familiei.” (C.Murzea)

Aceste reguli de viață și organizare ale societății se regăsesc în prevederile dreptului roman. Printre aceste prevederi regăsim și statutul juridic al fiecărei persoane. Acest statut era definit de trei idei care constituiau capacitatea juridică (caput) a acesteia și anume :statutul libertății (status libertatis), statutul cetățeniei (status civitatis) și statutul familiei (status familiae). Statutul juridic al persoanelor influența în mod direct relațiile dintre  acestea. Acest lucru putând fi observat cel mai ușor în cadrul familiei. Membrii familiei erau și ei împărțiți din punct de vedere juridic în două categorii, și anume, sui iuris – persoane independente – și alieni iuris – persoane dependente. În principal, pater familias (șeful familiei) era cel care deținea statutul de sui iuris, în timp ce ceilalți membrii ai familiei aveau statutul de alieni iuris, fiind dependenți de pater familias.

Toate aceste reguli de bază formau societatea romană și influențau modul de viață al romanilor și relațiile dintre aceștia. În momentul în care apăreau schimbări la nivelul  societății care se mișca, legislația se schimba și ea pentru a putea susține noile realități.

De asemenea, trebuie menționată diferența între normele juridice (IUS) și cele religioase (FAS). Pentru a întări normele juridice, romanii le-au investit cu «forța și voința » zeilor. Autoritatea religioasă era, în lumea romană, unul dintre pilonii de susținere a societății. De obicei, normele juridice se suprapuneau peste cele religioase, însă, în timp, se va face o separare destul de clară între cei doi termeni. Astfel  „ius” vor fi norme juridice, iar  „fas” religioase. Pentru romani, această delimitare clară era necesară pentru o mai bună organizare. De altfel, din secolul III î.Hr. romanii aveau clar în mintea lor diferența dintre  „iushumanorum” și „iussacrum”.

Instituția căsătoriei este unul dintre cele mai importante elemente ale societății romane. De fiecare dată când legislația privind căsătoria dezvoltă noi limite, aceasta influențează evoluția societății romane.  Căsătoria era, pentru romani, piatra de temelie a societății. Modestinus (secolul III)spunea că o căsătorie este “unirea dintre un bărbat și o femeie într-o legătură pentru întreaga viață, o împărtășire a dreptului divin și uman.”(Nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divini et humani iuris communication).

Adevărata importanță a căsătoriei în societatea romană

Cuvintele lui Modestinus ne duc cu gândul la o căsătorie ideală, însă, în realitate, lucrurile erau departe de a fi ideale. Sursele scrise ne arată adevărata importanță a căsătoriei în societatea romană.

Această descriere augustană abia deosebește, totuși, căsătoria romană ca fiind un fenomen istoric. Modestiunus, în cel mai bun caz, se poate să se fi gândit să identifice un ideal cultural de durată, mai degrabă, decât căsătoria romană care se naște (apare, iese în evidență) din surse literare și legale. Căsătoria este adesea considerată a fi piatra de temelie a societății umane și este, cu siguranță, cea mai rezistentă. Dar structura sa, în special, structura juridică, a variat destul de mult de-a lungul secolelor.  Modestinus subliniază, mai presus de toate, alianța dintre soț și soție și legătura dintre aceștia. Dar chiar și o privire rapidă asupra surselor literare romane va sugera că relațiile conjugale apropiate erau doar o parte a imaginii de ansamblu, iar în anumite privințe, nu reprezentau nici cea mai importantă parte. Căsătoria nu era simpla încununare a iubirii dintre doi oameni.

