Hoții medievali: cum operau și cum puteau fi prinși? O istorie altfel!
De la turtele lipicioase care amuțeau câinii de pază până la țestoase purtătoare de lumânări folosite pentru a inspecta casele, hoții medievali aveau metode uimitor de inventive. Multe dintre ele sunt descrise în Cartea Șarlatanilor, un ghid din secolul al XIII-lea scris de Jamal al-Din ‘Abd al-Rahim al-Jawbari, care dezvăluie trucurile escrocilor, șarlatanilor și spărgătorilor – alături de modalități ingenioase de a-i demasca.
Cartea Șarlatanilor este o lucrare plină de savoare, scrisă în prima jumătate a secolului al XIII-lea. Prezentată ca un manual pentru a le deschide ochii oamenilor, ea detaliază scamatoriile predicatorilor care mimau miracole, ale pseudo-dentistilor care pretindeau că scot „viermi de dinți” și ale altor escroci creativi. Găsim chiar și rețete despre cum să îți schimbi culoarea pielii cu diverse ingrediente sau cum să îți ungi trupul cu un lichid ce te proteja de foc.
Deși al-Jawbari avertizează constant cititorii – expresia lui preferată fiind „Deschideți ochii la astfel de lucruri!” – el pare uneori să admire ingeniozitatea acestor metode. Nu e de mirare, întrucât el însuși s-a implicat probabil în unele șmecherii și era prieten cu cei care le practicau. Se lăuda adesea că știe zeci sau chiar sute de alte trucuri, dar spunea că nu le povestește „ca să nu plictisească.”
Trucurile hoților medievali
Părți din Cartea Șarlatanilor se ocupă direct de hoți, descriindu-le metodele cu lux de amănunte. Unele erau simple – cum ar fi să dea câinilor de pază o turtă unsuroasă, astfel încât aceștia să piardă noaptea lingându-și dinții. Altele erau mai elaborate, precum aruncarea unui animal în curtea unei case: dacă nimeni nu ieșea să-l gonească, era semn că locuința era goală și bună de jefuit.
Escrocheria cu copilul complice
Unii hoți lucrau împreună cu un copil de 7–8 ani, suficient de mic și aparent inocent ca să treacă prin uși sau să stârnească mila oamenilor. Copilul cutreiera cartierele căutând o ușă întredeschisă, pregătind scena pentru șarlatanie.
Dacă găsea o intrare, hoțul îl împingea pe copil în casă, prefăcându-se apoi că îl urmărește. În fața martorilor, spunea: „Alungați nemernicul afară! Mi-a făcut pagubă mare!” Unii oameni chiar îl goneau, dar alții, impresionați, ziceau: „Lăsați-l puțin la noi, să se liniștească. L-ați speriat de moarte!”
Odată primit înăuntru, copilul putea mânca ceva – dar adevărata lui misiune era să pună mâna pe obiecte de valoare când nimeni nu era atent. Dacă pleca cu mâna goală, exista un plan de rezervă:
- După o săptămână se întorcea și spunea: „Jur pe Dumnezeu! Tatăl (sau unchiul) meu m-a bătut și voia să mă spânzure de picioare, așa că am fugit de el.” Era primit din nou, iar când apărea ocazia, fura și dispărea.
Totul se baza pe bunătatea oamenilor, care era transformată într-o portiță pentru furt.
Spargeri cu pâine, boabe și o țestoasă cu lumânare
Pentru jafurile în forță, al-Jawbari înșiruie arsenalul clasic: rangă, țeapă de fier, placă metalică, spărgător de lacăte și o „mână de fier cu degete de fier” (probabil un fel de mănușă metalică). Găurirea zidului era ușoară – dar trebuia făcută în liniște. Hoții ascultau după mișcări în casă și, dacă cineva se apropia, aveau un truc simplu.
„Acești hoți poartă cu ei pâine uscată și boabe, ca atunci când cineva vine să asculte, să le roadă între dinți, iar omul să creadă că pisica a prins un șoarece și îl mănâncă.”
Însă obiectul cel mai neobișnuit era… o țestoasă.
Hoțul aprindea o lumânare mică și o fixa pe carapacea țestoasei, apoi o introducea prin gaură. Animalul se plimba prin casă, luminând camerele, în timp ce hoțul observa din afară ce se află acolo și pe unde să intre. Dacă era descoperit, se retrăgea; dacă nu, când lumânarea se stingea, intra sigur pe sine, știa traseul și lua ce voia. „Deschideți ochii la astfel de lucruri!” scria al-Jawbari.
Usturoi, cocoși și arta de a scoate hoțul la iveală
Al-Jawbari includea și șiretlicuri pentru a prinde hoți, bazate pe înșelarea suspecților și pe joaca cu psihologia. Într-un caz celebru, pentru aflarea celui care furase o bucată de pânză, se folosea un cocoș.
Se scria ceva fără sens pe o hârtie și se lega de gâtul pasării, care era pusă sub un lighean mare într-o cameră întunecoasă. Partea din spate a ligheanului era unsă pe ascuns cu usturoi. Apoi, suspecții erau chemați să-și pună mâna pe lighean, fiecare pe rând, fiind avertizați că „atunci când hoțul își va pune mâna, cocoșul va cânta și va da din aripi.”
Hoțul, temându-se să fie descoperit, nu atingea vasul, iar mâna lui nu căpăta miros de usturoi. Când charlatanul verifica palmele fiecăruia, mirosea și își dădea seama cine era vinovatul. În particular, îi spunea:
„Știu că tu ai luat pânza. Nu vreau să te dau de gol, așa că cel mai bine e să o pui înapoi în taină. Jur că nu voi spune nimănui. Dar dacă nu o faci, te voi denunța.”
De cele mai multe ori, hoțul returna bunul furat. Al-Jawbari povestește și alte variante, inclusiv una de invenția lui, cu un ou golit, lapte folosit pe post de cerneală și o pseudo-invocare de spirite.
De ce ne fascinează Cartea Șarlatanilor și astăzi
Fie că descrie un copil care fură dintr-o bucătărie, o țestoasă cu lumânare ce explorează o casă sau un cocoș care ajută la deconspirarea unui hoț, al-Jawbari surprinde ingeniozitatea și tupeul criminalității medievale – dar și creativitatea celor care încercau să o combată.
Opera lui nu este doar un catalog de trucuri, ci o fereastră vie spre viața străzii, istețimea și instinctele de supraviețuire ale secolului al XIII-lea.
Cartea Șarlatanilor, tradusă de Humphrey Davies și publicată în seria Library of Arabic Literature de la New York University Press, oferă cititorilor de azi un manual al șmecheriilor și o amintire că lupta dintre hoț și prigonitor este la fel de veche – și de inventivă – ca istoria însăși.