În lumea romană, precum în societatea umană, în general, căsătoria ca instituție era saturată cu numeroase sensuri și întrebuințări sociale, care puteau intra în conflict una cu cealaltă în anumite circumstanțe. În primul rând, o nuntă între doi indivizi avea ca scop crearea unei legături între familiile lor ;și dacă unul sau ambii dintre cei doi soți erau sub patres familias, prezența acestora în cadrul ceremoniei era foarte importantă. În al doilea rând, aranjamentele care duceau la căsătorie aveau și mari implicații în ceea ce privește proprietatea pentru cele două familii, deoarece mireasei i se cerea o dotă; și, în general, chestiunea întreținerii cuplului era importantă pentru succesul căsătoriei lor. În al treilea rând, cele două familii, la fel ca toți ceilalți,   aveau un interes prin căsătorie și anume, procrearea și, implicit, reînnoirea populației care era privit ca fiind un aspect important și natural al căsătoriei. Precum vom vedea, acestea și alte considerente, nu numai că influențează căsătoria romană ca o instituție socială, de asemenea influențează structura sa în legea romană. În final, căsătoria reprezintă una dintre instituțiile cele mai interesante și mai specifice ale Romei spre deosebire de ceea ce poate fi găsit în lumea modernă.

În sistemul legal modern, condițiile pentru căsătorie se clasifică în trei mari categorii. Prima categorie dintre ele, aptitudinile care răspund la întrebarea: „Cine se poate căsători cu cine?” aceste condiții ar fi specificarea vârstei minime și să fie sănătoși atât mental, cât și fizic și interzic, de asemenea, de exemplu, căsătoria incestuoasă sau poligamia. A doua este reprezentată de consimțământ care stabilește baza mariajului prin propria voință și intențiile sincere ale părților care doresc să se căsătorească, iar în anumite cazuri este necesar acordul părinților sau tutorilor. A treia categorie se referă la proceduri prin care se stabilesc anumite formalități cu ajutorul cărora părțile care sunt eligibile pentru a se căsători și care au acordurile necesare, se pot căsători. Procesul căsătoriei este împărțit în două etape :cuplul trebuie, mai întâi să obțină certificatul de căsătorie (guvernul folosea acest lucru pentru a implementa condițiile aptitudinale);iar apoi cei doi trebuie să celebreze căsătoria printr-o ceremonie oficială efectuată de către o autoritate civilă sau religioasă desemnată.

Legea romană nu necesită organizarea vreunei ceremonii pentru a valida o căsătorie

Așa cum vom vedea, Legea romană pentru căsătorie are reguli pentru toate cele trei categorii, dar ele sunt organizate într-un mod caracteristic, iar pentru noi într-un mod deosebit. Cele mai dezvoltate sunt aptitudinile care implică, nu doar reguli familiare, dar și restricții legale care au rezultat din prejudecățile sociale (interdicția căsătoriei între anumite grupuri sociale) sau din politica publică (încurajarea căsătoriei și a procreării). Cele mai mari diferențe se regăsesc în condițiile de consimțământ și cele de procedură prin care romanii rezumau căsătoria la minimum de cerințe (guvernul roman nu legaliza si nici nu înregistra căsătoriile, nici nu recomandă o ceremonie specifică prin care să se oficieze căsătoria), în schimb, folosesc consimțământul (consensus) precum un test, atât pentru începutul, cât și pentru continuitatea căsătoriei. Asemenea măsuri legale simplificate au și avantaje și dezavantaje :reglementarea limitată a procesului de căsătorie elimină birocrația mare, dar riscurile de insecuritate într-o instituție socială extrem de importantă.

Aşa cum am spus şi mai devreme legea romană nu necesită organizarea vreunei ceremonii, religioase sau laice, pentru a valida o căsătorie. Existau într-adevăr ceremonii pentru logodnă şi nuntă, dar nu există nici o menţiune a acestora în surse legale. Lipsa acestor ceremonii în sursele legale poate avea două motive. Unul pentru că aceste ceremonii nu erau relevante pentru legalitatea unei căsătorii. Al doilea motiv ar putea fi acela că juriştii din timpul Imperiului târziu nu ar fi făcut referire la niciun ritual păgân. Însă, cu toate acestea trebuie să avem în vedere faptul că sponsalia, ca orice altă etapă a căsătoriei române trebuia să se desfăşoare sub auspicii bune. Astfel că lipsa detaliilor legate de ceremonii nu are legătură cu inexistentă acestora, ci, mai degrabă, cu natura surselor care, fiind juridice, acestea fac referire la condiţiile legale şi nu la cele religioase. Pentru a înţelege particularitatea unei căsătorii legale în lumea romană trebuie menţionat că, de multe ori, prezenţa soţului la propria căsătorie nu era necesară. Atâta timp cât există o deductio mulieris in domum mariti, adică escortarea miresei în casa soţului, iar toate condiţiile de fond erau îndeplinite, căsătoria era valabilă şi legală. O astfel de practică putea duce la situaţii complicate, ca de pildă, femeia putea rămâne văduva înainte ca mariajul să se consume. Într-o astfel de situaţie femeia era obligată să ţină doliu timp de un an de zile înainte de a se putea căsătorii din nou.

Romanii nu întocmeau documente şi nici nu înregistrau căsătoriile. Singura modalitate prin care o căsătorie se înfăptuia era consensus, o înţelegere între ambele părţi. Această simplitate restrângea foarte mult birocraţia în cadrul statului roman, însă, sporea insecuritatea în situaţiile critice. Aceste situaţii critice erau date de condiţiile de fond necesare unei căsătorii legale care puteau fi uneori neclare.

De exemplu, vârsta minimă acceptată de legea romană era de 14 ani pentru băieţi şi de 12 ani pentru fete. Însă acest lucru nu a fost dintotdeauna specificat în mod clar. Astfel că au existat cazuri în care juriştii specificau că pubertatea trebuia stabilită de la caz  la caz printr-o inspectio corpores, în special, în cazul fetelor. O astfel de situaţie neclară cauzată de condiţia vârstei ne-o oferă Ulpian:

Si minor duodecim annis in domum deducta adulterium commiserit, mox apud eum aetatem excesserit coeperitque esse uxor, non poterit iure viri accusari ex eo adulterio, quod ante aetatem nupta commisit, sed [vel] quasi sponsa poterit accusari ex rescripto divi Severi, quod supra relatum est. (Ulpianus libro secundo de Adulteriis)

O fată mai mică de doisprezece ani a fost dusă în casă viitorului ei soţ şi apoi a comis adulter;curând după aceea, ea a trecut de vârsta căsătoriei în casa lui şi a devenit soţia lui. El nu se poate folosi de dreptul lui ca soţ să o acuze de  adulterul înfăptuit dacă s-au căsătorit înainte de vârsta legală, dar poate fi acuzată ca logodnică, în acord cu decizia Împăratului Severus, care a fost stabilită mai sus.Acesta este un caz dezbătut de jurişti pentru a explica întregul cadru legal pentru sponsalia!

Pentru astfel de situaţii s-a stabilit că o vârstă minimă pentru căsătorie era necesară. Legislaţia lui Augustus reglementează situaţia vârstei minime ridicând-o la 12 de ani pentru femei şi 14 pentru bărbaţi. Cu toate acestea, legea nu a fost respectată deoarce căsătoriile erau, pentru romani, o ocazie de a crea o legătură între familii. De cele mai multe ori, fetele erau date în căsătorie de la vârste fragede pentru a încheia alianţe politice.

O altă condiţie de fond a unei căsătorii legale era conubium. Ius conubii reprezenta dreptul legal de a te căsători. Legea specifică ca viitorii soţi nu puteau fi rude între ei în linie directă la infinit, în linie colaterală până la gradul patru. Desemenea, era  interzisă căsătoria între afini în linie directă la infinit şi linie colaterală între cumnaţi şi cumnate. Bigamia era şi ea interzisă. De asemenea, legea interzicea recăsătoria văduvelor înainte de un an de la moartea soţului.

Existau cazuri în care două persoane nu se puteau căsători din considerente sociale. De exemplu, până în secolul V i.Hr. căsătoria între patricieni şi plebei era interzisă. De asemenea, funcţia politică putea îngreuna posibilitatea unei căsători, de exemplu între un guvernator şi o femeie din provincia sa căsătoria era ilegală. Şi nu în ultimul rând, din punct de vedere moral, o căsătorie putea fi interzisă. Astfel, între un tutor sau fiul acestuia şi fosta sa pupilă nu se putea realiza o uniune legală.

Tot la Ulpian găsim câteva explicaţii în privinţa a ceea ce înseamnă conubium.

(3) Conubium est uxoris iure ducendae facultas. (4) Conubium habent cives Romani cum civibus Romanis:cum Latinis autem et peregrinis ita, si concessum sit. (5) Cum servis nullum est conubium. . . . (8) Conubio interveniente liberi simper patrem sequuntur:non interveniente conubio matris condicioni accedunt, except eo qui ex peregrino et cive Romana peregrinus nascitur, quoniam lex Minicia ex alterutro peregrino natum deterioris parentis condicionem sequi iubeţ. (9) Ex cive Romano et Latina Latinus nascitur et ex libero et ancilla servus, quoniam, cum his casibus conubia non sint, partus sequitur matrem. (10) In his, qui iure contracto matrimonio nascuntur, conceptionis tempus spectatur:in his autem, qui non legitime concipiuntur, editionis. veluti şi ancilla conceperit, deinde manumissa pariat, liberum parit:nam quoniam non legitime concepit, cum editionis tempore libera sit, partus quoque liber est.

Conubiumeste capacitatea de a lua o nevastă în mod legal. Cetăţenii romani au conubium cu cetăţeni romani şi cu Latini şi peregrini dacă acest drept le este acordat. Cu sclavi nu este conubium. Când conubium este prezent, copiii preiau statutul tatălui. Când conubium nu este prezent, copiii urmează statutul mamei, excepţie fac persoanele născute dintr-un tată peregrin şi o femeie cu cetăţenie romană deoarece legea Minicia spune că un copil născut dintr-o mama sau un tată străin urmează condiţia părintelui cu statut mai mic. Dintr-un bărbat cu cetăţenie romană şi o femeie Latină, se naşte un Latin şi dintr-un bărbat liber şi o femeie sclavă, un sclav. Motivul este acela că în aceste cazuri nu există conubium şi, astfel, copiii urmează statutul mamei. În cazul copiilor născuţi în cadrul căsătoriilor legale, dată concepţiei trebuie observată pentru a determina statutul copiilor. În cazul copiilor concepuţi nelegitim se acordă statutul din momentul naşterii. De exemplu, dacă o femeie sclavă rămâne însărcinată, însă naşte după ce este eliberată, aceasta are un copil liber;din moment ce ea rămâne însărcinată ilegitim, însă, este liberă în momentul naşterii, progenitura ei este liberă.

Ius conubii era în strânsă legătură cu statutul cetăţeniei. Se înţelege, prin acest aspect, că doar cei ce aveau cetăţenie aveau dreptul la conubium. Celelalte grupuri cum ar fi latinii sau peregrinii, deşi erau oameni liberi, nu aveau aceleaşi drepturi pe care le aveau cetăţenii romani. Pe măsură ce imperiul se extinde, oamenilor liberi li se acordă diferite privilegii şi aici vorbim, în mod special, despre extinderea dreptului de cetăţenie şi extinderea lui ius conubii în perioada antonină. Acestea din urmă produc în cadrul societăţii romane schimbări majore, iar impactul pe care l-au avut asupra celulei de bază a societăţii romane şi anume, familia, îl vom analiza în detaliu în capitolele următoare.

Pentru ca o căsătorie să fie legală pe lângă conubium şi vârsta minimă acceptată era nevoie de consensus. Acest consensus nu era  nimic altceva decât o înţelegere între cele două părţi, şi anume, viitorii soţi dacă erau sui iuris sau, dacă nu, între părinţii lor. Cu toate că legea specifică şi acordul între viitorii soţi, de cele mai multe ori, cel mai important era acordul dintre patres familias. Însă, implicaţiile acestui consensus se pot simţi extrem de bine în cazul căsătoriilor sine manu care nu cereau nicio formalitate. Era suficient că cei doi să înceapă să locuiască împreună (honor matrimonii) cu intenţia de a forma o familie (afectio maritalis). Dacă erau îndeplinite şi celelalte condiţii căsătoria era validă.

Concubinajul era acceptat în societatea romană

Din cauza legislaţiei destul de complexe ce aduce destul de multe impedimente nedirimante, două persoane puteau trăi împreună în concubinatus. Concubinajul era acceptat în societatea romană, deşi copiii născuţi în cadrul unui concubinaj erau nelegitimi. De asemenea, un bărbat nu avea voie, din punct de vedere legal, să aibă şi o concubină şi o soţie. Dacă o astfel de situaţie se ivea, bărbatul se făcea vinovat de adulter. Adulterul era interzis prin lege, însă un bărbat vinovat de adulter nu era pedepsit, în schimb, femeia putea fi pedepsită, fie de soţ, fie de pater familias, în funcţie de tipul de căsătorie în care era angajată.

Căsătoriile erau de mai multe tipuri. Cel mai frecvent tip de căsătorie era cum manu,  în cadrul căreia femeia intra sub autoritatea bărbatului dacă acesta era sui iuris, dacă, în schimb, soţul femeii era alieni iuris atunci aceasta intra sub autoritatea lui pater familias de care aparţinea soţul. Căsătoriile cum manu aveau trei forme, şi anume: confarreatio, usus şi coemptio.

Confarreatio era o formă a căsătoriei cum manu de care se bucurau doar patricienii. Se organiza o ceremonie unde erau prezenţi viitorii soţi, pontifex maximus, flaminul lui Iupiter, precum şi zece martori. În cadrul acestei ceremonii se oferea lui Iupiter farreus panis, o pâine specială, pentru a atrage favorurile zeului asupra viitorilor soţi.  Trebuie să amintim că la romani absolut orice acţiune trebuia să aibă loc sub auspicii bune.

Deoarece plebeii nu aveau acces la confarreatio, romanii au creat o formă de căsătorie legală pentru aceştia. Usus este formă de căsătorie pe care plebeii aveau dreptul să o facă. Această căsătorie era una extrem de simplă ce presupunea convieţuirea celor doi sub acelaşi acoperiş timp de un an. După această perioada, căsătoria devenea legală, iar femeia intra în posesia bărbatului.

A treia formă de căsătorie cum manu este coemptio. Această presupune vânzarea fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ. Această practică avea în vedere înlăturarea eventualelor inconveniente şi neînţelegeri. Era, în fapt, un procedeu de creare a puterii asupra unei persoane.

În timp însă, căsătoria cum manua început să pună presiune, iar inconvenientele create de o astfel de uniune aducea multe nemulţumiri. Pentru a uşura situaţia spre finele republicii, apare un alt tip de căsătorie şi anume căsătoria sine manu unde femeia rămâne sub autoritatea lui pater familias.

Desigur, toate aceste reguli, tipuri  de căsătorie nu sunt altceva decât nişte condiţii de formă. Însă, pentru că o căsătorie să fie legală era necesar ca viitorii soţi să îndeplinească  condiţiile de fond, şi anume connubium, consensus şi vârsta minimă acceptată.  Aceste condiţii de fond sunt cele care contează cu adevărat şi tot aici apar cele mai multe neclarităţi în ceea ce priveşte mariajul la romani.

Romanii nu priveau căsătoria că pe un eveniment anume în timp, ci mai degrabă ca pe un proces ce se putea lungi pe o perioadă de timp destul de îndelungată. Poate de aceea  nu avem dovezi clare că romanii sărbătoreau aniversarea nunţii. Căsătoria se desfăşura pe mai multe etape şi anume sponsaliacând avea loc stabilirea dotei şi căsătoria propriu zisă când avea loc şi ceremonia nunţii.

Sponsalia era o formă de logodnă legală. Deobicei acesta era aranjată de părinţi sau tutorii legali. De asemenea trebuie ştiut că aceste logodne puteau dura câţiva ani la rând din cauza diferitelor probleme ce puteau apărea cum ar fi starea de sănătate precară a viitorilor soţi, moartea unuia dintre părinţi sau tutori. Sponsalia era la început un act formal încheiat cu promisiuni ce puteau aduce sancţiuni în cazul încălcării lor. În timp sponsaliaa fost legalizată drept o etapă în procesul căsătoriei, însă în epoca imperială sancţiunile privind ruperea promisiunii au fost scoase din lege pe motiv ca o căsătorie ar trebui să fie liberă.

(Ulpian in cartea 35 Sabinus)

(pr.) Acordul este suficient pentru constituirea unei logodne. (1) Este stabilit că o persoană care este absentă poate fi logodită cu o persoană absentă, este ceva ce se întâmplă zi de zi,

(Pomponius in cartea 16 In Sabinus) cu condiţia ca părţile absente să ştie că logodna are loc, sau săîşi dea acordul după aceea.

(Ulpian in cartea 6 in Edict)

Contează mult prea puţin dacă logonda este aranjată de părţile implicate, în prezenţa lor sau prin mesager sau prin scrisoare, sau de altcineva. Foarte des condiţiile logodnei sunt stabilite de intermediari.

Sponsalia este un tip formal de logodnă. Juriştii Florentinus şi Ulpian au definit sponsalia ca fiind o cerere şi o promisiune mutual a unei viitoare căsătorii. Se pare că, cuvântul sponsalia derivă dintr-un cuvânt mai vechi şi anume sponsiones care însemna schimb de promisiuni formale.

Acest concept al simplei înţelegeri verbale îl găsim atât la căsătoria propriu-zisă cât şi la logodnă. În rândurile de mai sus am aflat că o căsătorie nu poate avea loc în absenţa miresei, însă o logodnă da. Acest lucru se datorează condiţiilor căsătoriei respectiv logodnei. În cazul unei căsătorii trebuie să avem acordul celor doi viitori soţi şi de asemenea este necesară prezenţa mai multor martori. Toate aceste lucruri nu sunt necesare unei logodne deoarece aranjamentul se realiza între intermediari. Un lucru intersant este acela că romanii obişnuiau să ofere un inel drept simbol şi confirmare a logodnei.

„D. 23.1.11 (Iulianus libro sexto decimo Digestorum)
Sponsalia sicut nuptiae consensu contrahentium fiunt:et ideo sicut nuptiis, ita sponsalibus filiam familias consentire oportet:
D. 23.1.12 (Ulpianus libro singulari de Sponsalibus)
(pr.) sed quae patris voluntati non repugnat, consentire intellegitur. (1) Tunc autem solum dissentiendi a patre licentia filiae conceditur, si indignum moribus vel turpem sponsum ei pater eligat.
D. 23.1.14 (Modestinus libro quarto Differentiarum)
In sponsalibus contrahendis aetas contrahentium definita non est ut in matrimoniis. Quapropter et a primordio aetatis sponsalia effici possunt, si modo id fieri ab utraque persona intellegatur, id est, si non sint minores quam septem annis”.

(Iulian in cartea 16 in Digests)

Precum căsătoria, logodna are loc în urma acordului părţilor;şi, la fel că în căsătorie, şi în cazul unei logodne o fiică trebuie să  îşi dea acordul.

(Ulpian în monografia sa „Despre logodnă”)

(pr.) Dar dacă nu rezista împotriva dorinţei tatălui, se înţelege că aceasta este de acord.(1) Totuşi, o fiică are garantat privilegiul de a se opune dorinţei tatălui doar dacă acesta îi alege drept logodnic nepotrivit din punct de vedere moral.

(Modestinus in cartea 4 din Diferente)

În cazul logodnei, vârsta minimă a părţilor implicate nu este definită aşa cum este în cazul unei căsătorii. Aşadar, logodna se poate realiza la vârste foarte fragede, asigurându-se că părţile implicate înţeleg ce se întâmplă, doar dacă nu au mai puţin de 7 ani.

În aceste texte putem observa cum juriştii încearcă să explice cadrul legal al sponsaliei. Conform acestora părţile implicate în logodnă trebuie să-şi dea acordul împreună pentru ca acesta să aibă loc. În cazul acestor texte se sugerează că fiica în putere ar putea să îşi dea acordul sau chiar să refuze, refuzul fiind mai degrabă un privilegiu de care se putea folosi în cazuri excepţionale. În ceea ce priveşte vârstă minimă, într-adevăr puteau exista anumite limite, dar nu întotdeauna. Uneori fetele puteau fi promise, angajate într-o logodnă chiar de la naştere.

Problema dotei

În ceea ce priveşte căsătoria în lumea romană există un aspect extrem de important, şi anume, dota. Dota era un fel de donaţie echivalentă cu zestrea din zilele noastre care era oferită de mireasă şi de familia acesteia viitorului soţ cu scopul ad onera matrimonii sustinenda (să susţină sarcinile căsătoriei). Dota se stabilea, de obicei, în timpul sponsaliei(logodnei) şi putea lua diferite forme. De asemenea, dota nu avea limită legală, de aceea se putea ajunge la sume considerabile, lucru care avea atât dezavantaje, cât şi avantaje. Suma respectivă se stabilea în timpul sponsalieişi de asemenea se stabileau 3 rate fixe în care dota trebuia plătită. Dota era unul dintre cele mai importante elemente ale unei căsătorii deoarece era un marker social ce oferea prestigiu, atât celui ce o oferea, cât şi celui ce o primea. Cu cât dota era mai mare cu atât era mai bine pentru viitorul căsniciei deoarece era o poliţa de asigurare a căsniciei. Însă, în cazul unui divorţ iminent, dota devenea poliţa de asigurare a femeii care avea situaţia economică astfel asigurată.

În ceea ce priveşte disoluţia unei căsătorii lucrurile erau destul de simple deoarece în perioada clasică, romanii aveau o politică a divorţului extrem de liberă. Femeile care erau angajate într-o căsătorie sine manu aveau dreptul de a divorţa unilateral. Acest drept se transmite în timp şi femeilor angajate în căsătorii cum manu. Bărbaţii aveau şi ei acest drept, putând să divorţeze unilateral de soţiile lor în cazul adulterului sau din varii motive. Divorţul era o realitate acceptată de romani în general aşa că nu au existat restricţii în privinţa acestui act până în secolul IV A.D.

Cu toate că am trasat o anumită delimitare între condiţiile de formă şi de fond ale căsătoriei,   aceea, că nu depind unele de celelalte în ceea ce priveşte legalitatea, totuşi trebuie să reţinem că ambele aspecte erau importante şi că acestea se împleteau. Este adevărat că, pentru o căsătorie legală, aveai nevoie de conubium, consensus şi majorat, însă, tipul căsătoriei impunea anumite criterii şi influenţă, în mod direct, raporturile din cei doi soţi şi familiile acestora.

Instituţia căsătoriei în societatea romană era una extrem de complexă ce împletea condiţii de formă şi de fond, având implicaţii şi influenţând evoluţia familiei romane de-a lungul timpului. Însă, poate cele mai interesante transformări ale societăţii romane au loc în perioada antonină când extensia lui ius conubii la cetăţenii de drept latin şi evoluţia la nivelul dreptului de cetăţenie romană influenţează, în mod vizibil, grupurile domestice legal constituite. Societatea romană este, în această perioadă, în plină mişcare, lucru ce duce la necesitatea unor modificări legislative menite să susţină imperiul în momentul de maximă extindere. Epoca de aur a imperiului dezvoltă noi limite în ceea ce priveşte instituţia căsătoriei, familiei şi raporturile dintre membrii acesteia. Însă aceste aspecte le vom analiza mai pe larg în capitolele următoare.  Studiind legislaţia privind căsătoria şi relaţiile din cadrul unui cuplu legal format putem înţelege mai bine schimbările ce apar în cadrul societăţii romane şi putem găsi noi explicaţii privind structura lumii romane.